O sărbătoare de familie. 10 Mai 1891

Autor 1217 vizualizări


În 1891 se împlinesc 25 de ani de domnie neîntreruptă a lui Carol, iar sărbătorirea evenimentului se anunţă grandioasă. Nu e doar vorbă goală şi fală uşoară, motivul este unul temeinic. Oamenii înţeleg că, de aproape două secole, de pe timpul lui Constantin Brâncoveanu, nici un domnitor nu mai izbutise aşa ceva. Continuitatea lipsise cu totul, domnii veneau şi plecau înainte să poată construi şi organiza ceva durabil. Brâncoveanu domnise 26 de ani – ceea ce era o excepţie. Carol avea să ajungă la 48 de ani de domnie, puţin mai mult decât Ştefan cel Mare. Deocamdată însă, în plină putere, Carol sărbătoreşte nu numai un sfert de veac de la intrarea în Capitala ţării, ci şi 10 ani de când a devenit primul Rege al României. Un alt moment simbolic: acela în care şi-a pus pe cap o coroană făcută din oţelul unui tun capturat de la turci, la Plevna, în războiul la care a luat parte alături de soldaţi. În loc de aur, cum făceau confraţii lui europeni, el a preferat un material mai simplu, dar încărcat cu amintiri istorice: o garanţie a Independenţei.

În rândul lumii 

Nu e de mirare că atunci când, deja de la 1 ianuarie 1891, i s-a propus ceremonia, Regele a cerut ferm să fie una modestă şi, mai ales, fără mari cheltuieli, ca o sărbătoare „de familie“ . În scrisoarea prin care îi răspunde Mitropolitului, de pildă, o spune explicit: „Doresc din tot sufletul ca în anul acesta [...] să fie linişte, pace şi concordie, şi să putem serba între noi, ca o mare familie unită, al 25-lea an al Domniei Mele, însă fără daruri şi cheltuieli mari; căci pentru Mine, darul cel mai preţios este iubirea poporului, iar răsplata Mea cea mai frumoasă va fi ca toţi să fie convinşi că am făcut şi voi face pentru întărirea şi fericirea României tot ce este în puterea mea“. Modestia nu-i chiar ceva de la sine înţeles, pe la Curţile europene. Conform obiceiului, marile capete încoronate îşi exprimaseră intenţia sau disponibilitatea de a fi prezente la eveniment. Întrucât o asemenea participare ar fi însemnat cu siguranţă cheltuieli de reprezentare enorme, suveranii au fost anunţaţi, prin diplomaţii români din străinătate, că sărbătorirea va fi intimă. De aceea, în luna mai, şi-au trimis din regate, imperii şi republici doar reprezentanţii, cu scrisori de felicitare.


