Autor 22838 vizualizări


Oricât mi-am bătut capul, n-am reuşit să pricep de ce şi-a plasat Shakespeare a sa Romeo şi Julieta la mama dracului, la Verona? Răspunsul ni-l dau indicaţiile de regie din Romeo şi Julieta:„Verona. O piață publică”;„Sală mare în casa lui Capulet”;„Grădina Capuleților”;„Chilia călugărului Lorenzo”;„Cimitirul în care se află Cavoul Capuleților”. Nici un nume de stradă, nici un număr, nici o adresă. Ce mai încolo și-ncoace! Bâjbâială absolută! La vremea respectivă nu erau hărţi ale Veronei sau ghiduri gen Michelin şi, cu atât mai puţin, Google Map. Plasarea în Verona şi, nici măcar în Verona lui 1590, ci în Verona din urmă cu trei secole, se explică prin grija lui Shakespeare de a nu fi dat în judecată pentru calomnie. Călugărul franciscan Lorenzo, între noi fie vorba, prin şmecheria cu doctoria care lasă impresia morţii, poate fi acuzat de folosirea unor medicamente neaprobate de OMS, ba chiar şi de testarea pe fiinţe umane (Julieta) a unor medicamente experimentale. Dacă acţiunea se petrecea în Anglia şi, mai ales, dacă în piesă se dădeau nume și adrese precise, Lorenzo putea năvăli peste Shakespeare ca să-i ceară despăgubiri morale pentru afectarea imaginii.

Contribuția masivă la PIB-ul Italiei

Cam acestea ar fi, după mine, motivele pentru care Romeo şi Julieta se desfăşoară la Verona, în Italia, şi nu la Londra, în Anglia. Indiferent de motive, un lucru e sigur:Prin plasarea tragediei la Verona, Shakespeare a contribuit masiv la PIB-ul Italiei şi a văduvit serios PIB-ul Angliei. Anual, Verona e vizitată de două milioane și jumătate de turişti. Şi asta numai şi numai pentru a vedea Casa Julietei, Casa lui Romeo, Mormântul Julietei, într-un cuvânt, locurile legate de celebra piesă shakeaspeareană. Prin banii pe care-i lasă în Verona cele 2.500.000 de turiști, Shakespeare dă o mână de ajutor PIB-ului veronez şi, prin asta, PIB-ului italian.

După ce-am cumpărat de la librăria Fratelli, din Gară, un ghid şi o hartă a Veronei, am ieşit la staţia de taxi şi i-am zis şoferului, scurt, implacabil, ca tot omul care a luat o decizie de neclintit:La Casa di Giulietta!

Casa di Giulietta se află la numărul 23, Via Cappello, în Centrul istoric al Veronei, în apropiere de Piazza delle Erbe. Circulaţia auto e interzisă în Centrul Vechi. Taxiul mă lasă undeva, în apropierea străzii pietonale Giuseppe Mazzini. Luând-o pe strada asta şi ţinând-o drept – îmi explică şoferul – ajungeți la Casa Julietei.

O primă surpriză:Balconul Julietei nu-i la stradă!

Pe vremuri, când mă gândeam cum o să ajung eu în această viaţă trecătoare la Casa Julietei, mă imaginam pe o stradă aglomerată, ridicând privirile spre balconul unei case cu mai multe etaje. Confundam, probabil, Verona din secolul al XIII-lea, cu Drumul Taberei din secolul XX. Pentru a ajunge sub balconul Julietei – visul oricărui turist venit pentru asta la Verona – trebuie să pătrunzi, din Via Cappello, într-o curte interioară, pe sub o boltă adâncă. După ce treci pe sub boltă, pe dreapta vezi Casa di Giulietta. Spre curtea interioară, Casa are două etaje. Balconul e la etajul întâi. Spre stradă, dau încă trei etaje, la care se ajunge de la etajul doi, tratat drept intermediar, printr-un pasaj îngust. Curtea interioară e despărțită de o altă curte, mai spaţioasă, printr-un zid de cărămidă, pe un sfert acoperit de iederă. În zid sunt practicate două arcade. Una dintre ele, cea de pe partea stângă, oferă privirii zeci de lăcățele prinse de un perete de sârmă. Sunt prea mult cunoscutele lăcățele ale iubirii ferecate pentru totdeauna (până la primul divorţ, adică) de o cheiţă pe care o iau cu ele, şi o păstrează cu sfinţenie cât timp durează relaţia, cuplurile ambetate de amor. Cealaltă e împovărată de hârtiuțe cu mesaje. Pe stânga, cum intri în curte, zărești, deasupra unei uşi încărcate cu inimioare roșii, firma Club di Giulietta.

Mergând mai departe, tot pe stânga, vezi firmele Romeo Giulietta Souvenir și Romeo Giulietta Bar-cafe, care trimit direct la buticul și la barul născute din zguduitoarea tragedie. Pereţii bolţii pe sub care ajungi în curte sunt plini (nu găseşti nici un centimetru liber) de înscrisuri şi desene care mărturisesc amorul unui partener sau, de cele mai multe ori, al celor doi. O dată încheiat primul strat, alţi şi alţi îndrăgostiţi au scris peste el. Al treilea strat de scris s-a dovedit imposibil pentru doritori. Amorezii, în curgere nesfârşită pe acolo, au lipit peste al doilea strat gumă de mestecat (mestecată!), lăţind-o îndeajuns pentru a putea scrie pe ea Love. Alţii, mai puţin inspiraţi, au lipit de gumă hârtiuţa cu mărturia de iubire. Cum loc de scris şi nici de lipit nu mai există, pereţii bolții au devenit obiect de interes turistic. Înainte, pătrundeai cu greu pe sub boltă, pentru că te împiedicai de cei care scriau pe pereţi. Întâlneai, de exemplu, fătuce cocoţate pe umerii iubitului, ca o acrobată de la Circ pe umerii partenerului de echilibristică, pentru a putea scrie Love sus de tot, unde se mai ghicea o geană de spaţiu liber. Acum pătrunzi greu din alt motiv. Te împiedici de cei care se uită la pereţi cu o curiozitate intensă și respectuoasă, ca și cum ar fi în fața unui perete de la Luvru din sala dedicată Renașterii italiene.

Dacă de pe acum pereţii cu texte şi inimioare tembele, ca din turtă dulce, sunt ţinte ale interesului turistic, mă întreb, cum va fi peste câteva mii de ani, când pământenii, veniți de pe Marte, vor descoperi pereţii acestei peşteri originale?! Vor fi acoperiţi pereții cu sticlă incasabilă, păzită de senzori ultraperformanți, ca să nu se fure coji din ei? Turiştii sunt încredinţaţi că aici e Casa Julietei de litera ghidurilor de hârtie şi de sporovăiala ghizilor umani. Chiar şi fără acest ajutor, turiştii știu că aici şi nu peste drum e Casa Julietei, din textul în italiană de pe arcadă:„Aici a fost casa Capuleţilor, unde s-a născut Julieta, plânsă de inimile tandre şi cântată de poeţi. Secolele 13 şi 14”. În partea stângă a arcadei, o tăbliță bătută într-un par de metal confirmă în scris pe scurt:Casa di Giulietta.

