Odessa, o victorie scump plătită

Autor 25052 vizualizări


În ziua de 26 iulie 1941, diviziile 2 cavalerie şi 25, 51, 150 puşcaşi – ultimele unităţi ale Armatei Roşii aflate pe pământul Basarabiei – s-au retras peste Nistru, pentru a nu cădea în încercuirea forţelor româno-germane. Momentul consfinţea încheierea operaţiunilor militare desfăşurate pentru eliberarea teritoriilor cedate de România ca urmare a ultimatumului sovietic din vara anului 1940, dar nu şi încheierea participării Armatei Române la cel de-Al Doilea Război Mondial.

Misiunea eliberării Basarabiei revenise Grupului de armate general Antonescu, constituit la 22 iunie 1941, sub comanda genaralului de armată[1]Ion Antonescu. Grupul – compus din armatele 11 germană (general-colonel cavaler Eugen Franz von Schobert), 3 română (general de corp de armată Petre Dumitrescu) şi 4 română (general de corp de armată Nicolae Ciupercă) – a fiinţat însă ca structură de comandament doar până la 17 iulie 1941, deoarece Marele Cartier General (M.C.G.) român, prin Ordinul de operaţii nr. 23din 18/19 iulie, a stabilit o nouă subordonare a forţelor, conformă cu situaţia creată la 17 iulie când, unităţi ale armatelor 3(r.) şi 11 (g.), au depăşit teritoriul naţional şi au forţat Nistrul în aripa stângă a dispozitivului româno-german.

Conform ordinului amintit, Grupul de armate general Antonescu a fost împărţit în Frontul de nord, comandat de generalul von Schobert, ce dispunea de Armata 11 (g), căreia îi fusese subordonată Armata 3 (r), cu misiunea de forţare a Nistrului şi străpungere a Liniei Fortificate Stalin şi Frontul de sud, comandat de generalul de corp de armată Nicolae Ciupercă, constituit deArmata 4 (r), cu misiunea neutralizării trupelor sovietice din sudul Basarabiei.

Antonescu, încredinţat că „drumul către Transilvania trece prin Rusia”

Continuarea războiului alături de Axă, după eliberarea Basarabiei – motivul declarat al intrării României în război – a fost decisă de Antonescu după primirea mesajului din 27 iulie, prin care Adolf Hitler îi solicita să înainteze „cu trupele [...] în spaţiul de la sud-vest de Bug […] în timp ce Armata 11, împreună cu Corpul 4 armată român care îi este afectat la aripa dreaptă, va înainta sub ordinele Grupului de armate Sud la răsărit de Bug, spre partea de jos a Niprulu”.Dincolo de limbajul diplomatic, scrisoarea constituia un demers ce viza, în esenţă, angajarea Armatei 4 (r.) – la fel ca şi Armata 3 (r.) – în operaţiuni militare în afara teritoriului României, consfinţit prin tratatele de la Versailles.

Antonescu şi-a dat acordul la 31 iulie, exprimându-şi decizia de a „merge până la capăt în acţiunea ce am pornit în răsărit“, fără a condiţiona cooperarea militară cu aliatul german.Mai mult, în răspunsul său, Antonescu îşi afirma încrederea în justiţia germană, ceea ce semnifica speranţa conducătorul român că, printr-o bună cooperare, România va obţine sprijinul Germaniei pentru recuperarea NV Transilvaniei, pierdut prin arbitrajul de la Viena. Era practic o altă formulare a convingerii Conducătorului că „drumul către Transilvania trece prin Rusia”.

Întâlnire hotărâtoare la Berdicev, în Ucraina

Modalităţile de cooperare dintre aliaţi şi obiectivele Armatei Române în operaţiunile de pe teritoriul U.R.S.S. au fost stabilite cu ocazia celei de-a patra întâlniri între Antonescu şi Hitler, desfăşurată la 6 august 1941, la Berdicev, în Ucraina. Hitler a solicitat şi a obţinut din partea lui Ion Antonescu acordul pentru cooperarea în ofensiva pe care Grupul de armate Sud urma să o declanşeze la 8 august în flancul de sud al frontului. Întâlnirea, la care au mai participat mareşalul Gerd von Runstedt (comandantul Grupului de armate Sud) şi generalii Alexandru Ioaniţiu (şeful M.C.G. român), Arthur Hauffe (şeful Misiunii Militare a Armatei de Uscat germane în România) şi Eugen von Schobert, a constituit şi prilejul de decorare al lui Ion Antonescu, cu Ritterkreuz des Einsernen Kreuzes[2], act ce exprima gratitudinea lui Hitler pentru angajarea României în continuarea campaniei pe Frontul de Est.