Deja în ziua de marţi, 7 mai, a venit de la Regele Leopold al Belgiei prima scrisoare, redactată pe un ton cald, însoţită de Marele Cordon al ordinului Leopold. Au urmat, în succesiunea sosirii şi a primirii reprezentanţilor: scrisoarea de felicitare deloc formală a Reginei Victoria a Marii Britanii, cea lungă şi prietenoasă a Împăratului Wilhelm al Germaniei, apoi o scrisoare de vădită solidaritate de la cei trei membri ai Regenţei Regatului Serbiei, una de la Regele Umberto I al Italiei, una scrisă pe un ton de fraternă egalitate din partea Preşedintelui celei de-a III-a Republici franceze, Carnot (avea să fie asasinat peste trei ani de un anarhist italian), una sobră, de bilanţ istoric, din partea lui Franz Josef, una de la Regina Ţărilor de Jos, însoţită de Marele Cordon al ordinului Leul Neerlandez, apoi un mesaj cu binecuvântarea apostolică de la Papă (Leon al XIII-lea), o epistolă cordială de la Regele Greciei, adusă de Ministrul Pharmacopulos, o telegramă de patru rânduri de la Sultanul Abdul Hamid, şi, în fine, urările de la preşedintele Statelor Unite, Benjamin Harrison. Este surprinzător pentru cititorul de azi, obişnuit cu mesajele în limba de lemn din lumea politică, să constate că tonul folosit în belle époque în asemenea epistole era unul destul de firesc, nu foarte diferit de al oricărui om care-i scrie unui prieten. Regii şi reginele îi scriu lui Carol numindu-l „Scumpul meu Frate“, preşedinţii îl numesc „Preascumpe şi mare Prieten“, şi numai sultanul, trimiţând o telegramă, evită adresarea directă. Regina Victoria e, desigur, preocupată de români (nepoata ei Maria avea să se căsătorească un an mai târziu cu Principele Ferdinand): „Majestatea Voastră cunoaşte prea bine viul interes cu care urmăresc tot ce priveşte fericirea Majestăţii Voastre, prosperitatea Familiei Sale Regale şi a Naţiunii Române“. Înrudirea este subliniată în scrisoarea lui Wilhelm, împreună cu recunoaşterea noului statut al României, care, „după lupte grele, a ajuns a fi un membru deplin îndrituit şi cu vază în sfatul popoarelor“, şi cu speranţa că România şi Imperiul German vor păstra şi pe viitor bune raporturi politice. Umberto vorbeşte de prietenia care-l face să privească „sărbătoarea de astăzi ca pe un eveniment care mă atinge pe mine însumi“. Iar Papa îl asigură pe Carol I că „nu vom înceta a ruga pe Dumnezeu să lumineze şi să ajute pe Majestatea Voastră“. Aproape toţi suveranii transmit urări şi Reginei, cu acelaşi ton cu care, într-o scrisoare de familie, se transmiteau urări doamnei.

Desigur, aceste scrisori implică multă osteneală pentru destinatar, care e obligat să-i primească, rând pe rând, pe reprezentanţii diverselor ţări, să discute cu ei şi să răspundă „regeşte“. Asta, în zilele din preajma sărbătorii, oricum extrem de aglomerate. Dar România e în Europa, este luată în seamă, e în rândul lumii.

Pregătiri 

În ţară, guvernul a ales la început de an o comisie care să se ocupe de organizarea evenimentului. Din ea fac parte generalul I.E. Florescu (şeful guvernului), energicul primar Protopopescu-Pache, Dimitrie Butculescu (filantrop şi om politic foarte popular, pe care Carol îl numea „apostolul patriotismului“), precum şi arhitecţii Dimitrie Maimarolu (care avea să facă în 1911 Cercul Militar Naţional) şi Ion Mincu (care tocmai termina de construit, în stil neo-românesc, Bufetul de la Şosea), pictorul G.D. Mirea (elevul lui Theodor Aman, care, la recomandarea lui Carol Davila luase parte, ca pictor, la Războiul de Independenţă) şi alţi câţiva. Cum era de aşteptat, toţi aceştia s-au întrecut în a pregăti un program fastuos, cu cortegii istorice şi care alegorice, cu „un corso magnific, lupte de flori şi alte desfătări publice“, menite să impresioneze ochiul spectatorilor.

Supunându-şi însă ideile Regelui, comisia s-a lovit de o categorică opoziţie: Carol a reînnoit afirmaţia că nu doreşte cheltuieli şi fast. Până la urmă s-a ajuns la un compromis. Din program nu puteau lipsi mărcile care, în epocă, erau de la sine înţelese, de pildă serviciul religios şi salvele de tun, pavoazarea Capitalei şi defilările, dar la tot ce era costisitor s-a renunţat. Sărbătoarea avea să dureze trei zile, ca o nuntă (modestă). Un preambul, joi, pe 9 mai, la ora 8 şi jumătate seara: retragerea cu torţe, „retraite aux flambeaux“, din piaţa Sf. Gheorghe-Nou spre Palat, a ansamblului de muzică militară.

