O zi din Gulag descrisă de Aleksandr Soljeniţîn - «O zi din viaţa lui Ivan Denisovici»

Autor 16680 vizualizări


Această carte a fost publicată, pentru prima dată, în al doilea număr al Revistei Uniunii Scriitorilor din Uniunea Sovietică, Novi Mir, în noiembrie 1962, după ce a primit acceptul cenzurii sovietice şi chiar a lui Hruşciov (este de la sine înţeles că mesajul antistalinist din opera lui Soljeniţîn îi convenea de minune noului lider de la Kremlin).

Ivan Denisovici Şuhov are 40 de ani şi a ispăşit deja 8 ani de Gulag – aproximativ aceeaşi perioadă petrecută de autor în Gulag (1945-1953) – având o pedeapsă standard, de 10 ani. Personajul principal, al cărui prenume fictiv autorul l-a folosit chiar în titlu, era doar Ş-854, deoarece comuniştii înlocuiau identitatea unică a oamenilor printr-un simplu număr, uşor de contabilizat şi de radiat.

Fiind înrolat în Armata Roşie, Ivan Denisovici Şuhov a luat parte la ruşinoasele episoade din prima etapă a războiului din răsărit, caracterizate în general prin retrageri şi înfrângeri catastrofale pentru Uniunea Sovietică. În februarie 1942, pe frontul de nord-vest toată armata lor a fost încercuită, din avioane nu li se arunca nimic de mâncare, de fapt, nici nu se vedeau avioane. Ajunseseră să râcâie copietele cailor morţi, să moaie pilitura aia de corn în apă şi s-o înghită. Nici muniţie n-aveau să tragă. Şi aşa, încetul cu încetul, îi prindeau nemţii prin păduri şi-i luau.[1]Însă Şuhov, după ce a fost capurat de nemţi, datorită dezorganizării şi numărului imens de prizonieri sovietici, a reuşit să scape şi să ajungă, din nou, la liniile sovietice, alături de alţi patru camarazi. Doi mitraliori sovietici au fost seceraţi pe loc, doar Ivan Denisovici şi încă un camarad reuşind să se strecoare. Fiind interogaţi, au mărturist, total neinspiraţi, că au căzut prizonieri la nemţi două zile, iar apoi au evadat.Dar au fost consideraţi spioni, moitv pentru care fiecare dintre ei a primit zece ani de lagăr.

Ziua unui deţinut al Gulagului începe la ora 5 dimineaţa, când deţinuţii sunt treziţi de semnalul deşteptării, lovirea unei şine de tren cu un ciocan. După trezire, se îmbrăcau în hainele pe care le primiseră din partea administraţiei lagărului – nefiind permise hainele civile-şi se îndreptau către sala de mese. Deţinuţii duceau adevărate lupte fizice pentru a avea acces până şi la acea fiertură sărăcăcioasă în care, în cel mai fericit caz, se afla un cartof îngheţat sau o urmă de peşte. Se leagănă omenetul, se calcă-n picioare pentru un blid de zeamă chioară ce li se cuvine pe drept (…) În general, seara, zeama e întotdeauna mult mai lungă decât dimineaţa:dimineaţa deţinutul trebuie hrănit mai bine, ca să muncească, iar seara adoarme el oricum[2].

Condiţiile de muncă erau deosebit de grele:temperatura foarte scăzută (ziua pe care o descrie Soljeniţîn este una geroasă – minus 27 de grade Celsius), alături de interzicerea suplimentării hainelor făceau ca deţinuţii să sufere de frig pe toată durata efectuării muncii. Un deţinut are dreptul la două cămăşi – una de piele, una deasupra, iar restul – jos! Dar uite că Volkovoi ăsta a răcnit, a dat nu ştiu ce ordin anume şi gardienii şi-au scos repede mănuşile, le-au poruncit deţinuţilor să-şi desfacă pufoaicele (în care fiecare şi-a pitit căldura din baracă), să-şi descheie cămăşile şi dă-i, şi pipăie cu degetele dacă nu cumva au tras pe ei vreo buleandră mai mult faţă de cele îngăduite[3].

Deţinuţii erau, în general, folosiţi la tot felul de obiective industriale sau construcţia de căi de transport (spre exemplu, canalul care leagă Marea Albă de Marea Baltică), fiind mână de lucru gratuită, dispensabilă, nepretenţioasă, organizată în echipe:Echipa din lagăr însă e în aşa fel gândită că nu şefii trebuie să-i împingă de la spate pe deţinuţi, ci chiar deţinuţii se împing unii pe alţii. Treaba-i cam aşa:ori toţi iau supliment, ori crapă toţi de foame. Adică tu, câine, nu vrei să lucrezi, iar eu să flămânzesc din pricina ta! Fă bine şi trage, ticălosule![4].În aceste condiţii, şeful de echipă, deţinut şi el, are un rol important:Într-un lagăr, şeful de echipă e totul:unul bun îţi dă a doua oară viaţă, unul afurisit te bagă între patru scânduri.[5]

Burta-i o ticăloasă, nu ţine minte binele făcut, a doua zi iar îţi cere[6].

