Autor 12288 vizualizări


Cultura ceaiului are o vechime de aproape cinci mii de ani şi, deşi istoria ei a fost studiată temeinic, au rămas totuşi multe lacune. Încă mai este disputată problema ţării de origine a ceaiului. Mult timp s-a crezut că este China, dar s–au descoperit rămăşiţele foarte vechi ale unor plante de ceai într-una dintre provinciile Indiei, fapt ce a pus sub semnul întrebării preeminenţa Chinei. Există şi varianta care plasează pe primul loc, din punct de vedere diacronic, Vietnamul, de unde ceaiul ar fi pătruns mai apoi în China.

Una din legendele care explică originea ceaiului datează din timpul dinastiei Tang. Legenda atribuie răspândirea ceaiului unui călugăr budist care petrecuse zile şi nopţi în rugăciuni şi meditaţii, până când într-o noapte a încălcat jurământul. Când s-a trezit şi a fost cuprins de mustrări de conştiinţă, şi-a tăiat pleoapele din cauză că l-au trădat, iar după ce acestea au căzut pe pământ din ele a crescut un arbust de ceai. Din frunzele lui, călugărul a preparat băutura care îi conferea o voiciune uimitoare. Interesant de menţionat este faptul că în limba chineză atât cuvântul care înseamnă ”ceai”, cât şi ”voiciune, robusteţe” sunt redate prin aceeaşi hieroglifă.

În ceea ce priveşte cuvântul care denumeşte planta respectivă, originea lui este chinezească: ”cea” înseamnă în limba chineză ”frunză tânără”. Chinezii au fost primii care au preparat o băutură din frunzele unui ceai. Conform unei alte legende din primele secole dinainte de Hristos, ceaiul era considerat o băutură revigorantă, care alunga somnul, drept pentru care era pregătit exclusiv pentru ceremoniile nocturne. Tot legenda spune că aceste proprietăţi deosebite ale ceaiului au fost descoperite accidental de păstori. Aceştia au observat că animalele care mâncau frunzele unor asemenea arbuşti deveneau neobişnuit de vioaie.

Modalităţile de cultivare şi de producere a ceaiului au fost ţinute mult timp în secret. În secolul al XI-lea, pentru prima dată, seminţele de ceai au fost duse în Japonia. În Europa, primele informaţii despre ceai datează din 1584. Ceaiul a fost propagat mai ales prin intermediul ambasadorilor, care aduceau ceai din China. Iniţial, în secolul al XVI-lea, ceaiul a apărut în Portugalia, apoi în Olanda. În Anglia a pătruns prin intermediul Companiei Indiilor Orinetale, în 1664. 

Ceaiul la ruşi

Prima informaţie despre existenţa ceaiului a fost adusă la Moscova în a doua jumătate a secolului al XVI-lea de către atamanii cazaci Ivan Petrov şi Burnaş Ialâşev, care au fost în China şi au făcut cunoştinţă cu această băutură.

Pentru prima dată în Rusia, ceaiul a început să fie folosit de populaţia din Siberia, cu mult timp înainte de propagarea lui în Europa. Ceaiul a fost adus din Mongolia şi s-a răspândit treptat. În 1639 la Moscova ceaiul şi-a făcut simţită prezenţa, fiind adus aici de boierul Vasili Starkiv, care fusese trimis cu daruri la hanul Altân. Drept mulţumire acesta i-a dăruit aproximativ patru puduri de ceai (două sute de pachete), deşi solul a refuzat categoric acest dar:ţarul Moscovei îi dăruise lui Altân-han blănuri de sobol şi alte daruri scumpe, iar în schimbul lor primea iarbă. La curtea ţarului Mihail Feoforovici băutura a fost încercată, iar treptat a început să intre în uz. În 1679 a fost încheiat primul contract de importare a ceaiului din China. 