Ziua de vineri 10 era, desigur, cea mai încărcată: armata, primarii din toată ţara, elevii militari şi elevele din şcolile secundare, o gardă de onoare cu drapelele trupelor de la 1877 erau plasate, fiecare, într-un anume loc ca să vadă trecerea cortegiului regal spre Mitropolie, unde maiestăţile lor asistă la un Te Deum. În partea a doua a zilei, Regele avea să-i primească, din jumătate în jumătate de oră, pe reprezentanţii Corpului diplomatic, Sfântului Sinod, pe membrii Senatului şi ai Camerelor, pe cei ai Înaltei Curţi de Casaţie şi de Conturi, pe cei din ramurile administrative, încheind cu academicienii, universitarii, profesorii de şcoală şi studenţii. De remarcat că, deşi plasaţi la urmă, academicienii şi profesorii sunt avantajaţi de oră: 5 şi jumătate după-amiaza. La 6 seara e prevăzută o masă populară dată de Primărie, la ospătăria municipală. Seara, întreg oraşul e luminat sărbătoreşte, la Teatru se dă o reprezentaţie de gală, iar în Cişmigiu, fântâni arteziene în culori şi focuri de artificii.


Sâmbătă, 11 mai, din nou primiri oficiale de tot felul, la prânz, Regele trece în revistă drapelele diviziilor, în curtea Palatului, iar apoi, la amiază, se dedică primarilor sosiţi din toată ţara. Aceştia vizitează Ateneul, iau masa în Cişmigiu, unde e un pavilion special amenajat. Aveau să se întoarcă acasă cu o splendidă farfurie cu portretele Regelui, Reginei, Prinţului Ferdinand şi cu armele României, precum şi cu tacâmuri argintate. (Mulţi ani mai târziu, acestea vor ajunge prin magazinele de antichităţi şi pe la casele de licitaţie.) Seara se încheie pentru toată lumea ca şi în ziua precedentă, cu spectacol de teatru pentru unii şi artificii în Cişmigiu pentru toată lumea.

Duminică, 12 mai, este ultima zi a programului: serbarea copiilor în Grădina Episcopiei, alergări de cai la hipodrom organizate de Jokey Club, iar seara, tot acolo, artificii de care se ocupă echipa de pirotehnişti a armatei. Muzici şi lăutari în locuri publice (grădini, restaurante, pieţe) sunt anunţate pentru toate cele trei zile de sărbătoare. Bucureştii au în anul jubileului 200.375 de locuitori. Dar sunt aşteptaţi nenumăraţi oaspeţi din ţară – unii invitaţi oficial, cei mai mulţi pornind la drum din pur entuziasm. Hotelurile n-au cum să facă faţă, astfel încât fiecare bucureştean urmează să găzduiască, la începutul lunii mai, rude sau prieteni din toată ţara.

Capitala se pavoazează cu o artă azi pierdută, dar în care oamenii de secol XIX erau maeştri. Se ridică rapid arcuri de triumf din lemn, graţioase, fiecare cu un contur diferit, şi tribune în locurile de defilare, toate împodobite cu şerpuite ghirlande de verdeaţă şi cu steaguri triunghiulare, suple, ca-n desenele cu cavaleri de Ev Mediu. Oamenii scot covoare colorate la ferestre şi peste balcoane şi aşază ici-colo tablouri cu chipurile suveranilor. Iar florile, care în luna mai sunt pline de mireasmă şi de culori intense, nu lipsesc de nicăieri. Fireşte că tot oraşul e bine curăţat de municipalitate, iar luminile şi muzica dau spaţiilor publice un aer vesel şi plin de viaţă. Străzile par „saloane decorate cu tot ce a inventat arta decorativă mai frumos şi mai impunător“. Oamenii se îmbracă şi ei cu ce au mai bun: primarii din comune vin în costumul popular din zona lor, cu tricolorul peste piept, pieziş, care-i uneşte, orăşenii sunt în haine de gală. Echipajele strălucesc şi ele, deşi în mulţimea care invadează străzile până la sufocare e greu să mai distingi vreun detaliu vestimentar. Dar nu ca să fie văzuţi se îmbracă elegant oamenii: e felul lor de-a onora sărbătoarea Regelui şi de a se bucura împreună cu el.