Marele ghinion al Julietei

La vreun metru distanţă de zidul care închide curtea se înalţă Statuia Julietei, concepută de sculptorul veronez Nereo Constantini, şi instalată aici în 1972. Ca să nu fie nici o îndoială că-i Julieta şi nu altcineva din Shakespeare, Cleopatra, de exemplu, pe piedestalul de care sunt lipite botinele tinerei nemuritoare scrie cu litere în relief:GIULIETTA.

Julieta din piesă (ptiu! era să zic, din realitate!) are un mare ghinion. Călugărul Ioan, trimis de Părintele Lorenzo la Montua, pentru a-l avertiza pe Romeo că iubita nu-i moartă, ci drogată, nu poate părăsi chilia, suspect cum e de-a fi contractat o molimă. Julieta din fundul curţii are însă un ghinion şi mai mare. Sculptura o înfăţişează ca pe o jună niţel plinuţă (idealul unei lumi trecute, din care lipseau dietele de slăbit), cu o coadă împletită deasupra capului, într-o rochie lungă, cu pliuri. Marele ghinion al Julietei din sculptură? Are mâinile ocupate. Stânga stă peste sânul stâng, ca și cum și-ar prinde rochia, ca să nu-i cadă și s-o despoaie. Cu dreapta îşi ţine rochia niţel ridicată, ca să nu-şi calce poalele scumpe sau, mă rog, ca să nu se împiedice şi să cadă în nas. Având mâinile astfel ocupate (ghinion!), ea nu-i poate pocni pe cei care-i pun laba pe sânul drept. Statuia a fost plasată acolo în 1972.

Am vrut să văd, luând la mână ghidurile, cum se explică fenomenul la care asist:De cum năboiesc în curtea interioară, turiştii, indiferent de sex, vârstă, religie și naționalitate, consum de calorii și exigențe vestimentare, apartenenţă comercială – în grup sau individual –, se reped să pună mâna pe sânul Julietei. Pe sânul fără sutien, din câte mi-a spus experienţa mea de bărbat. Unii o lipesc pur și simplu. Alții însă (Dumnezeule!) freacă sânul, ca și cum ar închipui un preludiu. Cum mulți sunt bărbați majori sau chiar pensionari, deoarece Julieta n-are încă 14 ani, miroase rău, rău de tot a pedofilie. În privinţa explicaţiilor, toate ghidurile invocă formula, deja obosită:Tradiţia spune... Ce spune tradiţia? Aici ghidurile se încaieră. După unele, tradiţia spune că bărbaţii care ating sau freacă sânul drept (de ce neapărat drept?!) al Julietei de bronz vor avea noroc în dragoste. Altfel zis, dacă se vor îndrăgosti de Angelina Jolie, vedeta va divorţa de Brad Pitt în procedură de urgenţă şi-i va cere pe ei în căsătorie. După alte ghiduri, femeile care ating sânul Julietei vor deveni peste noapte fertile. S-ar putea să fie aşa.

Numai că eu, stând vreun sfert de ceas pe treapta de sus a scării care duce la Casa Julietei şi urmărind Spectacolul – „Nici un vizitator fără a pipăi sânul Julietei!” – am constatat că se cocoaţă pe piedestal nu numai tineri şi tinere, bărbați copți și femei pârguite, dar şi şcolari, şcolăriţe, pensionari şi pensionare. Toţi cei care pun laba pe sânul nefericitei o ţin atâta timp cât sunt traşi în poză de cei care aşteaptă, la rândul lor, să se urce pe piedestal. Cu mâna pe sânul Julietei, fiecare se dedă la scălâmbâiala de neconfundat a celui care se ştie privit din toate prățile. Unii, mai obraznici, o cuprind pe Julieta de talie. Ar ciupi-o şi de fund, dacă Julieta n-ar fi de bronz, mai ales că Romeo, mort de opt secole, nu-i poate sări iubitei în ajutor. Alţii o iau de gât. În cazul cuplurilor, ritualul e niţel diferit. Dacă e vorba de doi tineri care nu s-au luat încă ori s-au luat de puţin timp, cei doi acţionează în tandem. Bărbatul aplică lăboiul direct pe sân. Femeia pune mânuţa sa pe lăboiul bărbatului. Dacă e vorba de pensionari sau de cupluri obosite, resemnate la înţelegerea omenească sau comercială, bărbatul pune mâna pe sân, în timp ce femeia, rămasă jos, îl trage în poză. Ea, femeia, nu va mângâia în veci sânul unei alte muieri. Că doar nu-i lesbiană! Că sunt tineri sau pensionari, mai înţeleg. Pentru bărbaţi, e un fericit pretext de a freca pe gratis sânul unei femei străine. Culmea e că şi şcolarii şi şcolăriţele, în alai didactic la Casa Julietei, se grăbesc să-şi lipească mâna de sânul Julietei. 

În multe locuri din lume cu ritualuri asemănătoare (la Bocca della Veritá, din Roma, de exemplu) n-am rezistat tentaţiei de a mă prosti şi eu. În cazul Julietei de bronz n-am avut curaj să mă trag în poză cu mâna pe sânul fetei. Vă imaginaţi cum mi-ar fi stat mie, om bătrân, zis în ţara lui şi lider de opinie, surprins într-o fotografie cu mâna pe sânul unei fetişcane care i-ar putea fi nepoată! Frecarea, ba chiar şi simpla atingere a sânului, i-au dat acestuia o albeaţă nefirească. Pe 23 iunie 2014, statuia originală a fost luată, dusă la parterul Muzeului care e Casa di Giulietta și înlocuită cu o copie, finanțată de Società Cattolica di Assicurazione din Verona.S-a luat această măsură, deoarece, după 42 de ani de frecare a sânului, dar și a altor părți anatomice ale Julietei, originalul, statuia făurită de Nereo Constantini, considerată și realizare artistică, ajunsese într-un hal fără de hal.Sânul drept, de exemplu, se fisurase de atâta atins, frecat, pipăit, ba chiar și ciupit hoțește.

Furia de a scrie pe tot ce se întâlnește în cale

Pe locul al doilea, după atingerea sânului drept al bietei fete, chinuite, iată! şi după moarte, pe lista nevoilor care-i loveşte din senin pe vizitatorii Casei se află furia de a scrie pe tot ce se întâlneşte în cale. Cu cele două înfăţişări:

a) Furia de a scrie pe tot ce e suprafaţă plată.
b) Furia de a-i scrie însăşi Julietei.

Primii căzuţi sub ciclonul acestei furii au fost pereţii boltei pe sub care se trece pentru a ajunge în curtea interioară. Au venit, apoi, rândul pereţilor buticului şi pereţilor casei în care e agăţat balconul Julietei. La un moment dat, Casa Julietei ajunsese ca un ou de Paşte, desenat de o mână tălâmbă. Primăria, în grija căreia se află Casa, a luat măsuri drastice. Spaţiu a fost închis o zi şi o noapte, în 2004, pentru curăţenie. La redeschidere, peste tot, cu excepţia boltei, a fost plantat anunţul:Scrisul interzis!

