Odiseea Catedralei Neamului a început la 1877

Autor 9406 vizualizări


"Se zice, ca nimeni nu poate sa scrie istoria faptelor nepetrecute. Se poate însa scrie istoria faptelor plazmuite, desi ele n-au fost înca savârsite". Prin aceste rânduri îsi începea articolul din revista Arhitectura (anul III, 1924) Ioan Slavici, consacrat unui mare absent dintre monumentele capitalei si continua:"Însirare de asemenea fapte e istoria catedralei Bucurestilor, pe care pâna acum Românimea nu s-a învrednicit înca s-o ridice-ntru marirea lui Dumnezeu".

Într-adevar, ivita înca din timpul Razboiului de Independenta (1877), ideea construirii unei catedrale reprezentative pentru statul român modern a cunoscut mai multe tentative de realizare;conceputa initial drept "Catedrala Bucurestilor", monumentul s-a transformat apoi, dupa realizarea Marii Uniri, din 1918, în "Catedrala Neamului" si apoi în "Catedrala Mântuirii Neamului", dar a ramas, din pacate, pâna astazi la nivelul de proiect pios. Urmarind marturisirile scriitorului I. Slavici, vom reda mai jos câteva crâmpee din istoria acestei idei cu speranta ca astazi, la 128 de ani de la lansarea ei, îsi va gasi, în sfârsit, întruchiparea cuvenita în zid si marmura. Si aceasta, ca o modesta pledoarie pentru trecerea la realizarea unui asemenea esential proiect al afirmarii identitatii noastre nationale, în cadrul unei Uniuni Europene "a natiunilor" si drept marturie a profilului întotdeauna inconfundabil al românilor în istorie, pentru generatiile viitoare.

Orașul cu peste 100 de biserici

În a doua jumatate a secolului al 19-lea, Bucurestiul avea peste o suta de biserici, dar dintre acestea putine erau reprezentative prin vechimea si constructia (arhitectura) lor. În binecunoscuta sa lucrare "Bucurestii vechiului regat" (Editura Universul, 1944) George Costescu retine pentru aceasta perioada, în primul rând:Mitropolia, ridicata la 1654 de Constantin Voda Serban, recladita dupa marele cutremur din 1838, de catre Safta, sotia banului Grigore Brâncoveanu si restaurata sub domnia lui Carol I;biserica Mihai-Voda, initial bisericuta din lemn, refondata de Mihai Viteazul (1594), mistuita de focurile unui incendiu si refacuta ulterior;biserica Domnita Balasa, ridicata mai întâi din lemn de Vlad Calugaru (1492), zidita în 1662 de vornicul Nedelcu, recladita în 1831 de banul Grigore Brâncoveanu si daruita cu azilul alaturat, ce purta ctitoria Domnitei Balasa, arsa de focul cel mare de la 1847, refacuta peste doi ani, dar reconstruita la 1884 de regele Carol I;biserica Sfântului Spiridon, de pe Calea Serban Voda, ridicata în stil gotic de catre domnitorii Ghiculesti. Alte asezaminte bisericesti reprezentative pentru atunci:biserica Stavropoleos (capela bizantina a Hanului Grecilor), biserica lui Bucur, biserica Sarindari sau a Pomenirii (ridicata de Matei Basarab la 1640 si lasata apoi în parasire, a fost darâmata la 1893, pe locurile unde a existat ridicându-se ulterior Cercul militar)...
Aceasta din urma a fost, la timpul sau, cea mai mare biserica a Bucurestiului. I se mai zicea si Biserica Coconilor, dupa denumirea pe care o purtau feciorii domnilor munteni;era o cladire impunatoare, cu trei nave, în mijloc, pentru neamul domnitorului, marii dregatori si boierime, pe laturi, pentru popor.
Aici s-au petrecut evenimente însemnate pentru istoria noastra;s-au însurat pe vremuri domnitori precum Grigore Ghica, Gh. Bibescu si Barbu Stirbey. Aici, la 1878, au ascultat Liturghia împaratul Alexandru al II-lea cu tareviciul si cu puternicul Gorceakov, dupa cum, pe la 1831-1834, biserica a fost locul de închinaciune al generalului Kisseleff. Dupa darâmarea ei nu s-a mai ridicat alta pe masura.
Toate aceste "locuri de închinaciune si de pomenire" apartineau istoriei stravechi, dar nu mai corespundeau prestantei si ambitiilor noului stat român modern, marit prin unirea din 1859 si consolidat în urma independentei de la 1877.