Există şi o filosofie a celor mai importante evenimente plăcute din lagăr:mâncatul. De altfel, acest aspect domina gândul deţinutului aproape tot timpul căci foamea lui era atât de profundă, afecta atât de mult organismul încât punea stăpânire pe întreaga fiinţă şi, mai ales, asupra creierului. Lăsând la o parte somnul, în lagăr un deţinut nu trăieşte pentru el decât zece minute la masa de dimineaţa şi câte cinci minute la prânz şi cină. Zi de zi ciorba e aceeaşi-depindea de leguma cu care era aprovizionat lagărul pentru iarnă(...) Trebuie să mănânci cu gândul concentrat numai la mâncare, muşti câte o bucăţică şi dumicatul îl frămânţi cu limba şi-l sugi în gură şi simţi toată mirozna acestei pâini negre, cleioase[7].

Cei mai norocoşi erau cei care primeau pachete de acasă pentru că mâncarea şi tutunul nu aveau doar o valoare strict alimentară, ci mult mai mare, fiind adevărata monedă a lagărului. În intervalul temporar pe care îl foloseşte, Soljeniţîn reuşeşte să arate nivelul corupţiei generalizate care domnea în lagăr, dar şi stratificarea socială care pleacă de la primirea regulată a unui pachet de acasă (prin intermediul căruia se puteau obţine nenumărate privilegii care, în ultimă instanţă, puteau face diferenţa între viaţă şi moarte). Primirea pachetelor se făcea în mod arbitrar, gardianul care se ocupa de distribuirea acestora comportându-se urât cu deţinuţii, tocmai din acest motiv Şuhov înştiinţându-şi familia că nu doreşte să primească pachete. Stau la rând cu săculeţe, cu trăstuţa în mână. Dincolo de uşă (aici, în lagăr, Şuhov personal n-a primit niciodată pachet, dar ştie din auzite), îţi deschid lădiţa cu o toporişcă, gardianul scoate cu mâna lui tot ce-i acolo, cercetează. Rupe în două ce se poate rupe, ce nu, despică cu cuţitul, pipăie, deşartă în altă pungă. (...) Dacă-i vreo plăcintă sau altceva dulce mai deosebit sau vreun salam sau peşte – mai şi muşcă din ele. (Ferească sfântul să pomeneşti de dreptul tău – îţi găseşte el îndată nod în papură – ori cutare lucru cică-i interzis, ori altul nu-i regulamentar şi nu-ţi mai dă deloc pachetul. Iar acela care primeşte coletul trebuie să împartă în dreapta şi-n stânga, să dea şi să tot dea, de la gardian începând)[8].

Cu toate acestea, la finele unei asemenea zile, Şuhov era resemnat, fără a avea probleme de conştiinţă:A trecut o zi fără necazuri, aproape fericită. Asemenea zile în termenul de condamnare, de la cap la coadă, erau trei mii şase sute cincizeci şi trei. Trei zile mai mult din cauza anilor bisecţi[9].

În faţa acestei drame a milioanelor de victime ale Gulagului, pe care Soljeniţîn o descrie cu minuţiozitate, el pledează pentru recunoaşterea ororilor comunismului:Regimul din Rusia nu a putut supravieţui decât instaurând teroarea. Trebuie să înţelegem că vindecarea unui popor nu se poate înfăptui decât dacă fiecare îşi va asuma vina pe care o are[10].

 

Bibliografie:                   

-                           Soljeniţîn, Aleksandr, O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, traducere de Nina Grigorescu, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2013;

-                           Soljeniţîn, Aleksandr, interviu publicat în Der Speigel, iulie 2007.



[1]A. Soljenițîn, O zi din viața lui Ivan Denisovici, Editura Humanitas Fiction, București, 2013, pp. 64-64.

[2]Ibidem, p. 136.

[3]Ibidem, p. 33.

[4]Ibidem, pp. 56-57.

[5]Ibidem, pp. 43.

[6]Ibidem, p. 137.

[7]Ibidem, p. 18.

[8]Ibidem, pp. 124-125.

[9]Ibidem, p. 161.

[10]A. Soljenițîn, interviu publicat în Der Speigel, iulie 2007.

""