Furia de a scrie pe orice suprafaţă întâlnită în cale ia înfăţişări devastatoare doar la Casa Julietei. La alte două obiective ivite din punerea literaturii la treabă în beneficiul firmelor de turism – Casa lui Romeo şi Mormântul Julietei – înscrisurile sunt mult mai puţine. Specialiştii ar putea explica asta prin ceea ce ei numesc o altă tradiţie:Scrisul pe Casa di Giulietta are o influenţă directă, în materie de amor, asupra autorului. Dacă autorul suferă de dragoste neîmpărtăşită, graţie strigătului de ajutor lăsat pe perete, mofturoasa, cruda, nesimțitoarea, la întoarcerea în ţară a suferindului, îi va bate la uşă şi, nu oricum, ci deja dezbrăcată. Dacă autorii alcătuiesc un cuplu şi dacă au desenat împreună inimioara cu tâlc, atunci dragostea lor va înfrunta, ca şi cea dintre Romeo şi Julieta, secolele, adulterele, ivirea primului copil, cearta cu soacra, criza de bani şi criza de prostată. Eu însă cred că e vorba de altceva:Şi la Casa lui Romeo şi la Mormântul Julietei, domină cărămida. Prin urmare, îndrăgostitul ar avea nevoie de o daltă şi un ciocan pentru a-și consemna clocotul lăuntric pe suprafeţele întâlnite în cale. Nici unui vizitator nu i-a trăznit prin cap să care cu el până aici, la Verona, o trusă cu scule. Şi nici cei care administrează Turul Romeo şi Julieta nu s-au gândit să pună în vânzare, la buticurile de la Casa Julietei şi de la Mormântul Julietei, trusa de scule Romeo şi Julieta. Nu e însă târziu s-o facă.

Nimeni nu-i scrie lui Romeo. De ce?

Furia de a scrie cu orice preţ se manifestă şi în cazul Adrisantului numit Julieta. Toate vedetele de ieri, de azi și de mâine sunt, au fost și vor fi, bombardate cu mesaje de la fani. De ce n-ar primi mesaje şi una dintre cele mai mari vedete ale Omenirii, Julieta? Cea care beneficiază, prin raportare la alte vedete, de câteva avantaje indiscutabile:

a) Deşi, în plină activitate, Julieta nu riscă să-şi compromită imaginea publică drogându-se sau divorţând de Romeo. Shakespeare a murit demult şi, în consecință, n-are cum să-i mai pună în seamă alte năzdrăvănii decât tragerea pe sfoară a părinților, ieșitul în balcon noaptea, fără aprobare, și graba de a se mărita pentru a putea începe viaţa sexuală la o vârstă fragedă.
b) Spre deosebire de toate vedetele lumii de azi, Julieta nu îmbătrâneşte niciodată.
c) Julieta nu face turnee, nu apare la tv, nu iese pe stradă.

Nici un fan nu poate fi dezamăgit, văzând-o în carne și oase:

– Ei, drăcie, nu-mi imaginam că are picioarele ca o sticlă de lampă!

Va rămâne veşnic de nici 14 ani împliniţi! Și, evident, frumoasă, pură, cinstită, inteligentă, într-un cuvânt, perfectă, cum și-o imaginează toți îndrăgostiții din lume.

Mesajele trimise Julietei se deosebesc după mijlocul de transport. Avem astfel: 

1) Mesaje trimise prin poştă;
2) Mesaje trimise prin e-mail.

Prin poştă, se pot trimite epistole Julietei deplasându-te până la Verona sau rămânând pe loc, în țara ta, în orașul tău, ba chiar și în casa ta. Celor care călătoresc până la Verona li s-au pus la dispoziţie cutii poştale. Purtând stema familiei Cappello și roşii arzânde, ca inima fierbinte a îndrăgostitului, cutiile au fost plasate în Casa Julietei şi la Mormântul Julietei, sub genericul „Mesaje pentru Julieta”. O astfel de cutie atârnă pe pereții de la etajul trei al Casei Julietei, împreună cu înscrisul:

Dear Juliet
Julieta trăieşte aici,
Scrieți-i!

În cinci limbi:italiană, germană, franceză, engleză, spaniolă. În complexul care e Mormântul Julietei, sala de unde se iau bilete, dar şi suveniruri, s-a renunţat la menţiunea de pe cutia de la Casa Julietei:Julieta trăieşte aici!

După Dear Juliet, vine îndemnul:„Lăsați aici mesajul vostru pentru Julieta!”

Cei care n-ajung la Verona beneficiază de un mijloc simplu de corespondenţă. Cumpără un plic, vâră în el scrisorica pentru Julieta, trec pe plic, Julieta, Verona, Italia, şi pun plicul la poştă. Culmea e că plicul ajunge la destinatară, mai precis, la Secretarele Julietei din Club di Giulietta, din Verona.

Liberation din 25 decembrie 2002, ziar serios, cum ar spune deontologii, publică articolul intitulat „A Vèrone, Juliette aussi répond a toutes les misives”. Reportajul debutează prin observaţia (cum dracu’ nu mi-a venit mie în cap asta?) că lui Romeo nu-i scrie nimeni. Ziarul n-are o explicaţie. Pentru că n-a căutat-o. Eu însă o am, deși n-am căutat-o. Lectura piesei (nu zic, vizionarea, întrucât regizorii vâră în spectacol, de la ei, tot felul de drăcii!) ne dezvăluie un Romeo bleg, supus Julietei, în timp ce puştoaica mărturiseşte o viclenie demnă de o Cleopatra divorţată. Ca să nu mai spun că Julieta pare mult mai nerăbdătoare decât Romeo să aibă primul contact sexual.

Cum răspunde în scris Julieta, deși e moartă demult

Potrivit articolului din Liberation, în fiecare an, Julieta primeşte 4.000 de scrisori. Ele sunt citite, la Club di Giulietta, de secretarele junei moarte cu secole-n urmă, care și răspund în numele ei. De la una dintre secretare, reporterul ziarului a aflat că tinerei veroneze i se scrie mai ales din Franţa, Germania şi SUA. Fetele se adresează Julietei mai mult decât băieții. Cea mai deasă întrebare:Cum să-i spună băiatului că-l iubește. Liberation nu precizează ce răspunde Julieta persoanei timide, spre deosebire de ea, îndrăzneaţă până la Dumnezeu. Eu însă, dacă mă gândesc bine, i-aș răspunde să-i trimită respectivului un e-mail cu emoticoane.

Alte expeditoare îi mărturisesc Julietei sentimentele, dar și problemele:de la cele de amor, până la cele de bani. Nu lipsesc desenele, versurile, fotografiile. După trecerea febrei amoroase, multe corespondente continuă să-i scrie Julietei despre copiii lor, despre soţi, despre nepoţi, ba chiar și despre șefii de la serviciu. Secretarele Julietei susţin că muncesc benevol la Club di Giulietta. Răspunsurile sunt scrise numai cu cerneală – bleu sau neagră – în limbile franceză, engleză, italiană, japoneză şi rusă, cele ştiute de secretare. Julieta a început să răspundă femeilor din întreaga lume încă din 1930, când un gardian de la Mormântul Julietei, pe numele său Ettore Solimani, a început să culeagă scrisorile lăsate de vizitatori pe mormânt şi, mişcat de strigătele de ajutor ale expeditorilor, s-a apucat să le răspundă. Scrisorile sunt păstrate într-o arhivă.