Inițiatorul:Mihai Eminescu!
Când a sosit la Bucuresti vestea ca Curcanii nostrii au cucerit reduta Grivita, Eminescu si eu am chibzuit sa publicam în Timpul un articol, în care aratam ca Stefan-Voda cel Mare, de fiecare victorie câstigata pe câmpul de razboi, zidea întru marirea lui Dumnezeu câte o manastire, si staruiam ca Românii din zilele noastre sa ridice si ei o catedrala la Bucuresti, unde nu e nici o biserica mai încapatoare, în care multi crestini pot sa se roage împreuna pentru binele obstesc     .
Ideea în sine poate fi adevarata, dar datarea ei ridica serioase semne de întrebare. Într-adevar, documentele existente arata ca Eminescu a intrat în redactia Timpului între 25 octombrie si 2 noiembrie 1877, chiar Slavici dând ca data ziua de Sfântul Dumitru (26 octombrie). Ori, asaltul asupra Grivitei a avut loc la 30 august/11 septembrie 1877, când Eminescu se afla la Iasi si scria articole în Curierul de Iasi!
" ...Ziua urmatoare ne-am pomenit în redactiune cu Beizadea Mitica, Presedintele nascut al tuturor întreprinderilor pornite din gând bun. Încântat de cele cuprinse în articolul publicat în Timpul, el a venit sa ne spuna ca a hotarât sa înfiinteze un comitet, care ia asupra sa sarcina de a porni o miscare si de a aduna bani pentru zidirea unei marete catedrale, cum se cuvine sa aiba Bucurestii, capitala glorioasei Românii".
 

Cine era "Beizadea Mitica"?

Dimitrie Ghica, zis "Beizadea Mitica" (31 mai 1816-18 februarie 1897), era fiul fostului prim domnitor pamântean al Tarii Românesti Grigore Ghica si care, dupa studii militare la Viena si Berlin, a intrat ca ofiter în garda imperiala ruseasca. Dupa întoarcerea în tara a fost, pe rând, consilier la Curtea de apel, prefect de politie, primar al Capitalei, deputat în divanul ad-hoc din 1857, calitate în care a militat pentru unire, stat national si dinastie straina. A ajuns chiar presedinte al Senatului (1877-1878). Dar cea mai constanta activitate a sa a fost cea de efor al spitalelor civile, calitate în care a întreprins o serie de opere de utilitate publica precum:un spital, reconstruirea azilului Elena Doamna, ridicarea palatului Bailor Eforiei si o parte a înfrumusetarilor Sinaiei. Aceste preocupari sustin ideea dorintei Beizadelei de a se implica în realizarea unui asemenea maret proiect.
Dar ce s-a mai întâmplat cu aceasta stralucita initiativa? Iata ce mai relateaza aceeasi pretioasa sursa, I. Slavici:
"Comitetul s-a înfiintat, miscarea s-a pornit si banii au început sa se adune; deodata însa zelul s-a potolit si totul a ramas balta.
Se zicea, ca zidirea unei catedrale marete e lucru prea mare pentru ca sa poata fi scos la capat prin subscrieri de buna voie si guvernul a fagaduit ca va purta el de grija, ca sa fie zidita, în adevar o mareata catedrala, cum li se cuvine Bucurestilor taiati de Calea Victoriei
".

Un asemenea deznodamânt nu trebuie sa ne mire pentru acele timpuri. Dobândirea independentei a generat peste tot mare entuziasm, sub acest impuls s-au croit mari planuri, dar fortele s-au dovedit insuficiente pentru înfaptuirea lor. Sa nu uitam ca, în aceeasi atmosfera, la 8 octombrie 1878, armata româna si-a facut intrarea triumfala în Capitala, trecând pe sub un arc de triumf, improvizat din lemn, la capatul Soselei Kiseleff. Mai norocos, proiectul acestui monument a avut sorti de izbânda si îl admiram la Sosea de peste 80 de ani ca un semn distinctiv al Bucurestiului.