Conformându-se întâlnirii de la Berdicev, Marele Cartier General român a emis la 8 august, Directiva operativă nr. 899, care stabilea Armatei 4 (r.) misiunea de a trece la ofensivă, pe direcţia Chişinău-Razdelniţa, cu obiectiv final cucerirea Odessei.Alegerea obiectivului fusese generată de importanţa militară a oraşului, nod de comunicaţii, bază navală pentru flota sovietică şi ameninţare serioasă a flancului drept al Armatei 11 (g), ce avansa pe direcţia Voznezensk-Nicolaev, spre istmul Perekop, calea de acces în Crimeea.

Odessa, o adevărată fortăreaţă

Garnizoana Odessei avea în august 1941 aproximativ 86.000 de oameni. Efectivele aparţineau Armatei Independente de Litoral (A.I.L.) sovietică, compusă din diviziile 25, 95, 421 puşcaşi, 2 cavalerie şi militari – circa 1 divizie – aduşi din Regiunea Fortificată Tiraspol. Pe mare, Odessa era apărată de Flota Mării Negre, cea mai puternică forţă navală din Marea Neagră. Oraşul beneficia o bună artilerie a.a., sprijinită un număr de avioane care a variat între 60 şi 150 aparate. Apărătorii erau bine înzestraţi cu mitraliere – multe retrase dinRegiunea Fortificată Tiraspolşi baterii de coastă de mare calibru care, împreună cu artileria Flotei, puteau deschide focul eficient asupra ţintelor terestre. Capacităţile industriale din oraş, menţinute în funcţiune, au permis suplimentarea mijloacelor de luptă necesare defensivei, fabricând în timpul asediului, pe lîngă reparaţiile curente de armament, 120 tancuri uşoare, înarmate cu tunuri cal. 37 mm – prin adaptarea unor tractoare agricole şenilate, 1 500 de aruncătoare de mine şi 4 trenuri blindate.

Foto:Trupe ale în mişcare ale armatei române

Din punct de vedere genistic, Odessa beneficia de un sistem de fortificaţii compus din trei linii de apărare succesive, ridicate de 9 batalioane de geniu şi 13 batalioane de construcţii, constituite din civili mobilizaţi. Deşi fortificaţiile aveau o calitate mediocră, ele permiteau însă manevre pe linii interioare, pentru suplimentarea forţelor în zonele periclitate. Existenţa în zona centrală a liniiilor de apărare sovietice a două lacuri limita spaţiile de manevră, constituind un alt avantaj al apărătorilor, prin fragmentarea frontului în două zone de operaţii, de vest şi de est.

Primul atac, declanşat la 14 august

Operaţiunea Odessa a început înaintea emiterii Directivei operative nr. 899, prin forţarea Nistrului în raionul Tighina-Dubăsari, între 3 şi 6 august 1941, de către Corpul 5 armată şi Divizia 1 blindată, care au au primit misiunea de a înainta pe direcţia sud-est, până la Marea Neagră, pentru a întrerupe legătura dintre Odessea şi principalele forţe sovietice. Restul Armatei 4 (r.)a forţat Nistrul între 8-13 august, în aceeaşi sector, apărat de unităţi din Armata 9 sovietică.

Primele operaţiuni au fost angajate de Corpul 5, sprijinit de Regimentul1/Divizia blindată, cu misiunea respingerii forţelor sovietice spre oraş şi constituirea dispozitivului de asediu în jurul Odessei. Corpul 5 a cucerit localitatea Sverdlovo, aflată pe linia exterioară de apărare a Odessei, şi, la 14august 1941, prin Brigada 1 cavaleriea, atins litoralul Mării Negre, la 50 km nord-est de Odessa, în zona localităţii Grigorievka, finalizând operaţiunea de încercuire.

Atacul direct asupra oraşului a fost declanşat la 14 augustprin corpurile 5, 3 şi 1, Corpul 4 fiind păstrat în rezervă. La 17 august, Corpul 1 a ocupat rezervoarele de apă ale Odessei, aflate la Belaievka, apoi, între 18-24 august, Corpurile 3 şi 1 au încercat, fără succes, să străpungă din mişcare apărarea oraşului în zona de vest, sprijinite de Regimentul 1 blindat. Pierderile au fost mari, numai tanchiştii înregistrând 35 tancuri (50% din forţa angajată) scoase din luptă. Acţiunile forţelor române în zona de vest a frontului au încetat la 24 august, după cucerirea localităţii Freudenthal.

