Autor 2435 vizualizări


Peste douăzeci de ani a lucrat Enescu la capodopera sa, la ceea ce am putea numi copilul său de suflet: opera Oedipe, al cărei libret, scris în franceză de Edmond Fleg, are la bază cele două tragedii antice ale lui Sofocle, Oedipe Rege și Oedipe la Colona.

Se pare că ideea de scrie o operă s-a născut în sufletul său în 1906, când Enescu avea 25 de ani, dar în 1910, la 29 de ani, a făcut primele schițe ale lucrării, într-un moment în care nu avea încă niciun libret pe baza căruia să compună. Enescu fusese profund impresionat după ce văzuse, în 1909, pe scena Comediei Franceze din Paris, o montare a tragediei lui Sofocle, cu actorul francez Mounet Sully în rolul titular: „Ieșind de la teatru, eram halucinat, posedat. O idee fixă mă cuprinde: să compun un Oedipe”.

Manuscrisele lui Enescu, greu recuperate de la Moscova 

În 1912, Enescu primește de la Edmond Fleg prima variantă de libret (textul, povestea pe care se sprijină opera), în 1922 termină compoziția și, până în 1931, lucrează la orchestrație, o situație emblematică pentru modul minuțios de a compune specific lui Enescu. Geneza unei lucrări atât de complexe este percepută de compozitorul român ca un travaliu imens: „Este îngrozitor: trebuie să te gândești la toate în același timp. Dacă ai putea să te ocupi de fiecare amănunt în parte, n-ar fi nici o problemă. Dar nu, trebuie să-i dai publicului senzația că întreaga lucrare stă la un loc, fiindcă totul vine de la un singur flux de idei”.

În plus, libretul inițial al lui Fleg era mult mai lung și ar fi cerut, de fapt, o prezentare a operei în două seri consecutive. Enescu îi sugerează atunci libretistului: „Fă ceea ce face un bun bucătar. Pune-l din nou pe foc și lasă-l să scadă”. Compozitorul ştia că libretul era de o importanţă capitală pentru reuşita creaţiei muzicale. În interviurile acordate lui Bernard Gavoty pentru Radio France enumera trăsăturile esenţiale ale unui bun libret: „Unu: trebuie să nu treneze. Fără patos, fără repetiții, fără vorbe inutile. Acțiunea trebuie să se configureze repede. Doi: publicul nu trebuie să se plictisească (...). Trei: ascultătorul trebuie să înțeleaga textul”.

Se știe mai puțin şi faptul că, în 1917, în timpul Primului Război Mondial, când Guvernul român a trimis tezaurul țării la Moscova, a plecat și o ladă mare din lemn cu o colecție substanțială de manuscrise ale lui Enescu: lucrări din copilărie, exemplarul unic din mai multe creații recente la momentul respectiv (cum ar fi Simfonia a 2-a) și toate schițele pentru Oedipe. După ce a ajuns la Moscova, lada cu „tezaurul enescian” a dispărut, ca tot ceea ce a fost trimis... Abia în 1924, după intervenții pe lângă autoritățile sovietice, lada a fost descoperită la Kremlin și trimisă la Paris, grație sprijinului diplomatic francez. Mai mult, din pricina războiului, Enescu este separat şi de libretistul său – până când, într-un final, devine posibilă reîntâlnirea și compozitorul ajunge în posesia libretului „condensat”.

Panoramă a vieţii umane 

Libretul final cuprinde întreaga poveste a vieţii lui Oedipe – un prolog, două acte şi un epilog, ce corespund naşterii, tinereţii, maturităţii şi morţii eroului. În primul act, ce se petrece la Teba, la botezul lui Oedipe, fiu al regelui Laios și al reginei Iocasta, Tiresias profețește cumplitul destin oedipian: copilul își va ucide tatăl și se va căsători cu mama sa. Pentru a împiedica derularea faptelor, Laios trimite pe cineva să ucidă copilul, dar acesta e doar abandonat, găsit și crescut de un alt cuplu regal, la Corint.

Crezând că profeția se referea la părinții săi adoptivi, tânărul Oedipe hotărăște să plece la capătul lumii pentru a o evita. Doar că, pe drum, îl întâlnește pe tatăl său natural la o răscruce şi, dintr-un conflict aparent banal, Oedipe îl omoară. Eroul ajunge apoi la Teba și reușește să răspundă întrebărilor Sfinxului, ființă mitologică monstruoasă ce stătea la porțile orașului și îi teroriza pe locuitori. Sfinxul moare, Oedipe este încoronat rege de către tebani și devine, aşa cum se profețise, soțul mamei sale naturale.