Încercarile lui Dimitrie A. Sturdza

Sa reluam firul povestirii lui Ioan Slavici ... "... Ani si iar ani de zile au trecut fara ca guvernul sa fi gasit ragaz si sa fi putut aduna bani pentru îndeplinirea acestor dorinte fara îndoiala vrednice de toata lauda. Numai de tot târziu s-a ivit alt Mitica, D.A. Sturdza, care, ajuns ministru de culte, a luat o hotarâre barbateasca si nu numai ca a obtinut un credit de 5 milioane pentru ridicarea catedralei, ci a si ales locul unde urma sa se faca zidirea, - pe la fosta manastire Carimata, unde azi se afla statuia lui C.A. Rosetti. Loc mai potrivit pentru asa ceva nici ca s-ar fi putut".
Dimitrie Alexandru Sturdza (10 martie 1833-8 octombrie 1914) a fost o personalitate caracteristica pentru cea de-a doua jumatate a veacului al 19-lea si a evenimentelor sale. De formatie si educatie germana (cu studii la Viena si Berlin), D.A. Sturdza îmbratiseaza de tânar cariera publica, devenind secretar al divanului ad-hoc al Moldovei si apoi secretar particular si chiar ministru (pentru câteva luni) al Domnitorului A.I. Cuza. Dar se desparte repede de acesta, trece în opozitie si va îngrosa rândurile "monstruoasei coalitii" care a savârsit actul discutabil de la 11 februarie 1866. Relatiile cu noul principe domnitor, devenit la 1881 regele Carol I aveau sa evolueze în sens invers. Astfel, la 1875 participa la conspiratia "de la Mazar-Pasa" si ajunge unul dintre cei mai aprigi antidinastici, mergând pâna a scrie virulente articole în presa germana (sub pseudonim!) contra principelui Carol. Intra apoi în cabinetele lui Ion C. Bratianu, devenind ministru al lucrarilor publice, de interne, al justitiei s.a. Dupa moartea Vizirului, în 1892, va deveni presedintele PNL si unul dintre oamenii politici cei mai devotati regelui Carol I, fiind cel care a introdus obiceiul ... sarutarii mâinii Suveranului! În numele aceleiasi supuneri oarbe fata de monarhia germana avea sa faca mari greseli în politica fata de românii din Transilvania. Deosebit de muncitor, sever, de o cinste ireprosabila, el nu s-a bucurat însa deloc de simpatii în epoca, spre sfârsitul vietii cazând în bigotism si sfârsind cu pierderea mintilor.

"Pacat numai ca guvernul, din care facea parte D.A. Sturdza, a cazut mai înainte de a se fi început zidirea, iara urmasul lui D.A. Sturdza la ministerul cultelor a gasit ca pentru o catedrala cu adevarat mareata cinci milioane sunt prea putin si a cheltuit banii pentru alte lucrari mai urgente si mai folositoare."
Dimitrie A. Sturdza a detinut portofoliul cultelor si instructiunii publice în cabinetul condus de Ion C. Bratianu (9/21 iunie 1881-23 martie/4 aprilie 1888), în perioada 2 /14 februarie 1885-1 /13 martie 1888.

Carol I gândeste, si el, la un monument


Într-adevar, în urma demisiei cabinetului, tot Ion C. Bratianu formeaza guvernul care sufera minore modificari;în noua formula D.A. Sturdza face rocada cu C. Nacu, în sensul ca preia de la acesta Finantele si îi cedeaza Cultele si Instructiunile Publice. Este adevarat ca astfel nu mai raspunde de treburile ecleziastice, dar în noua ipostaza avea în raspundere întregul buget al statului...
Este o perioada în care, alaturi de reformele administrative, economice si politice, tânarul si energicul rege Carol I, însotit si sfatuit de prim-ministri întelepti, e hotarât sa doteze tânarul sau regat de la gurile Dunarii si cu monumente reprezentative, spre a constitui aici, asa cum scria si gândea marele Eminescu, si un "strat reprezentativ de civilizatie".