Este însă toată lumea bucuroasă de sărbătoare şi prezentă la ea? Nu, iar asta e spre lauda Regelui, care lăsa deplină libertate poporului său. În presă, opoziţia principală a făcut-o ziarul „Adevĕrul”, apărut abia de trei ani, şi care a anunţat de la început că va fi antidinastic. S-a ţinut de cuvânt. Cu toate acestea, şi reporterii lui Al. Beldiman iau parte la eveniment – şi nu chiar toţi critică. Dar pe 10 mai ziarul cheamă lumea la sabotarea jubileului, numindu-l „de porunceală“ sau „de mascaradă“, pomenind de cheltuieli pasămite exagerate. Apar şi alte incidente, legate de vanităţi neaşteptate. La instigarea lui Mitiţă Sturza, câţiva dintre membrii delegaţiei Academiei, între care temperamentalul Hasdeu, au refuzat să se mai ducă la Palat, pe motiv că au fost lăsaţi la urmă în şirul primirilor, după Poliţie. Acelaşi lucru îl fac şi câţiva studenţi, la îndemnul decanului Râmniceanu. Titu Maiorescu, în dubla lui calitate, de academician şi universitar, este însă prezent la Palat la ora 5 şi jumătate după-amiaza, acoperind, prin personalitatea sa, locul gol al absenţilor.

Un obstacol neaşteptat 

Ca o prevestire rea, pe 3 mai, la ora două, un cutremur se face simţit la Bucureşti. Este consemnat în jurnalul lui Maiorescu. Pregătirile erau în toi, pe o vreme foarte caldă, când, ca un trăsnet, cade vestea morţii lui Ion C. Brătianu, unul dintre artizanii României moderne şi întemeietorul Partidului Liberal, un om iubit şi de popor, şi de Rege (era dintre cei care l-au adus în ţară şi primul consilier al tronului, timp de 12 ani). Un frumos portret al pictorului G.D. Mirea îl arată pe Brătianu în preajma celor 70 de ani, cu părul şi barba complet albe, şi o faţă pe care se citesc frământări şi omenie. Ştirea „se lăţeşte“ prin intermediul ziarelor care-i acordă prima pagină. Era deja 4 mai. A existat ispita de a opri totul.

Pe 5 mai, Regele se întrerupe din pregătiri şi se duce la Florica pentru a-şi lua adio de la omul care-i fusese atât de aproape în primii şi cei mai grei ani ai domniei. Familia defunctului, în ton cu dispoziţiile testamentare, refuză o sumă imensă oferită pentru funeralii naţionale, aşa cum propusese Partidul Liberal să se facă. Un refuz care rimează cu cel al Regelui în legătură cu cheltuielile jubileului. Valul de telegrame şi scrisorile primite de familia Brătianu, din toată ţara, sunt de participare la durere, aşa cum valul celor primite de familia regală sunt de participare la bucurie. Regina îi scrie Piei Brătianu, iar Regele, într-un răspuns la primirea veştii, spune: „Eu plâng un sfetnic luminat şi un amic credincios, a cărui amintire va rămâne de-a pururi întipărită în inima mea“. Maiorescu îi telefonează văduvei, la Florica, şi trimite o telegramă în care nu uită să-i spună că „adânca durere ce V-a cuprins este simţită de ţara întreagă“. Până la urmă, ziua de 8 mai a fost cea de doliu, când Ion C. Brătianu a fost înmormântat la moşia lui. Pe catafalc, Brătianu semăna încă foarte bine cu portretul făcut de pictorul Mirea. Impresii de la înmormântare vor apărea în ziare aproape simultan cu cele de la serbările în onoarea Regelui (de aici şi ideea de gust îndoielnic a „Adevĕrului” de a apărea în doliu ostentativ chiar pe 10 mai). Nu poate fi trecută cu vederea o simetrie inversă a celor două evenimente: cortegii şi steaguri, dar unele negre, celelalte vesele, flori multe, dar unele în coroane mortuare, alai şi discursuri, în ambele ocazii, dar culorile hainelor, expresia feţei şi tonul în puternic contrast, deşi cuvintele înseşi exprimă aceeaşi recunoştinţă. Într-un fel, succesiunea rapidă de la tristeţe la bucurie este simbolică: oamenii de la sfârşitul secolului XIX n-au timp şi poftă să-şi plângă de milă.