Foto: Baterie de obuziere Škoda md. 1934, cal. 150 mm, în timpul asediului Odessei. Septembrie 1941

La 23 august, Corpul 5 a atacat în sectorul de est al frontului şi, sprijinit de de artileria germană, pusă la dispoziţie de Armata 11 (g), a cucerit, la 24 august, poziţiile sovietice de la Kubanka. Atacul Corpului 5 a fost oprit în faţa localităţii Fontanka, dar ocuparea poziţiilor artileriei de la Kubanka a constituit un succes important, deoarece a creat posibilitatea limitării activităţii flotei sovietice prin bombardarea directă a portului Odessa.

În perspectiva reluării luptelor, între 25-28 august, comandamentul Armatei 4 (r.) a adus pe front Corpul 11, ce asigurase până atunci a paza Nistrului şi a litoralului maritim, şi a recurs la amagalmarea, în 26 august, a resturilor regimentelor nr. 1 şi 2/D. blindată, în Detaşamentul Mecanizat lt.col. Eftimiu, păstrat pe front în compunerea Corpului 11.

Ca să reziste, sovieticii aduc 10.000 de militari de la Novorosiisk

Al doilea asalt a fost declanşat la 28 august în sectorul de vest al Odessei, cu corpurile 1, 4 şi 11în prima linie şi diviziile de gardă, grăniceri şi Corpul 3, în rezervă. Corpul 11 a acţionat pe direcţia Freudenthal-Odessa şi a reuşit o pătrundere importantă, soldată cu cucerirea localităţii Leninthal, la 31 august. Progresele corpurilor 3 şi 4pe a doua direcţie de atac, Vigoda-Odessa, au fost însă modeste. Armata Independentă de Litoral sovietică a menţinut frontul, deşi pierderile umane suferite – între 18-25 august, apărătorii au pierdut cca 9.000 oameni – precum şi pagubele provocate de bombardarea bazei maritime, în sectorul de est, au adus apărarea oraşului într-o situaţie critică, ce făcea plauzibilă cucerirea Odessei la data de 2 septembrie, aşa cum dorea Antonescu. Situaţia a fost restabilită de sovietici cu 10.000 militari, aduşi de la Novorossiisk şi desantaţi între 30 august-2 septembrie, sub protecţia crucişătorului Komintern. Cu întăririle introduse în luptă, trupele sovietice au oprit ofensiva română şi au iniţiat, la 2 septembrie, un contraatac viguros, pentru recuperarea localităţii Leninthal, respins însă de diviziile de gardă şi 14 infanterie.

Comandantul Nicolae Ciupercă e înlocuit:raportase că diviziile sunt „la limita posibilităţilor lor ofensive”

Cele două asalturi ale Odessei, au însemnat pentru Armata 4 (r) pierderi de 58.855 de militari, din care 11.046 de morţi, 42.331 răniţi şi 5.478 dispăruţi. Acestea, precum şi lipsa pe teren a unor rezultate consistente, au dus la înlocuirea, la 9 septembrie, a comandantului Armatei 4 (r) [3], cu generalul de corp de armată Iosif Iacobici, ministrul de război din cel moment. Schimbarea a fost motivată de mareşalul [4]Ion Antonescu prin faptul că generalului Nicolae Ciupercă, ce raportase că „aproape toate diviziile noastre din primul eşalon se găsesc la limita posibilităţilor lor ofensive:limita morală şi limita fizică”, îi lipsesc „spiritului ofensiv şi încrederea în capacitatea de luptă a armatei române”.

Perioada 5-12 septembrie a fost folosită de beligeranţi pentru acoperirea pierderilor. Efectivul Armatei 4 (r) a crescut la 12 divizii de infanterie, 3 brigăzi de cavalerie şi 2 de fortificaţii, ceea ce însemna însă, ţinând cont de pierderile anterioare, doar 200.000 militari. În urma solicitărilor mareşalului Antonescu, a primit în sprijin o grupare germană, comandată de generalului-locotenent René von Courbiere, compusă din 1 regiment de infanterie, 1 regiment de pionieri de asalt şi 2 regimente de artilerie grea. În acelaşi interval, Armata Independentă de Litoral sovietică a fost întărită cu 15.350 militari şi o mare cantitate de muniţie, debarcate de flota sovietică sub focul artileriei române care, deşi a avariat mai multe nave – între ele un distrugător şi un puitor de mine – nu a putut împiedica operaţiunea.