Circuitul turistic Romeo şi Julieta cuprinde mai nou şi un popas la Club di Giulietta. Contracost, fireşte, sunt vizitate birourile, sunt atinse scrisorile şi sunt întrebate secretarele. Într-unul din birouri, o vizitatoare poate deveni Julieta pentru o zi. Ea va avea astfel nespusa fericire de a răspunde, pe post de nevasta lui Romeo, epistolelor primite din lumea-ntreagă.

Cum se poate trimite Julietei un e-mail

Deşi născută în secolul al XIII-lea, când nu se inventase nici măcar plicul, Julieta, recomandată de piesă ca o copilă, dar nespus de ageră la minte, s-a adaptat rapid la curierul electronic. La etajul trei al Casa di Giulietta, în camera botezată Biroul Julietei, unde se găseşte şi cutia poştală tradiţională, tronează, rânduite în formă de stea, patru calculatoare, prin care i se poate trimite Julietei un e-mail. Pentru a înlesni munca expeditorilor, calculatoarele conțin un formular stas, care începe cu „Dear Juliet”, continuă cu un spaţiu alb, destinat textului, şi se încheie cu o tastatură virtuală. Jos, în colţul din dreapta, tastatura are desenat un deget arătător aplicat pe un plic Send to Juliet.  Înainte de a pune degetul tău (real, nu virtual!) pe Send, trebuie să-ţi treci, la finele mesajului, My email.

Am ajuns în Curtea interioară luni, pe la 11 dimineaţa. Ştiam din ghiduri că la Casa Julietei îşi dă frâu liber şi o altă furie:Cea de a ieşi în balconul Julietei. De cum m-am văzut la faţa locului, am ridicat privirile spre balcon. Nu era nimeni. Uşa care dădea la balcon era închisă. Cu greu m-am prins. Pentru a ajunge în balcon, trebuie să intri în Casa Julietei. Lunea, Casa Julietei se deschide însă la 13, 30 şi nu la 8, 30, ca în celelalte zile. Mai ceva ca Baiazid din poezia lui Mihai Eminescu, mi-am șoptit atunci în barbă:Nu plec din Verona nici mort fără a ajunge în balcon! Socotind că la 13.30 fix va fi la ușă o coadă de toată frumusețea, m-am întors la Casa Julietei la 13. Pe la 13, 25, uitându-mă în urmă, m-am felicitat pentru inspiraţia avută. Coada se întindea pe vreo jumătate de kilometru! La 13, 30 fix (ai Dracului, nu puteau să-şi sacrifice nici măcar un minut!), s-a auzit zăngănitul unui zăvor și uşa s-a deschis. Am ajuns la casierie, am dat 7 euro (şi pentru Mormântul Julietei) şi am urcat scara de lemn la primul etaj, unde se află şi balconul.

Casa Julietei e alcătuită din parter, primul etaj, un etaj intermediar şi alte trei etaje, dinspre Via Cappello, spre care duce un coridor îngust pornind de la al doilea etaj. Toate obiectivele turistice din lume se confruntă cu marea, chinuitoarea întrebare, pe care şi-o pune vizitatorul înainte de a lua bilet de intrare:Cum adică, atâţia euro pentru flecuşteţul ăsta? Şi atunci, managerii îi măresc flecuștețului proporțiile până când acesta devine ditamai Obiectivul, după șmecheria crâșmarilor, denunţată de Villon ca demnă de spânzurătoare, a punerii apei în vin.

Casa Julietei ar trebui să se rezume la încăperea de la etajul întâi, de aspectul unui salon, denumit Sala Capulet, din care se dă în mult râvnitul balcon. Intrarea la Casa di Giulietta costă 6 euro de persoană. Cum Mormântul Julietei se află departe de Centru și, prin asta, nu beneficiază de năvala de la Casa cu balcon, Primăria Verona îți oferă un chilipir:7 euro dacă mergi și la Mormântul Julietei. 6 euro doar pentru încăperea cu balconul e mult nu numai pentru turistul care-și drămuie banii, dar și pentru orice turist, dacă ne gândim că vanitatea de a nu fi tras pe sfoară definește ființa umană mai mult decât mersul în două picioare deosebește pe om de bou. Pe bou îl poți amăgi cu paie în loc de fân. Pe om nu-l poți amăgi pretinzându-i 6 euro doar pentru o singură încăpere. Prin urmare, Primăria și-a zis că e nevoie de nițică apă în vin, ca să pară vinul mai mult.

Ce bani s-ar putea scoate din Patul Julietei!

Casa di Giulietta cuprinde mai multe încăperi. Pentru că acestea nu puteau rămâne goale, fără a trezi în vizitator bănuiala c-a fost tras pe sfoară, pereții au fost acoperiți cu tablouri, iar pe podele a fost pusă ici-colo câte-o mobilă. Pe mine, personal, ca şi pe toţi plătitorii de bilet, m-a interesat doar încăperea de la etajul întâi, cea cu balconul. Totuşi, mânat de acea nebunie care-l cuprinde pe un plătitor de bilet (să stoarcă din el cât mai mult!), am luat la rând şi celelalte etaje, vădit aşezate sub semnul umpluturii:Fresce fără nici un interes, obiecte domestice din ceramică din Evul Mediu din Verona şi din împrejurimi. Pe lângă Biroul Julietei, de la etajul 3, singurul obiect care mi-a atras atenţia a fost Patul Julietei, de la etajul 2 al părții dinspre Via Cappello.

Patul cu pricina, în care, evident, s-a consumat actul erotic, zis, în acest caz, și nupțial, apare în pozele din ghiduri gata făcut, ca un pat de cameră de hotel după trecerea cameristei pe acolo. Eu l-am găsit desfăcut. În dreptul patului, pe marginea unei poze din film, surprinzându-i pe cei doi în plin preludiu, scrie în italiană şi engleză că e patul din pelicula lui Franco Zeffirelli, conceput de Renzo Mongiardino. În privirile unor perechi fierbând de hormoni am citit c-ar da orice să se tăvălească niţel în acest pat celebru. Vă imaginați ce bani frumoși s-ar putea scoate din simpla lungire în pat a doi îndrăgostiți? Câteva minute, nu mai mult. Ca să nu mai spun că eu, în locul Primăriei, aș închiria patul pentru noaptea nunții, cu sume fabuloase. Cred că și Italia ar ieși din Criză cu un asemenea Program.

Atracţia magică a Balconului

Turiștii dau 6 euro pentru a trece conştincioşi dintr-o sală într-alta, întrebându-se din când în când de ce dracu’ pierd timpul cu lucruri pe care le-ar putea vedea într-altă parte pe gratis. De cum ajunge la primul etaj, fiecare vizitator se îndreaptă glonţ spre balcon. Dacă e cu cineva, se lasă tras în poză din sală. Dacă amicii au rămas în curte, aceştia îl fotografiază de jos. În cazul perechilor, trasul în poză devine pretext de economii serioase. Ca s-o poată imortaliza, băiatul rămâne jos, în curte. Cuplul plătește astfel doar 6 euro, în loc de 12, cât ar fi dat dacă intra și băiatul. Sunt şi vizitatori care ies în balcon pur şi simplu pentru a se putea lăuda toată viaţa c-au fost în Balconul Julietei. Apărutul în balcon are scopuri preponderent fotografice. Înainte de a intra în Casa Julietei, vizitatorii s-au asigurat de imortalizarea în următoarele ipostaze:

– Junele, dar şi niţel coaptele, aplecate romantic deasupra balconului, ca Julieta care striga Vai!
– Cuplurile, pentru a se săruta pătimaș cum au făcut-o Romeo şi Julieta în pat.
– Femeile şi bărbaţii fără interes romantic ies în balcon pur şi simplu, pentru a consuma un moment din şirul obligatoriu al celor pentru care au dat şapte euro.