10 Mai, ziua cea mare 

Încă din ajun peroanele celor două gări, Filaret şi Gara de Nord, sunt invadate de călători şi de cei care-i aşteaptă, prieteni şi rude, persoane oficiale şi lume de tot soiul care nu vrea să rateze evenimentul. Către seară, râul uman devine fluviu şi e aproape imposibil să te mai deplasezi normal prin centrul Capitalei: „Pe toate feţele se citea curiositatea, neastâmpărul, mirarea, bucuria şi nerăbdarea“, scrie N.D. Popescu, în calitatea lui de cronicar ocazional. Cum străzile din centru devin neîncăpătoare, mulţimea dă pe-afară şi se revarsă spre margini. Tot pe 9 mai, un eveniment important pentru junimişti: inaugurarea clubului Partidului Constituţional, condus de P.P. Carp. Potrivirea aceasta de date are şi ea nervuri simbolice, ca aproape tot ce fac oamenii la final de secol XIX.

În zorii zilei de 10 Mai, tunurile sunt cele care vestesc ziua cea mare. Şi aici, sfârşitul secolului izbuteşte împăcarea contrariilor: tunetul războiului (cel de Independenţă era încă viu în amintire) şi tunetul bucuriei unei zile de pace. Plecarea cortegiului regal, la ora 9.45, este vestită din Dealul Spirii de 101 tunuri, iar oamenii frumos aranjaţi pe tot traseul aşteaptă să aplaude. Nu e nevoie să fie îndemnaţi s-o facă: e o epocă în care recunoştinţa are încă semne spontane de manifestare. Cortegiul e format din Prefectul Poliţiei, un escadron de jandarmi călare, doi furieri, apoi imediat trăsura suveranilor trasă de patru cai împodobiţi şi ei de sărbătoare: hamuri ornate cu plăci de argint şi panglici cu rozete tricolore împletite în coamă. La drepta şi la stânga, câte un ofiţer care stă drept în şa, iar apoi adjutanţii şi trăsura Principelui Ferdinand. Un alt escadron de jandarmi încheie cortegiul pe care miile de oameni, unii de jos, din stradă, mulţi de sus, din balcoane şi de la ferestre, l-au văzut în faţa ochilor în ziua de 10 Mai 1891. Între aceştia, şi Titu Maiorescu, împreună cu soţia lui Anicuţa (Ana Rosetti), care privesc „defileul“ de la ferestrele clubului Constituţional, bine plasat, în Piaţa Teatrului Naţional. Aclamaţiile sunt cu adevărat entuziaste, suveranilor li se aruncă flori, şi o mulţime de porumbei sunt lăsaţi să zboare în onoarea lor (e vremea când creşterea şi dresarea porumbeilor are căutare în multe gospodării bucureştene). Fiecare încearcă „prin toate mijloacele să dea semne de veselie, iubire şi respect către Majestăţile lor“. Mulţi însă au făcut-o prin cuvinte dinainte potrivite.


