Autor 24878 vizualizări


Luptele romane cu gladiatori sunt portretizate de Hollywood ca fiind brutale, dueluri dezorganizate care se încheie când unul dintre adversari este ucis de celălalat. Dar, în realitate, gladiatorii nu luptau intodeauna până la moarte. Acești atleți romani din lumea antică erau antrenați să fie profesioniști care  își câștigau existența luptând, nu murind. Și, din moment ce lanistae cheltuiau mulți bani pentru pregătirea și întreținerea gladiatorilor, ucigându-i pe aceștia ar fi însemnat o afacere proastă pentru cei care îi stăpâneau.

Din când în când, sponsorii plăteau mai mult pentru o luptă până la moarte, recompensându-i pe lanistae pentru pierderile suferite. Dar, de cele mai multe ori, încăierările gladiatorilor trebuiau să aibă un sfârșit decisiv, aceasta însemnând că unul dintre participanți era rănit, ori nu se mai putea rezista luptei.

Gladiatorii de succes puteau deveni adevărate staruri în lumea romană și aceia care erau sclavi puteau fi eliberați câteodată după câștigarea unui anumit număr de meciuri. Unii dintre gladiatorii care au supraviețuit deveneau antrenori la rândul lor atunci când zilele de luptător apuneau.

În anul 2007 cercetătorii au descoperit un cimitir vechi de 1800 de ani în orașul roman, Efes, Turcia unde erau mii de oase și pietre de mormânt care identificau rămâșițe precum cele ale gladiatorilor. Unele dintre schelete prezentau urme ale unor răni care s-au vindecat, ceea ce sugerează ca gladiatorii primeau îngrijiri medicale, iar unul dintre acestea părea să fie al unui luptător care s-ar fi retras. Alte schelete prezentau urme ale unor morți violente, precum lovituri puternice de arme cum ar fi tridentul, ciocanul sau sabiile lungi. (ciocanele, cu toate că nu erau folosite în arenă, se obișnuia să se aplice lovituri puternice, în afara arenei, luptătorilor care erau foarte răniți și nu mai puteau supraviețui).

Nu există îndoială că luptele gladiatorilor erau lucruri serioase, dar contrar mitului, nu se terminau întotdeauna cu moartea adversarului.