Am văzut și cazuri în care apăruta / apărutul în balcon era fotografiată/fotografiat de la una dintre ferestrele deschise ale salonului Capuleti. Moda selfie îşi spune şi aici cuvântul. După ce-am ieşit din Casa Julietei, de jos din Curtea interioară, am urmărit fascinat o japoneză urâţică, ochelaristă, care îşi făcea un selfie pe cinste, străduindu-se să semene cât mai tare cu Julieta, deşi Julieta era italiancă şi nu japoneză.

Cum poţi s-o strângi în pumn pe Julieta

Înainte de a pleca din zonă, vizitatorul intră în mod irevocabil în buticul cu Suveniruri, dedicate, toate, fără excepție, cuplului legendar. Aici obiectele obişnuite devin suveniruri şi, prin asta, mult mai scumpe, deoarece fac trimitere directă la Romeo şi Julieta sau doar la una dintre componentele cuplului:Brichete pe care a fost pictată o inimă roşie, cum sunt – pare-se – toate inimile amorezaţilor;pixuri (nu stilouri, instrumentul ăsta a devenit obiect de muzeu);vederi cu Casa, cu zidul, cu statuia, cu secvenţe din filme;scrumiere pe marginea cărora se îmbrățișeză cei doi;magneți pentru frigider;port chei pe care scrie Julieta sau Romeo;coliere;preșuri de automobil cu numele Giulietta;portofele;pahare;globuri de zăpadă cu cei doi sărutându-se înăuntru.

Eu unul am cumpărat o cană de un kitch admirabil. Pe cană, într-un basorelief butucănos, un Romeo care o ţucă pe Julieta. Toarta e varianta în mic a statuii din curtea interioară. Toţi cei care se dau pe lângă statuia din fundul curţii jinduiesc s-o strângă în braţe pe Julieta de 14 ani, deşi gestul ar presupune, de la o anume vârstă în sus, nițică perversitate. Eu, care am cumpărat cana, o strâng pe Julieta în pumn. Buticul oferă amorezaţilor lăcăţele standard, cu înscrisul Romeo şi Julieta, pentru a le putea atârna pe gardul din fundul curţii. Semn al deverului, magazinul are trei uşi şi, atenţie, două casierii!

În Casa lui Romeo se servesc Paste în sos Romeo

Casa lui Romeo, prezentată publicului larg, nu fără prudența impusă de rigoarea occidentală – Casa di Cagnolo Nogarola, detto Romeo (sec. XIV) (Casa zisă a lui Romeo) se află pe Via Arche Scaligere, la nr. 4. Spre deosebire de Casa Julietei, Casa lui Romeo nu poate fi vizitată. Turiştii, ajungând pe o stradă îngustă în dreptul tăbliţei Casa di Cagnolo Nogarola, detto Romeo (sec. XIV), dau nas în nas cu un zid înalt, crenelat, din cărămidă. Lângă tăbliţa înfiptă într-un par de fier, se distinge arcada unei porţi din lemn masiv, închise. În dreapta porţii, pe zid, a fost fixată o placă de marmură, care redă, în engleză şi în italiană, din Romeo şi Julieta, actul I, scena I, rândurile:

„O, unde e Romeo?
(...)
Vai! M-am pierdut! Nu sunt aici nicicum
Eu nu-s Romeo! A plecat în lume!”

Textul pare a răspunde stupefacției turiştilor care vin aici cu inima bătând de emoție ca să vadă Casa lui Romeo și se lovesc de o poartă închisă. În realitate, textul s-a născut din alăturarea a două replici din piesă despărţite în timp, dar şi prin destinatar. „Unde e Romeo?” – se întreabă Lady Montague, mama lui Romeo, ajunsă în Piaţă împreună cu bărbatul, constatând, în chip surprinzător, că tocmai Romeo lipseşte de la locul balamucului. Chestia cu ”Eu nu-s Romeo!” i-a spus-o Romeo, venit şi el pe scenă după plecarea alaiului familial lui Benvolio, pentru a exprima cât de ambetat era de o nepoată a lui Capulet, Rosalina.

Dincolo de porţile închise, la parter şi la etajul 1 se află, potrivit ghidurilor, Osteria Al Duca. Textul-reclamă de pe site-ul Osteriei se fuduleşte cu presupusul locatar:„Restaurantul ocupă parterul şi etajul 1 al unei case cu creneluri construite în secolul 13. Casa în care Romeo, cel care alături de Julieta, a participat la cea mai frumoasă love story din lume, se spune că a trăit şi s-a născut aici”.

Un Meniu de 17 euro, pentru o persoană singură, cuprinde la Primul fel, şi Penne Romeo radicchio rosso e gorgonzola, la Felul 2, Insalatona Romeo e Giulietta (mozzarella di bufala, pomodorini, carote e insalata olive), iar la Desert, Semifreddo di Giulietta (nocciola) con salsa al cioccolato.

Am folosit textul în italiană, pentru că în străinătate, important nu e ce mănânci;important e cum li se zice mâncărurilor în limba locală.

Soluţia:Coca-Cola doar dacă iei o conservă de ton!

De la Zidurile fostei Cetăți, luând-o pe Via del Pontiere, dai, pe stânga, de intrarea pe o alee, vegheată de inscripţia Tomba di Giulietta. Pentru a parveni la Mormântul propriu-zis, trebuie să străbaţi o alee, după care s-o faci la stânga. Pe dreapta, cum te duci, un monument înfăţişând o jună chinezoaică şi un june chinezoi se vor, potrivit textului de pe postament, ilustrarea unei tragedii asiatice în stil Romeo şi Julieta:Liang Shanbo e Zhu Yingtai.

Povestea de amor dintre Liang şi Zhu – una dintre cele patru legende cele mai faimoase din China – s-a născut în oraşul Ningbu şi e cunoscută sub numele „Romeo şi Julieta ai Orientului”. Statuia se află în Parcul Cultural Liang-Zhu din Ningbo, hăt departe, în China.  Copia acestei statui a fost donată Veronei de Primăria din Ningbo în septembrie 2008. Textul e în limbile chineză şi italiană. Mormântul Julietei e un titlu impropriu. Titlul exact, altfel spus, cel citat de sursele academice numite ghiduri, e Tomba di Giulietta e Museo degli Affresci G. B. Cavalcaselle (Mormântul Julietei şi Muzeul de fresce G. B. Cavalcaselle. Muzeul, care cuprinde în preţul de intrare şi Tomba di Giulietta, a fost amenajat în clădirea fostei Mânăstiri San Francisco al Corso.