Astfel că Regele a asistat, de-a lungul întregii zile, la discursuri rostite de notabilităţile oraşului şi ale ţării. Deşi pare de necrezut ca toate acestea să se petreacă într-o singură zi, a avut timp să dea răspusuri îndestulătoare tuturor (gazetele le-au reprodus în întregime), iar apoi să participe la toate punctele din program. Aşa cum în ziarele vremii încăpeau mult mai multe cuvinte (pagini mai mari, litere mai mici şi mai înghesuite, fără mari spaţii albe), şi în zilele din belle époque par să încapă mult mai multe întâmplări, ca şi cum volumul unei zile ar fi fost mai mare decât azi, ca şi cum timpul ar fi fost dilatat. Din tot ce a spus Regele în acea zi, din zeci de discursuri, iată numai două fragmente. Pe primul l-a rostit la finalul Te Deum-ului şi este o reconstituire a istoriei ultimilor 25 de ani, care începe aşa: „Noi, Carol I, Rege al României la chemarea poporului Român care s-a rostit prin plebiscitul de la 8/20 aprilie 1866 [...], plecat-am de la castelul strămoşesc, de la obârşia Dunării şi, încredinţându-ne destinul acestui Popor şi valurilor bătrânului râu, călcat-a piciorul Nostru pentru prima dată în 8/20 mai pe pământ Românesc la Turnu-Severin.“ Cel de-al doilea este finalul toastului rostit la un prânz de gală, cu 80 de persoane din toată ţara, toast întrerupt la fiecare afirmaţie, de ovaţii: „Cerul a binecuvântat Domnia mea. Însă fără sprijinul luminat şi patriotic al fruntaşilor ţării, ea n-ar fi fost aşa de roditoare. Împlinesc, dar, o datorie scumpă inimei mele, închinând acest pahar în onorul bărbaţilor de Stat cari au fost în acest sfert de veac sfetnicii mei credincioşi, amintindu-mi totodată cu dragoste şi recunoştinţă de aceia dintre ei cari au trecut într-o viaţă mai fericită. Să trăiască România!“

La defilarea la care asistă, în tribune, oameni din toate clasele sociale, trec toţi: de la elevi la jandarmi, de la muncitorii de la turnătoria Lemaître la Societatea Deutsche Liedertafel, de la Societatea Cucuzel („când trecu execută un frumos imn de salutare pe o arie naţională“) la cea de tir, arhitecţii, tipografii, societatea Gazului şi cea a conductelor de apă, asociaţii de binefacere de tot felul, de pildă, cea pentru îmbrăcarea copiilor săraci sau cea numită Armonia (de ajutor reciproc şi binefacere), Progresul şi Munca, Salvatorul (a femeilor sărace), Uniunea Israelită, Societatea filarmonică Shomer Israel, Societatea Bukaresti Magyar Társulat, cea engleză, cea italiană, cea a saşilor din Transilvania, cea slavonă şi câte altele. Nu lipsesc nici Societatea Fulgerul a birjarilor, cea a franzelarilor, a pălărierilor şi a chelnerilor. Unele cântă imnuri, coruri şi marşuri atunci când ajung în dreptul tribunelor, toate salută, toate sunt aplaudate. În acelaşi timp, ziarul „Adevĕrul” prezicea că nu avea să vină nimeni la defilare.

Ce poţi dărui unui Rege? 

Arta darurilor creşte frumos într-o epocă în care oamenii ştiu să se pună în pielea altuia şi doresc să se bucure de bucuria lui. Barierele între Rege şi popor nu erau prea mari, Carol e un om direct, „ostaş“, iar darurile pe care le primeşte cu ocazia sărbătoririi a 25 de ani de domnie se compară uneori foarte bine cu cele pe care un simplu burghez, de pildă Titu Maiorescu, le primeşte de ziua lui. Oamenii nu-şi fac griji că n-ar avea ce să-i dea cadou, iar ceea ce ironizează Caragiale cu formula „Madam Carol“ spusă de o persoană de rând reprezintă o subtilă realitate: în ochii oamenilor, familia regală e şi ea o familie ca oricare alta, până la urmă.