Mitropolitii fac politica

În acesti ani se reconstruiesc catedrala mitropolitana, biserica Domnita Balasa, se restaureaza manastirea Curtea de Arges, biserica Trei Ierarhi din Iasi, biserica Sf. Dumitru din Craiova, biserica Mitropoliei din Târgoviste,   se ridica  Ateneul Român, Palatul de Justitie, Palatul CEC, se construieste Podul peste Dunare de la Cernavoda ... Fata de o asemenea frenezie a ridicarii unor constructii si monumente reprezentative pentru statul român modern, inclusiv lacasuri de cult, se pune în mod logic întrebarea:de ce nu a avut sorti de izbânda un asemenea proiect? Pot fi gasite mai multe explicatii.
Cea mai plauzibila ar fi aceea ca nu s-a gasit o personalitate activa si pe deplin dedicata înfaptuirii sale!
Într-adevar, mitropolitii epocii, prea preocupati de politica, nu erau interesati de ridicarea unei catedrale a Bucurestilor care sa puna în umbra pe cea mitropolitana, existenta. Moartea mitropolitului primat Calinic, în 1886, va deschide un lung razboi între liberali si conservatori în impunerea drept primus inter pares al Bisericii, pe Iosif Gheorghian si Ghenadie Petrescu (cu binecunoscutul proces soldat cu cateherisirea acestuia din urma), ceea ce a atras atentia si preocuparile Sfântului Sinod spre lupte intestine.
Chiar Regele Carol, desi a facut concesii religiei nationale, ca un catolic fervent ce era, nu era personal interesat peste masura în cultivarea valorilor sale, limitându-se la îndeplinirea îndatoririlor constitutionale.
De asemenea, lipsa de entuziasm a lumii ecleziastice pentru un asemenea proiect se explica si printr-o anumita traditie a ortodoxiei de a avea lacasuri modeste ca dimensiuni, capabile sa creeze acea atmosfera de cufundare launtrica, atât de caracteristica pietatii orientale, pe care mantia arhitectonica o poate raci. Este îndeajuns sa privim cazul Greciei, al catedralei mitropolitane din Atena spre a ne convinge de acest lucru. Dupa cum însa, spre a ilustra contrariul e suficient sa avem în vedere impozanta Catedrala a Mântuitorului de la Moscova (e adevarat, aceasta îsi aroga, cu mai putin sau mai mult temei, statutul de a Treia Roma!), care se numara printre marile constructii de acest gen din lume.

Costurile ridicate, o frâna

În sfârsit, într-o tara saraca, în care se mai murea de foame, iar racordarea de Europa era înca departe, tentatia de a deturna banul public spre alte orizonturi a fost întotdeauna mare!
Sa nu uitam, totodata, costul deosebit de ridicat al unei asemenea constructii si oricum disproportionat cu posibilitatea unei Biserici dintotdeauna sarace si un buget public realmente redus si supus presiunilor a numeroase prioritati. În acelasi timp, nu putem ignora felul de a fi al românilor, poate întruchipat în zadarnicia durabilului legendei Mesterului Manole, de a tergiversa lucrurile. Un alt exemplu celebru este cel al Palatului Primariei Capitalei. Desi initiat de primarul Nicolae Filipescu (în 1912) si continuat de starostele Barbu Stefanescu-Delavrancea, în cooperare cu arhitectul Ion Mincu, el avea sa izbândeasca abia dupa decenii de catre primarul Dem. I. Dobrescu si arhitectul Petre Antonescu...
Ideea ridicarii unei Catedrale se justifica astfel din mai multe puncte de vedere. Catedrala metropolitana îsi avea rostul ei, la nivelul întregii tari. Dar si în aceasta privinta, largirea granitelor tarii, dupa 24 ianuarie 1859, si mai ales prin actele unificatoare din 1918, reclama un lacas pe masura, ca maretie. Apoi, ca si capitala a unui stat independent, în plina afirmare, Bucurestiul avea nevoie el însusi de o catedrala proprie, reprezentativa. Si aceasta, cu atât mai mult cu cât bisericuta lui Bucur Ciobanul, simbolul sau istoric, disparuse. Asadar, indiferent de optiunea adoptata-catedrala nationala ori catedrala a capitalei, un lucru era sigur:România avea nevoie de o (noua) catedrala moderna, în spiritul vremii!
Înfaptuirea si desavârsirea Marii Uniri la 1 decembrie 1918 a relansat ideea edificarii si preocuparile unor monumente de amploare, care sa exprime pe masura semnificatiile unor evenimente de asemenea maretie. Intentiile au fost deosebit de marete, puterile de realizare mai modeste.