O Notă a Securităţii, publicată în volumul Istorii literare şi artistice, îl pâra pe Fănuş Neagu c-a făcut scandal în plină şedinţă a Uniunii Scriitorilor, deoarece, la un bar din Piaţa Palatului, i s-a spus că poate bea o sticlă de Coca-Cola cu condiția să ia și o cutie de conservă de ton. Ceva asemănător se întâmplă şi cu Mormântul Julietei de la Verona. 

Ca să ajungi la Criptă trebuie să treci prin sălile Muzeului. Nu numai că trebuie să cumperi bilet ca să vezi frescele dar, mai mult și mai grav, trebuie să vizitezi şi Muzeul. Broşura „Vérone. Maison et Tombe de Juliette. Guide à la visite” (Verona. Casa şi Mormântul Julietei. Ghid de vizitare), scos de Silvana Editoriale, Roma, 2011) consumă argumente culturale, artistice şi istorice temeinice pentru a mă convinge să mă opresc în fiecare sală, să mă uit la fresce şi să citesc în josul ramei despre ce lucrare e vorba. Eu însă, după ce-am intrat în Muzeu, am trecut prin toate sălile de pe parcurs mai ceva ca un tren expres internaţional printr-o haltă pustie din Bărăgan. În fiecare sală, de cum pătrundeam, mă întâmpina privirea duios rugătoare, ca un pupic, a unui supraveghetor ridicat în picioare, cerându-mi muteşte să stărui un pic în sala respectivă. Nici vorbă să vizitez sala. Totuşi, pentru a nu-i răni prea tare pe supraveghetori, din când în când mă opream în faţa unei fresce, mă prefăceam că m-a lovit extazul estetic, după care o zbugheam mai departe. Nu eram singurul care proceda astfel. Mormântul Julietei e într-o criptă dintr-o latură a fostei mânăstiri.  Ca să nu fie discuție, deasupra scărilor care te duc jos, în criptă, scrie Tomba di Giulietta. Cripta are două încăperi. În prima, dacă ar fi să mă iau după semnele făcute pe podele, sunt înmormântaţi călugări franciscani de pe vremuri. În a doua, prevăzută cu un dispozitiv de bare din fier, pentru a nu putea merge mai departe, se află un sarcofag gol.  Acesta ar fi mormântul presupusei Julieta. Pereţii, deşi de cărămidă, concretizează nevoia îndrăgostiţilor de a-şi exprima în scris tumultul lăuntric. Deşi nu se consemnează nicăieri că sarcofagul gol, asemenea unei căzi de baie nefinisate, rămase la roşu, e al Julietei, sistemul de bare de fier mă încredinţează că despre asta-i vorba.

Sunt sigur că c-a fost pus acolo pentru a le opri pe junele amorezate să se lungească pe fundul sarcofagului în chip de Julieta aparent moartă, în timp ce junii amorezaţi, pe post de Romeo încă viu, să le privească topiți de iubire.

Ieşind din Criptă dau cu privirile de un text rupt din actul V, scena 3, şi, evident, tot din cuvântarea lui Romeo după asasinarea lui Paris:

„O groapă? /
O, nu, un foişor cu brâuri de lumini /
Pentru că acolo zace Julieta mea /
Şi frumuseţea ei preschimbă hruba /
Într-un palat scânteietor.

După lectura acestui nou fragment din piesă, cât pe-aci să mă întorc în Criptă, ca să aflu de unde şi până unde vede Romeo „brâuri de lumini” şi „palat scânteietor” în groapa cu pricina. Mi-am amintit însă că Romeo era îndrăgostit şi, pe deasupra, o avea în fața ochilor pe Julieta, fie ea şi presupus moartă.

Poarta pe unde a plecat Romeo

Casa Julietei e un obiectiv obligatoriu din turul de o zi cu autocarul la Verona. Amorezaţilor, dar şi oamenilor de cultură, li se oferă însă posibilitatea de a vedea toate locurile presupuse a fi cele în care s-a petrecut un moment mai deosebit din piesă. Aceste locuri pot fi vizitate individual sau în grup, grație unui tur special. Turul special durează 3 ore şi-ţi vâră pe gât locuri fără nici o legătură cu piesa, în genul „Mai mult ca sigur pe aici trecea Julieta în drum spre piața de zarzavaturi sau Aici se căţăra Romeo în cireş ca să mănânce Bio, direct de la sursă”.

Poarta Bra, din vecinătatea Pieţei cu acelaşi nume, acolo unde era pe vremuri intrarea principală în Verona, e prezentată drept Poarta pe care a plecat Romeo când a fost declarat persona non grata de Conducerea Oraşului. Pe zid, se află, ținând tovărășie unui alt bust al lui Shakespeare, scris pe o placă un fragment din Romeo și Julieta. Pe strada Cavour, pe zidul exterior al Palatului Carlotti, în faţa Pieţei Borsari, o placă de bronz, pusă acolo de Club di Giulietta, susţine că pe locul acela ar fi avut loc duelul dintre Romeo şi Tybalt.

Shakespeare notează doar atât:„O piaţă publică”. Placa a fost pusă plecând însă nu de la Shakespeare, ci de la Luigi da Porto, autorul din care a şterpelit Shakespeare pe rupte. Pe locul respectiv s-ar fi ridicat ulterior Palatul Carlotti. Un basorelief înfăţişează pe Romeo spintecându-i burta lui Tybalt, cu Poarta Romană în fundal. În vecinătatea Pieţei Signori se găseşte Biserica Santa Maria Antica, găzduind mormintele familiei Scala. În Romeo şi Julieta orășelul e condus de un Principe. Ghidurile susţin că e vorba de Bartolomeo I della Scala, înmormântat aici, în Biserica Santa Maria Antica.

Basilica di San Zeno e lăudată drept locul în care s-au căsătorit în secret Romeo şi Julieta. E vorba, mai precis, de cripta Basilicăi, datând din secolul al X-lea.  Aici – se zice – părintele Lorenzo i-ar fi cununat pe cei doi. Shakespeare notează doar atât:„Chilia călugărului Lorenzo.” De unde şi până unde chestia cu mariajul în Basilică? De la adevărul că această criptă e partea cea mai veche a Basilicăi.  Pentru vizitatorul de azi, cu aspectul de bisericuţă, cu sarcofagul Sfântului Zeno în fund, cu bănci de o parte şi de alta, cripta trece lesne drept loc de căsătorie religioasă.

Romeo şi Julieta buni de mâncat

Ziua de 1 iunie 2009 merită înscrisă în istoria exploatării comerciale a celebrei iubiri, ca un moment de răscruce, asemănător zilei de 10 ianuarie 49, Înainte de Hristos, când Cezar a trecut Rubiconul. În această zi măreață, Casa di Giulietta a găzduit prima căsătorie civilă contracost, din cadrul noului și îndrăznețului Program Sposami a Verona, gândit și lansat de Primăria din Verona: Fotbalistul veronez Luca Ceccarelli a luat-o pe domnișoara Irene Lanforti, tot din Verona. Programul acoperă întreaga Veronă. Site-ul Programului e prefațat de o inimioară, sub care scrie, îmbietor: 

„O emoţie unică...