Localitatea Dalnik, considerată cheia apărării Odessei în sectorul de vest

Între 12-21 septembrie, Armata 4 (r) a susţinut, pe întreg sectorul de vest al frontului, al treilea asalt asupra Odessei, în care au fost angrenate corpurile de armată nr. 11, 1, 3 şi 4. Corpurile 1 şi 3 au atacat pe direcţia Dalnik, fiind însă stopate. Principalul succes a fost obţinut la 14 septembrie de Corpul 11, în extrema dreaptă a frontului, prin învăluirea localităţii Suhoi-Liman şi capturarea a 2.000 prizonieri, ceea ce                                                                     

a pus în pericolaripa stângă a liniei a doua de apărare sovietică. Pentru a exploata situaţia favorabilă, Armata 4 (r) a atacat, la 17 septembrie – prin grupul Courbiere, diviziile de gardă, 21, 6, 8 inf şi Detaşamentul Eftimiucumisiunea cuceririi localităţii Dalnik, considerată a fi cheia apărării Odessei în sectorul de vest, urmând apoi să dezvolte acţiunea pe direcţia Tatarka-Odessa.

Foto: Servanţii unui obuzier Škoda md. 1934, cal. 150 mm, în timpul luptelor din timpul primului asalt al Odessei

Trupele româno-germane au fost însă respinse, deşi atacurile au fost repetate până la 21 septembrie. Cauzele eşecului au fost atribuite de germani lipsei sprijinului aerian, numărului mic de blindate şi, nu în ultimul rând, lipsei de combativitate a forţelor române, uzate în lupte.

De cealaltă parte, şi Armata Independentă de Litoral sovietică a avut pierderi serioase, acoperite la 21 septembrie, cu 1.700 oameni, proveniţi dintre militarii răniţi uşor. Un rol major în respingerea atacurilor l-au constituit barajul artileriei navale, sprijinul aerian, precum  Divizia 157 puşcaşi (12.600 de militari), şi 18 companii de întărire, aduse de la Novorossiisk, debarcate la Odessa în noaptea de 17/18 septembrie 1941, fără ca forţele române să poată interveni.

Atacul sovieticilor din 2 octombrie – diversiune pentru retragerea din Odessa

Beneficiind de întăriri, comandamentul sovietic şi-a concentrat eforturile în sectorul de est, vizând recucerirea poziţiilor de la Fontanka. La 22 septembrie, diviziile 421 şi 157 puşcaşi au atacat frontal poziţiile Corpului 5, concomitent cu desantul Brigada 3 marină(3.000 militari), la Grigorievka, în spatele liniilor Diviziei15, şi cu paraşutarea în adâncime a unor grupuri de diversionişti.

Sprijinite de avioanele decolate din Crimeea, trupele sovietice au provocat Corpului 5 pierderi de 1.300 de militari, silindu-l să se retragă 8-10 km, deşi intervenţia bombardierelor germane Ju-87a împiedicat flota sovietică să susţină eficient operaţiunile terestre.

Succesul sovietic a avut ca efect anularea asaltului localităţii Tatarka, fixat de generalul Iacobici pe 23 septembrie. Pentru a avea garanţia succesului, mareşalul Antonescu a fixat atacul final, în 20 octombrie, după ce a obţinut, din partea O.K.W.sprijin în infanterie şi artilerie grea, dislocate de la Kiev şi respectiv din Danemarca.

La 2 octombrie, Armata Independentă de Litoral sovietică, întărită cu 8.300 de militari, 1 batalion de aruncătoare reactive (Katiuşa) şi 15 tancuri, a declanşat un nou atac, prin diviziile 2 cv. şi 25 puşcaşi sovietice. Ele au atacat prin surprindere, la vest de Dalnik şi, sprijinite de tancuri şi aruncătoarele reactive, au pătruns până la Leninthal, fiind însă respinse pe liniile de plecare de diviziile de gardă şi grăniceri, ce au provocat atacatorilor pierderi de 30% din efectivele angajate.

Atacul din 2 octombrie a constituit doar o diversiune, menită să mascheze decizia luată la 1 octombrie de Stavka[5]ce, constrâns de străpungerea liniilor defensive sovietice din istmul Perekop, la 29 septembrie, de către Armata 11 (g), a decis abandonarea Odessei şi dislocarea forţelor de aici pentru apărarea Crimeei.