Atunci când descoperă taina patricidului și a incestului, și înțelegând că nu a reușit să înfrângă profeția, Oedipe îşi scoate ochii. În final, el apare nu ca un păcătos, ci ca un martir al destinului pe care a încercat din răsputeri să îl evite.

„Mă simțeam extraordinar, parcă trăiam într-un vis sau într-o legendă”

13 martie 1936 este data la care Enescu își vede visul împlinit: are loc la Opera din Paris, în regia lui Pierre Chéreau, premiera absolută a operei sale – moment considerat de Enescu însuși drept cel mai fericit din viața sa: „Mă simțeam extraordinar, parcă trăiam într-un vis sau într-o legendă”. 

Spectacolul, sub bagheta dirijorului Philippe Gaubert şi cu André Pernet în rolul titular, a fost transmis în țară de Radio România și lucrarea a fost interpretată ulterior și în cadrul Expoziției Universale de la Paris din 1937. Dacă până atunci celebritatea lui Enescu era datorată, spre tristețea sa, în primul rând carierei sale extraordinare de violonist și dirijor, premiera Oedipe de la Paris îl situează de-acum în rândul marilor creatori ai secolului XX și în presa europeană sunt publicate numeroase cronici elogioase.  

Premiera românească, în 1958 

Înainte ca lucrarea să fie montată la Opera din Paris, Enescu a interpretat la pian, pe măsură ce compunea, diferite fragmente din Oedipe, în audiții pe care le organiza în fața unui cerc de prieteni și cunoscători ai muzicii (printre care compozitorii Alfred Alessandrescu și Mihail Jora), la Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei sau în Vila Luminiș, refugiul său drag pe care și-l construise la Cumpătu, în Sinaia.

Mai mult, până la premieră, fragmente din Oedipe au fost interpretate în diferite țări, crescând faima lucrării și dând naștere unui fel de suspans cu privire la întreaga operă. În 1923, Enescu însuși a interpretat integral lucrarea la pian la École Normale de Musique din Paris, dansurile tebane au fost cântate de Orchestra Colonne în 1924 și Enescu le-a dirijat, anul următor, la Cleveland, în Statele Unite ale Americii.

Premiera în România a lucrării a avut loc abia în septembrie 1958, la finalul primei ediții a Festivalului Internațional „George Enescu”, la trei ani după ce compozitorul murise la Paris. Sub bagheta dirijorului Constantin Silvestri, montarea s-a realizat pe un libret în versiune românească, semnat de criticul muzical Emanoil Ciomac. Regia spectacolului era semnată de Jean Rânzescu. David Ohanesian, Elena Cernei, Zenaida Pally au fost aplaudați în capodopera enesciană.

Prima versiune românească a supraviețuit peste treizeci de ani și, într-un turneu cu Oedipe întreprins de teatrul liric bucureștean la Paris, au fost specialiști care au considerat montarea românească superioară celei inițiale, de la Opera din Paris. În 1996, Oedipe a fost montată prima oară în Germania, la Berlin, producție preluată ulterior de Opera de Stat din Viena, în 1997.

„Nu am dreptul să mă pronunţ dacă Oedipe este sau nu cea mai desăvârşită dintre lucrările mele. Dar pot spune cu certitudine că îmi este cea mai dragă dintre toate. Mai întâi pentru că m-a costat luni de muncă, ani de chin. Pe urmă, am pus aici toată fiinţa mea, până la a mă identifica, în unele momente, cu eroul meu. Dacă aş spune în ce stare de exaltare mă aflam când meditam la Oedipe, apoi când scriam notă cu notă această operă voluminoasă, nimeni nu m-ar crede! Un asemenea subiect nu-l alegi tu, te alege el pe tine. Te prinde, te ține și nu-ți mai dă drumul”, spunea Enescu despre opera sa.

Acest text este un fragment din articolul „ George Enescu, bântuit de povestea lui Oedipe“, publicat în numărul 211 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de difuzare a presei, în perioada 15 august – 14 septembrie 2019, și în format digital pe paydemic.com.


 Cumpără Acum


 Cumpără Acum

""