Pe urmele lui Romeo şi Julietei”

Site-ul conţine şi ceea ce el numeşte:Tarifele serviciului. Căsătoriile – civile, doar – diferă în materie de tarif, după durata Ceremoniei. Astfel, pentru Ceremonia căsătoriei civile, zisă şi specială, de 60 de minute, „cu acompaniament muzical live”, ținută în Casa Julietei, Sala Capuleti, cea care dă în balcon, suma e de 800 de euro. Ceremonia din Sala Capuleti beneficiază de muzică live personalizată după cum vrea cuplul și un program în hotarele căruia se pot ţine toasturi din partea sărbătoriţilor şi a invitaţilor.  Sunt prevăzute şi lecturi de poezie şi, evident, trageri în poză. Graţie celor doi amorezi – Romeo şi Julieta –, Primăria scoate bani frumoşi şi din alte ceremonii simbolice:Aniversarea căsătoriei, Blessing, Logodna.

La Casa Julietei, Sala Capuleti, Cermonia simbolică durează 60 de minute, cu acompaniament muzical live. Suma e mai mică decât la căsătoria civilă și e diferențiată după buletin:

300 euro – când amândoi locuiesc în Verona.
350 euro – când amândoi sunt italieni.
400 euro – când amândoi sunt străini.

O ceremonie excepţională se intitulează „Promessa al Balcone”. Cuplurile au voie 15 minute în Balconul Julietei pentru a-şi face jurăminte de dragoste, cereri în căsătorie sau puneri de inel pe deget. Pentru acest interval de timp, balconul e acordat cuplului în exclusivitate, chiar dacă sindrofia se nimerește în toiul vizitei turistice obișnuite.

Preţurile diferă astfel:
Dacă amândoi sunt din Verona – 30 de euro.
Dacă amândoi sunt italieni – 60 de euro.
Dacă amândoi sunt străini – 90 de euro.

Sângeroasa exploatare a Julietei îmbracă, asemenea oricărei exploatări, forme multiple. Pentru un tarif special de 500 de euro, la Verona cuplurilor li se pot organiza ceremonii speciale de zile speciale:

– San Valentino d’Amore – Căsătoria la Verona – pe 14 februarie de Sfântul Valentin.
– Primavera d’Amore – Căsătoria la Verona – între 19-21 martie.
– Solstizio d’Amore – Căsătoria la Verona, pe 21 iunie.
– Capodannno d’Amore – Căsătoria la Verona de Revelion.
Tarifele din aceste zile diferă de cele din zilele obişnuite.

Alăturate celorlalte, ceremoniile din anumite zile fac din Verona un soi de Cetate a Industriei amoroase, întrecând în materie de specializare Bazinul Rurhului, Silicon Valey, Las Vegasul.

Programul „Sposami a Verona” oferă şi alte atenţii îndrăgostiţilor în cupluri. Ca, de exemplu, Parfumul GiuliettaRomeo. Două sticluţe de parfum pe care scrie Romeo şi Juieta, puse împreună într-o cutie care imită Balconul Julietei. Costă 119 euro sticluţa. Între Piaţa Bra şi Piaţa dei Signori se întinde strada pietonală Mazzini. Dând curs tradiţiei din peninsulă – magazinele de lux sunt întrerupte, în înşirarea lor, de prăvălii de îngheţată. La una dintre ele, am văzut în vitrină şi am cumpărat pe loc, fără a sta pe gânduri, cornetul Bacio di Giulietta şi cornetul Bacio di Romeo.  Primul e alcătuit din mai multe feluri de îngheţată cu alune, pe când al doilea e din mai multe feluri de îngheţată cu biscuiţi.

Pe piaţă există însă şi două „dolcetti”, sub titlul de „Baci di Giulietta şi Baci di Rome”o, unul cu ciocolată şi celălalt cu vanilie, care se vând împreună. O variantă e „Baci di Giulietta şi Sospiri di Romeo”.

Ghidurile se străduiesc să le prezinte cât mai entuziast:„Sărutul Julietei şi Sărutul lui Romeo sunt dulciuri delicioase din migdale şi alune, pe care le găsiţi în toate patiseriile din Verona.”

Deși habar n-am nici cum se prepară o omletă, m-am interesat pe Internet de rețeta celor două „dolcetti”. O binevoitoare s-a grăbit s-o posteze pe blogul ei. Liantul e albușul de ou, prezent în ambele prăjituri. Dacă Sărutul e al Julietei, se adaugă cacao. Lui Romeo îi este atribuită nuca de cocos. Reţeta pune la dispoziţia amorezaţilor un alt prilej de giugiuleală:Pregătirea celor două prăjituri. Din lecturi atente, înţeleg că durează 20 de minute. Vă imaginaţi ce pot face în 20 de minute, pe lângă prăjituri, doi tineri înfierbântaţi!

Cum s-a născut o năzbâtie infinit rentabilă

Shakespeare situează acţiunea piesei în Verona secolului al XIII-lea. Nicăieri în textul Marelui Will nu apar numele străzii pe care se află Casa Julietei, al străzii cu Casa lui Romeo, al Pieţii în care a avut loc duelul mortal sau al locului precis din Verona unde e situat Cavoul Capuleţilor. Cum s-a ajuns însă ca azi două milioane şi jumătate de turişti să dea năvală anual la Verona pentru a vedea balconul Julietei din Casa de pe Via Cappello, nr. 23?!

Shakespeare scrie că Breaking news-urile de la Mormânt (un asasinat şi două sinucideri) s-au petrecut în cimitir, cavoul Capuleţilor. De unde şi până unde amenajarea unui loc numit Mormântul Julietei într-un cavou aparţinând unei Mânăstiri franciscane?

Răspunsurile, toate, trimit la una dintre realităţile eterne ale omenirii, de la omul bâtei până la omul telescopului spaţial de la NASA:Zvonurile.

La început au fost Zvonurile. După aia au venit amenajările.

Potrivit piesei shakespeariene, Julieta e din familia Capulet, iar Romeo, din familia Montague. Pe locul unde acum se spune c-ar fi Casa Julietei, a locuit din secolul al XIII-lea, potrivit documentelor, familia Del Cappello. De la familia asta a venit şi numele străzii, pe care se află obiectivul turistic de mare succes:Via Cappello.

Romeo şi Julieta a fost pusă în scenă la Teatrul Globe în iarna 1595-1596, în prezenţa Majestăţii Sale, Regina Elisabeta. De remarcat că Regina mergea la premierele unor piese de teatru şi nu la meciuri de fotbal gen, finala Ligii Campionilor Europeni.

Piesa se tipăreşte în 1597. N-am suficiente date pentru a-mi face o imagine exactă asupra repeziciunii cu care piesa lui Shakespeare s-a răspândit pe continent în traduceri adecvate. Sigur e că, treptat-treptat, s-a întins în Verona, în Italia şi în Europa, zvonul că, până la urmă, Cappello înseamnă Capulet, şi, că prin urmare, acolo unde a locuit familia Cappello a locuit Julieta Capulet. Între timp, imobilul de la nr. 23 a trecut prin mâinile mai multor proprietari, toţi fără nici o legătură cu numele Capulet. Casa a primit utilizări diferite. În Evul Mediu a funcţionat ca loc comercial mai întâi şi ca spaţiu de închiriat pentru călătorii străini mai apoi. A fost transformat ulterior în han, cu staţie de poştă şi antrepozite. Zvonurile au primit tăria legendei.