În timpul domniei lui Aleksei Mihailovici, solul rus din China, Ivan Perfiliev, a adus din nou ceai. Prima esenţă de ceai a fost încercată de medicul curţii, Samoilo Kallins, pentru că nu puteau să-i dea ţarului o iarbă care nu figura în ierbarele vremii. În 1665, în timpul unei boli de stomac a ţarului, acesta a fost tratat cu succes de medicul său cu ajutorul acestei plante. Popularitatea ceaiului a crescut. Spătarul Nicolae Milescu, care a fost şi el în China, spunea despre ceai că este o băutură bună şi, dacă te obişnuieşti cu ea, poate fi foarte gustoasă.

În Rusia, ceaiul a început să fie folosit din ce în ce mai mult. Pentru că rămânea destul de scump, abia în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea se poate spune că a atins cote demne de remarcat:consumul de ceai era mai ridicat decât cel european. Cunoscutul călător şi savant german P. S. Pallas, după întâlnirile cu negustorii ruşi nota în jurnalul său de călătorie că ambianţa:”ar fi fost mult mai plăcută dacă nu ar fi fost servit atât de des cu ceai:pentru că fiecare negustor consideră un prilej de mândrie în a-l servi pe oaspete cu tot felul de ceaiuri de toate sortimentele, unul după altul, din cât are.”

În secolul al XIX-lea a început să se dezvolte un comerţ intens cu ceai, foarte avantajos, cu China. Dacă la începutul secolului al XIX-lea se cumpărau şaizeci şi cinci de mii de puduri de ceai anual, la jumătatea secolului cifra a crescut până la trei sute şaizeci de mii de puduri. Preţul ceaiului a început să scadă odată cu dezoltarea transportului pe mare, din Canton la Odessa. Situaţia s-a schimbat şi odată cu intrarea în funcţiune a căii ferate transsiberiene.

În această perioadă, ceaiul a devenit cea mai populară băutură din Rusia. Au apărut magazine specializate la Moscova şi în alte oraşe mari. S-au organizat mari firme care făceau comerţ cu ceai, care aveau o cifră de afaceri de ordinul milioanelor de ruble.

Moscova a devenit însă adevăratul port-drapel al băutului ceaiului. Diferenţa dintre Moscova şi Sankt-Petersburg se face simţită chiar şi în utilizarea acestei băuturi. Rusul A. I Kuprin spune:“ Modul de a fierbe ceaiul este într-adevăr o mare artă, pe care trebuie s-o deprinzi la Moscova. Mai întâi se încălzeşte uşor ceainicul. Apoi se pun în el frunzele de ceai şi se toarnă apă clocotită. Prima fiertură trebuie turnată imediat într-o ceaşcă-astfel ceaiul devine mai curat şi mai aromat (…). Apoi se umple din nou ceainciul, cam un sfert, se pune pe o tavă şi se lasă acoperit cu un ştergar trei-patru minute. După aceea se umple cu apă clocotită, din nou se acoperă, se lasă puţin să se aşeze şi e gata băutura divină, nespus de aromată, răcoritoare şi fortifiantă. ”

Scriitorul şi ziaristul moscovit N.V. Poleviociok scria pe la jumătatea secolului al XIX-lea:”Ceaiul la moscoviţi înlocuieşte ceasul;astfel, dacă vi se spune:s-a întâmplat dimineaţă, după-masă sau seara, înainte sau după ceai, atunci, bineînţeles, înţelegeţi dumneavoastră cam la ce oră s-a întâmplat. Pe scurt, la Moscova ceasul este într-adevăr un lux de prisos, însă ceaiul e un lucru necesar.”

În Rusia, ceaiul a început să fie cultivat încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Însă cultivarea sistematică a ceaiului s-a declanşat abia în 1883, când s-a cultivat experimental în Gruzia. În secolul al XIX-lea a fost construită prima fabrică de ceai, a cărei producţie a obţinut medalia de aur la Expoziţia Internaţională de la Paris.

Ceaiul a dezvoltat adevărate ritualuri în ţările care l-au adoptat în calitate de băutură naţională. Şi în Rusia s-a întâmplat acelaşi lucru. Chiar dacă nu are nici un fel de conotaţii religioase, băutul ceaiului este într-adevăr o artă şi de aici invitaţia de a bea ceai este considerată o dovadă de preţuire.

 

Sursa:Antoaneta Olteanu, Civilizaţia rusă. Perioada veche şi modernă, Ed. Paideia.