Autor 2624 vizualizări


Ofensiva Kerenski a fost ultima încercare a Guvernului provizoriu rus, care a preluat puterea după Revoluția din Februarie și înlăturarea țarului, de a menține Rusia în Primul Război Mondial. Ofensiva a fost declanșată în iulie 1917, la inițiativa lui de Aleksandr Kerenski, ministru de Război și viitor premier Guvernul provizoriu, cu scopul de a stabiliza frontul și a ridica moralul trupelor și a recâștiga sprijinul popular. Eșecul acestei acțiuni militare a aruncat armata rusă și întreaga țară în haos, deschizând drumul preluării puterii de către bolșevici. Colapsul Rusiei a condus și la ieșirea României din război. 

Operațiunea militară a fost plănuită amănunțit în lunile precedente, fapt ce nu a trecut neobservat de comandamentul german, mai ales în condițiile în care Rusia primea un sprijin tot mai consistent din partea aliaților săi occidentali. În această perioadă, în cadrul comandamentului Puterilor Centrale s-au conturat două opinii cu privire la acțiunea față de Rusia. Mai mulți strategi germani considerau că este momentul pentru a profita de slăbiciunea evidentă a Rusiei și a declanșa un atac decisiv, pentru a scoate definitiv această țară din război, chiar cu prețul transferului unor divizii de pe Frontul de Vest. Cealaltă opinie, împărtășită de feldmareșalul Paul von Hindenburg și de generalul Erich Ludendorff, considera că o lovitură directă împotriva Rusiei nu este necesară, ci era de preferat să aștepte scăderea capacității de luptă a armatei ruse pe fondul problemelor interne. 

Și din punct de vedere militar, această linie de conduită a fost justificată, deoarece fiecare revoluție subminează și dezintegrează forța de luptă a unei armate”, își justifica generalul Erich Ludendorff punctul de vedere în memoriile publicate după război. 


Generalul rus Laur Gheorghievici Kornilov, comandantul suprem al forţelor armate ale Guvernului provizoriu, în vara anului 1917

Ofensiva Kerenski a fost declanșată pe 1 iulie pe frontul din Galiția. Atacurile furibunde ale rușilor au fost încununate inițial de câteva succese. Trupele germane au reușit cu greu să reziste, însă aliații lor austro-ungari au cedat. Atacul rușilor l-a determinat pe Ludendorff să-și schimbe opinia și să decidă că a venit momentul unei lovituri decisive împotriva Rusiei. În acest scop a luat decizia de a transfera șase divizii de pe Frontul de Vest.

Frontul a fost stabilizat la 15 iulie, prin intervenția trupelor germane, iar câteva zile mai târziu a fost declanșat cu succes contraatacul care a condus la colapsul frontului rusesc. Generalul Ludendorff descrie acțiunile în memoriile sale: 

„A doua zi, contraofensiva a continuat în direcția Ternopil (oraș din vestul Ucrainei – n.r.), care a căzut pe 25 iulie, iar rușii au început să se retragă din fața poziției noastre la sud de calea ferată Zborow-Ternopil. Contraatacul tactic s-a transformat într-o operațiune de mare anvergură. Dezorganizarea frontului rus s-a extins și mai mult spre sud. (...) Întregul Front de Est până în Bucovina era acum în mișcare. Armata rusă s-a retras în dezordine; Revoluția își rupsese coloana vertebrală. În zilele de 2 și 3 august am reușit prin lupte constante să ajungem la râul Zbruci (un afluent al Nistrului ce străbate vestul Ucrainei – n.r.) și am cucerit orașele Cernăuți și Câmpulung și Câmpulung Moldovenesc”.

Pe 25 iulie a fost cucerit orașul Ternopil, iar în zilele următoare întregul front rusesc, până în Bucovina a început să se retragă rapid. În sudul Bucovinei, trupele austro-ungare au trecut la ofensivă, însă s-au oprit datorită acțiunilor desfășurate de armata română. Victoriile obținute de armata română, cu sprijinul rușilor, în lunile iulie-august 1917 la Mărăști, Mărășești și Oituz au împiedicat succesul așteptat de germani pe Frontul de Est.


Frontul de Est în anul 1917

Practic, victoria germană din Galiția a condus scoaterea Rusiei și a României din război. Haosul care a cuprins armata și societatea rusă a deschis drumul preluării puterii de către bolșevici (25 octombrie / 7 noiembrie 1917). De asemenea, în ciuda victoriilor eroice din vara anului 1917, România nu putea rezista în fața Puterilor Centrale fără singurul aliat care îi putea oferi un sprijin direct. Prin urmare, ieșirea Rusiei din război a obligat România să semneze Tratatul de la București (7 mai 1918) acceptând pacea în condițiile impuse de Puterile Centrale. 

Bibliografie: 

Mihail E. Ionescu (coord.), Românii în Marele Război. Anul 1917, editura Militară, București, 2018. 
Erich Ludendorff, My war memories, 1914-1918, vol. II, Hutchinson, London, 1923.