În secolul XIX, zis şi al Romanticilor, legenda devine adevăr cu valoare de axiomă:Aici a fost Casa Julietei! Întâlnirea cu înfăţişarea jalnică a locului pe unde a zburdat Julieta şi s-a căţărat Romeo pe frânghie, mai ceva ca un alpinist utilitar, stârneşte călătorilor romantici suspine literar-artistice deosebite. Despre Casa și Monumentul Julietei scriu:Antoine Claude Pasquin Valery, în Voyages Historiques, littéraires et artistique en Italie (1831-1833), Heinrich Heine, în Reisebilder (Tablouri de călătorie), vol IV, apărut în 1826-1831, Charles Dickens, în Pictures from Italy, apărut în 1846.

Charles Dickens surprinde astfel atmosfera de la Casa Julietei:„Era ceva firesc să merg direct din Piață la Casa Capuleților, acum decăzută în cel mai mizerabil han. Căruțași zgomotoși și căruțe de piață pline de noroi își disputau locul în acea curte, afundați până la glezne în mocirlă, cu un cârd de gâște stropșite și pline de noroi;și mai era și un câine cu o figură sumbră, gâfâind periculos în ușă, care, cu siguranță, l-ar fi înșfăcat pe Romeo de picior, în momentul în care ar fi escaladat zidul, dacă ar fi trăit și ar fi umblat dezlegat în acele vremuri.” 

În 1905, ultimul proprietar scoate casa la vânzare. Între timp, legenda reușise să dea ficțiunii tăria unei realități incontestabile:„Aceasta era Casa Julietei!” Știrea scoaterii casei la vânzare face să dea în clocot opinia publică din Verona. Cotidianul local Arena pornește o campanie de convingere a autorităților locale să cumpere casa, pentru a o salva de „noii barbari”. Comuna di Verona cumpără clădirea, deși se ridicaseră voci serioase de academicieni pentru a avertiza că Romeo și Julieta n-au existat. Ca să vezi!

Timp de aproape un deceniu, deși aflată în proprietatea Comunei, Casa Julietei nu cunoaște transformări substanțiale. Se iau măsuri pentru ca edificiul să fie scutit de aspectul mizer și ruinător de până acum. Turiștii străini rămân, ca număr și curiozitate, în hotarele anterioare.

Filmul care a dat naștere minunii

În 1936 are loc minunea, Austerlitzul turistic al Casei:E lansată cu mare tărăboi publicitar prima adaptare cinematografică a piesei Romeo și Julieta. Producătorul american Irving Thalberg e părintele filmului Romeo and Juliet, adaptare de Talbot Jennings, regia:George Cukur. În rolul Julietei, Norma Shearer, nevasta lui Irving Thalberg, și în cel al lui Romeo, Leslie Howard.

Pentru producție, Metro Goldwyn Mayer alocă două milioane de dolari, la vremea respectivă, cea mai mare sumă investită într-un film sonor. Filmul cunoaște un succes enorm de public. Din 1920, la conducerea Muzeului Civic din Verona se află veronezul Antonio Avena, istoric italian de prestigiu, laureat în Litere la Universitatea din Padova cu o lucrare despre Petrarca. Ca director al Muzeului Civic, Antonio Avena purcede la restaurarea multor obiective culturale din Verona, între care se numără Castelvecchio. Pelicula sporește enorm numărul turiștilor.

Peste ani, în 1968, filmul lui Franco Zeffirelli va provoca un nou spor. Antonio Avena sesizează oportunitatea. El își propune să transforme fostul han în Casa Julietei. În 1936, directorul cere și obține de la Ministerul Educației Naționale permisul de restaurare. Casa Julietei fără balcon e ca o floarea-soarelui fără pălărie. Antonio Avena o pricopsește cu legendarul balcon, la origine un sarcofag medieval de la Castelvecchio. Antonio Avena a murit în 1955. 

După dispariția acestuia, Casa Julietei a mai suferit transformări, chiar dacă nu radicale față de Proiectul inițial.  În 1972, în fundul curții apare Statuia cea atât de des mângâiată.  În 2002, Comuna achiziționează Patul folosit de Zeffirelli în filmul din 1968. În 1938, Antonio Avena cere și capătă de la Minister permisul pentru a se ocupa de Mormântul Julietei.

În Romeo și Julieta finalul are loc în „Cavoul Capuleților din cimitir”. Cum s-a ajuns de la această notație vagă la Cripta de azi, de la Muzeul din Via del Pontiere? Mânăstirea San Francesco al Corso e singura mânăstire veroneză aflată în afara Zidurilor. Legenda are drept sâmbure raționamentul:Romeo n-avea voie în oraș. El nu putea veni decât într-un loc din afara Zidurilor. Mânăstirea era în afara zidurilor. Deci, Romeo a venit la Mânăstirea unde se afla Cavoul Capuleților. Tradiția pretinde că sarcofagul Julietei a fost identificat în curtea interioară a Mânăstirii. Sarcofagul din marmură roșie devine în secolul al XIX-lea ținta unui interes turistic excesiv.  Antoine Claude Pasquin Valery scrie în Voiajele sale:„Am văzut într-o grădină, despre care se spune c-a fost o dată cimitir, un pretins sarcofag al Julietei. Acest mormânt a fost obiectul, în acelaşi timp, al unor onoruri excesive şi al unor stranii abjecții. Madam de Stael şi anticari foarte citiţi pe care i-am cunoscut la Verona îl privesc ca fiind mormântul Julietei. O mare prinţesă (la note scrie Arhiducesa Maria Louisa de Parma – n.n.) şi-a făcut un colier şi brăţări din marmura roşie din care e alcătuit sarcofagul. Anumiţi străini iluştri şi înţelepţi, doamne din Verona poartă ca podoabe un mic sicriu din aceeaşi piatră (...)”.

În 1868, un nou proprietar al locului – Congregazione di Carita – ridică o capelă, pentru a adăposti sarcofagul. În film, întâmplările tragice au loc nu în Grădină, ci în cripta fostei mânăstiri. Antonio Avena decide să mute sarcofagul în cripta fostei mânăstiri, unde se găsește și azi.

În loc de Încheiere

În finalul piesei, sub semnul a ceea ce eu am numit autopublicitatea de tip William Shakespeare, Prințul trage următoarea concluzie, nițel bombastică:

Nicicând n-a fost și nu cred a greși, /
Mai falnică poveste-n lumea-ntreagă /
Decât povestea lui Romeo și /
A Julietei ce i-a fost lui dragă.”
Parafrazându-l pe Prinț, am putea spune și noi, în finalul acestui reportaj, dedicat felului strălucit în care se scot sute de dolari din tragedia a doi adolescenţi care n-au existat decât în capul domnului William Shakespeare:
Nicicând n-a fost și nu cred a greși /
Mai veselă poveste-n lumea-ntreagă /
Decât povestea Casei din Verona /
A Julietei, ce lui Romeo i-a fost dragă”.