Nici Miron Cristea nu se preocupa

Pentru serbarile încoronarii din 1922 s-a reusit sa se desavârseasca Arcul de Triumf (în varianta provizorie!) si Catedrala Reîntregirii Neamului, de la Alba Iulia (si aceasta ridicata în graba). Apoi, treptat, entuziasmul scazând si iarasi negasindu-se personalitatea providentiala care sa stimuleze si sa urmareasca înfaptuirea, proiectul a fost trecut la index.
Primul patriarh al României, dr. Miron Cristea, poate cel mai în drept sa fie protagonistul Catedralei, mai ales ca se vorbea acum de abandonarea ipostazei de Bucuresti si ridicarea sa la rangul de Catedrala a Neamului, dupa înfaptuirea României Mari, a fost însa preocupat mai ales de politica, devenind Regent si chiar prim-ministru al regelui Carol al II-lea.
Totusi, dupa ridicarea bisericii nationale la rang de Patriarhie (1925), discutiile în domeniu, acum despre un nou Palat si o noua Catedrala Patriarhala, au fost reluate. Dezbaterile s-au purtat mai ales la nivelul urbanistilor, dar nu numai. Se pornea de la ideea ca o constructie de o asemenea însemnatate nu putea fi considerata ca o problema izolata. Un reputat arhitect nota cu deplina dreptate ca asezarea si înfatisarea unui asemenea monument trebuia sa fie facute în functie de viitoarele si existentele cladiri ale orasului, precum si de marile artere de comunicatie deja realizate sau urmând a se deschide.
Cu alte cuvinte, teza care a biruit (dar care, din pacate, avea sa duca iarasi la "îngroparea" pentru mult timp a proiectului) a fost aceea ca nu se putea trece la concretizarea amplasamentului si a arhitecturii catedralei pâna la elaborarea si adoptarea unui plan de sistematizare a Capitalei, care sa traseze în linii ferme si stabile dezvoltarea urbanistica a primului oras al tarii. Numai asa se putea pune capat "apucaturilor turcesti de a face mai întâi casele si pe urma sa îngaduim strazii sa se strecoare printre ele cum se va putea".
Comentând asemenea aspecte, un mare spirit teologic al timpului, profesorul Nae Ionescu, scria "Biserica noastra, în reprezentanta ei, are nevoie de monumental. Sa se ispraveasca o data cu linchireala aceasta dezgustatoare, cu masurarea exagerata a bunului dat pentru Biserica .... Am fost o Biserica roaba, pentru ca toata bogatia noastra a mers atâta vreme sa aureasca altarele Rasaritului. Dar asta nu da în nici un fel dreptul statului sa se substituie spoliatorii Bisericii noastre si sa tina pe toti credinciosii în convingerea ca proportiile în viata ortodoxiei pot fi decât modeste. Biserica noastra are si ea dreptul la stralucire si statul nu poate sa i-o refuze".

Sa nu ne pierdem rabdarea si speranta...

Articolul lui Ioan Slavici îsi pastreaza, poate din pacate, si astazi actualitatea mai ales prin concluziile lui:"C.A. Rosetti, desi statuie seade dar si astazi în jetul lui nesuparat de nimeni si asteapta pe cel rânduit de providenta sa-l ridice de acolo, ca sa puna catedrala în locul lui.De! - Ce sa-i faci capitalei noastre!?"
Timpul a trecut, piata C.A. Rosetti s-a modernizat, având mereu în centrul sau statuia celui care îi da numele si nimeni nu se mai gândeste sa ridice pe aceste locuri o catedrala. Alte împrejurimi din Bucuresti au fost încercate în acest scop si speram ca cei responsabili s-au oprit, în sfârsit, la amplasamentul pe care vor începe cu adevarat constructiile monumentului arhitectonic. Dar ideea unei Catedrale a Bucurestior se pare ca a murit o data cu scrisul lui Ion Slavici.
Dar, precum autorul Morii cu noroc, trebuie sa nu ne pierdem speranta si sa ramânem optimisti. Maretia si semnificatia unui proiect precum cel al catedralei unei Capitale si cu atât mai mult unul al unui întreg neam presupun uneori multa rabdare, important însa este ca, odata si odata, el sa se împlineasca.
"La catedrala Sf. Petru de la Roma au muncit zidari, pietrari si fel de fel de alti mesteri si maestri peste doua sute de ani.
Minune prea de tot mare n-ar fi daca ar trebui sa treaca fie macar si numai o suta de ani pentru ca sa se poata începe zidirea unei catedrale la Bucuresti - daca mai e sa se faca un asemenea început".
Aceste cuvinte dobândesc, din perspectiva multor decenii de când au fost rostite, valoare prevestitoare. De la prima propunere de zidire a unei catedrale (1877) au trecut 128 de ani;de la scrierea si aprecierile lui Slavici, numai 81. Având în vedere demersurile insistente din ultima perioada ale Patriarhiei României, personal ale preafericitului Teoctist de a ridica o Catedrala a Neamului, exista toate sansele ca, în rastimpul de 100 de ani de atunci, acest important proiect al românilor sa prinda viata. Ar fi, poate, cel mai frumos si durabil semn, si marturie, ale trecerii prin istorie a generatiei noastre.

""