Între darurile primite, aşadar, de Rege şi de „Madam Carol“ se află: un album dăruit de o delegaţie a căilor ferate române condusă de D.C. Ollănescu, pe atunci ministru al Lucrărilor Publice, care reprezenta „o privire asupra trecutului şi o icoană a prezentului, adică în ce stare se aflau căile de comunicaţie la 1866 şi cum se găsesc la 1891“, un elegant serviciu de bere (cană, tavă de argint, pahare) de la doamna Erhadt Luther (Bere Luther e una dintre cele mai populare mărci în epocă) şi, de la Grigore Capşa, o cutie sub formă de album, îmbrăcată în mătase, cu ornamente de pluş, cu portretul suveranului pe ea, plină cu bomboanele făcute la cofetăria cea mai cunoscută din România. Sunt, desigur, şi cadouri mai bogate, statui de marmură de la Jokey Club, ai cărui membri nu duc lipsă de bani, şi un bloc de sare sculptat de Ion Georgescu din partea Regiei monopolurilor statului. Nu lipseşte o casetă cu cărţi de lux, „lucrate în atelierul grafic al D-lui Socek“. De remarcat este că unii dintre cei care vin cu daruri sunt deja sau sunt pe cale să devină „furnizori ai curţii regale“, aşadar relaţia este în avantajul lor: oferă o dată (o dată pe an, dacă nu cumva o dată la 25 de ani) şi primesc comenzi în tot restul anului. Cât despre elevii care cântă în faţa perechii regale imnul naţional, ei sunt răsplătiţi cu „o mică gustare”.

Ce poţi dărui când eşti Rege? 

Ca toţi contemporanii lui, nici Carol I n-avea timp să fie obosit. Nici n-au trecut bine cele trei zile de sărbătoare, în care, cu siguranţă, Regele n-a avut o clipă de odihnă, că se dedică unui alt plan. Încă înainte de 10 mai publicase în Monitorul Oficial o epistolă adresată Consiliului de miniştri, prin care pune temelia unui aşezământ cultural de viitor: „Facem danie, de pe acum, Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii publice o casă ce se va clădi pe cheltuiala Noastră, de pe planurile aci alăturate, pe un loc aşezat în faţa palatului Nostru. Punem totodată la dispoziţiunea aceluiaşi Minister suma de 200.000 lei în rentă de 5 la sută. [...] Aşezământul va purta numele de Fundaţiunea Universitară Carol I. “ Aceasta urmează „a întări frăţia printre tinerimea universitară şi a hrăni simţământul patriotic care înalţă sufletul ei“. Carol se osteneşte să explice tranşant şi de ce a ales locul acesta pentru clădirea pe care le-o dăruieşte tinerilor universitari (cu atât mai deplasat e gestul decanului şi al studenţilor „jigniţi“, care nu s-au dus la primirea de la Palat): „Am vroit ca ea să se ridice aproape de reşedinţa Noastră, adică sub ochii noştri şi ocrotirea noastră“. Tinerii, mai spune suveranul, sunt speranţa ţării în viitor.

    *

La sfârşitul secolului al XIX-lea, România iese din haos ca lumea în poemul eminescian Scrisoarea I. Se schimbă total. Se schimbă totul. Nu cred în ideea unei Românii eterne, pe vremea fanarioţilor, pe vremea lui Caragiale, pe vremea noastră. Pentru România, episodul cel mai bun a fost, fără îndoială, parcursul ţării în timpul lui Carol şi a urmaşului său Ferdinand. Cel dintâi coincide cu un moment de graţie din istoria omenirii, belle époque. O fi vreo chestiune de vanitate „epocală“ convingerea că erau şi ei exact ca noi, una de tip „Au prezentul nu ni-i mare“? Personaj principal în lumea lor era binele, personaj secundar era răul. Dacă nu înţelegem că pe-atunci rolurile erau distribuite invers, n-avem cum să înţelegem epoca aceea.

„Celor de faţă şi viitori, sănătate!“, era pecetea administrativă a lui Carol. Cei viitori suntem noi, iar urarea ni s-a făcut de mii de ori. Măcar pentru atât şi Carol I ar merita un gând bun din partea urmaşilor.