Atacul final nu a mai avut loc

Retragerea trupelor sovietice a fost bine coordonată şi executată, astfel că, până la 6 octombrie, au fost evacuaţi, în condiţiile continuării luptelor, peste 80.000 militari. Informaţiile privind retragerea trupelor sovietice au determinat intensificarea acţiunilor Armatei 4 (r)care, la 4 octombrie, prin diviziile 7 şi 8 infanterie a cucerit Suchoi-Liman, întorcând extrema dreaptă a apărării sovietice din sectorul de vest. A urmat izolarea Dalnikului, depăşit la sud de pătrunderea Diviziei 10 infanterie pe direcţia Tatarka şi, la nord, prin străpungerea celei de-a doua linii de apărare sovietice de către Divizia 2 infanterie, la Gniljakovo, în 10 octombrie.Anihilarea apărării Odessei în sectorul de vest a condus la devansarea asaltului final. Conform planificării, asaltul urma să fie susţinut la 16 octombrie, simultan, de corpurile nr.4, 11, 1, 6 şi 5 în timp ce Corpul 3 rămânea pe poziţii, în faţa Dalnikului. Atacul final nu a mai avut loc deoarece ultimele forţe ce apărau Odessa au fost evacuate în timpul nopţii de 15/16 octombrie 1941. Detaşamentul 1 Asalt[6], prima unitate română care a pătruns, la 16 octombrie 1941 în oraşul abandonat, a capturat totuşi 7.000 ostaşi sovietici, în marea lor majoritate dezertori.

Foto:Cimitirul ostaşilor români căzuţi în timpul asediului Odessei. Vigoda, octombrie 1941 

Ocuparea Odessei, oraş de mărimea Bucureştiului, a fost considerată în epocă un important succes militar şi politic. A fost o victorie plătită foarte scump, ce a amintit de băile de sânge din Primul Război Mondial.Armata 4română a angajat treptat, în timpul asediului, efective de 324.647 oameni. Între 8 august-16 octombrie, au fost pierduţi 98.156 militari, din care 17.729 morţi, 63.345 răniţi şi 11.471 dispăruţi. Pierderile trupei au impus retragerea în ţară, pentru refacere, a diviziilor de gardă, grăniceri, nr. 3, 8, 21 infanterie şi menţinerea lor departe de front – cu alte misiuni – până în 1944, în timp ce diviziile 5, 6, 7, 11, 13, 14, 15 infanterie, au avut nevoie de refacere până în iarna 1941/42. Cele mai mari pierderi au fost suferite însă de corpul ofiţerilor, dintre care, la sfârşitul asediului fuseseră scoşi din luptă 4.599, din cei 4.821 existenţi în controalele Armatei 4 (r) la 22 iunie 1941.

La rândul lor, sovieticii au înregistrat, în acelaşi interval, 60.000 de morţi, răniţi şi dispăruţi, dintr-un total de 160.000 oameni (inclusiv forţele locale şi cei 39.820 militari aduşi ca întăriri). Pentru rezistenţa opusă, guvernul sovietic a acordat Odessei titlul de oraş erou, decernat doar altor trei oraşe:Leningrad, Moscova şi Stalingrad, gest ce poate fi interpretat şi ca o recunoaştere, din punct de vedere strict militar, a presiunii exercitate de Armata 4 română.

Greu încercată, la 1 noiembrie, Armata 4 a fost readusă în ţară, la Iaşi, şidemobilizată. În urma demobilizărilor, efectivele armatei române au fost reduse, la 1 ianuarie 1942, de la 898.390 militari la efective de 464.961, pe front fiind menţinuţi doar 54.375 militari ce aparţineau Armatei 3.

 

Note


[1]La 18 febr. 1941 (decret nr. 841), generalul I.Antonescu a devenit primul general de armată din istoria Armatei Române

[2]Crucea de cavaler a Crucii de Fier

[3]Prin acelaşi ordin a fost înlocuit şi generalul de brigadă Nicolae Pălăngeanu, şeful Statului Major al Armatei 4

[4]Avansat la gradul de mareşal la 21 august 1941

[5]Statul Major al Forţelor Armate ale U.R.S.S.

[6]Constituit, la 27 septembrie, din resturile Diviziei 1 blindate, (12 tancuri R-2, 10 R-35, 1 batalion de infanterie moto, 4 baterii de obuziere Škoda cal. 100 mm, 2 baterii de tunuri Schneider, cal. 105 mm, 1 companie de tunuri a.a. cal. 20 mm, ) Batalionul 21 Pionieri de asalt şi Batalionul 50 Pionieri de asalt german

""