O rochie îndrăzneaţă pentru plăcerile vieţii
Concepută pentru a face tranziţia de la ţinuta de zi la cea de seară, sexy şi provocatoare, rochia de cocktail a fost semnalul prin care femeia occidentală a declanşat războiul împotriva conformismului şi asexuării la care o supunea codul vestimentar postvictorian. Popularitatea ţinutei create de Cristian Dior în anii 1940 a fost întrecută doar de faima rochiţei negre concepute de Coco Chanel ceva mai devreme.
Într-o repriză de pomină la cumpărături, Vivian Ward, delicata escortă jucată de Julia Roberts, îi spune cu mândrie lui Edward Lewis (jucat de Richard Gere), partenerul ei din filmul cu care a făcut carieră, „Pretty Woman”:
-Mi-am luat o rochie!, la care Richard Gere îi răspunde constatativ privind la veşmântul negru, decoltat:
-Una pentru cocktail.
De înţeles tonul rezervat şi totodată cumva superior al partenerului:nu era o rochie haute couture, cum ar fi cerut ocazia. Cultura cocktailului s-a născut în anii imediat următori Primului Război Mondial şi corespundea schimbărilor sociale şi, implicit, emancipării femeii occidentale, care, modernă şi independentă cum devenise, nu se mai temea să fie văzută amestecându-se în diverse grupuri prin cluburi sau răspunzând unor invitaţii private la petreceri pentru a bea un pahar sau mai multe.
La aceste petreceri însă nu putea merge îmbrăcată oricum, iar designerii de modă au simţit imediat acest lucru. Cel care avea să impună denumirea, rochie de cocktail, a fost Christian Dior, puţin după anii 1940. Din mătase sau jerseu (la americani) ori catifea (la francezi), rochia pentru petrecere era suficient de elegantă ca să se deosebească de haina de zi, dar mai puţin sofisticată decât o rochie de gală purtată seara. Pe scurt, un veşmânt pentru intervalul orar cuprins între 18:00 şi 20:00, neapărat cu accesorii şi pălărie.
Lungă până la glezne sau tăiată imediat sub genunchi, rochia pentru cocktail a devenit o îmbrăcăminte de tranziţie, aproape la fel de cunoscută ca mica rochie neagră a lui Coco Chanel, din 1926.
Rochie de cocktail din anii ’50-’60;creaţie Christian Dior
Criza financiară şi rochiile de cocktail
Până la mijlocul anilor 1920, rochia se oprea sub genunchi, decolteurile erau modeste, la fel şi accesoriile. Diferenţa între rochia de zi şi cea de cocktail era mai degrabă ascunsă în materialul din care era croită, respectiv mătase sau satin, în loc de bumbac, iar pălăria era împodobită cu pene, pietre şi mărgele.
Criza economică din 1929 a izolat moda acestei rochii în zona păturilor avute, căci nu se cădea să epatezi cu rochii excentrice un public frustrat de neajunsuri şi lipsit de perspective. Dar lumea mondenă americană continuă să petreacă în cadrul unor evenimente private, iar rochia de cocktail aproape că devine o uniformă a acestor serate exclusiviste organizate de înalta societate. Cu nişte diferenţe însă:silueta băieţoasă, cu sânii turtiţi sub rochiile largi şi cu talia căzută, specifice anilor 1920, e înlocuită cu silueta graţioasă şi foarte feminină care strângea straşnic talia şi evidenţia sânii şi şoldurile. Rochiile erau un fel de teacă în care femeia intra şi din care mai ieşea după ce se termina petrecerea. Încă de la început, eticheta impunea reguli stricte:femeia care mergea la petrecerea privată trebuia să poarte accesorii epatante, mănuşi lungi până la cot şi pălărie.
Petrecerile nu se ţineau însă doar în rochii, ci şi în pijamale special concepute pentru astfel de prilejuri de către aceiaşi creatori de modă, mereu atenţi la nevoile clienţilor, mai ales dacă aceştia făceau parte din clasele avute. Nu era bizar nici ca stăpânul casei să-şi întâmpine oaspeţii îmbrăcat într-un halat de casă, şi el rezultatul imaginaţiei şi al creativităţii modiştilor.
O rochie creată de designerul Jacques Fath
1940:noul look romantic
În 1940, mulţi împătimiţi ai modei considerau că nu depunerea armelor de către fascişti va pune capăt cu adevărat războiului, ci noul look anunţat de Cristian Dior, care promitea să facă uitat stilul conservator al îmbrăcăminţii pentru femei, atât de enervant. Lumea voia să petreacă şi să uite ororile şi restricţiile din timpul conflagraţiei devastatoare, care direcţionase energiile industriei şi economiei către susţinerea trupelor.
Cu o intuiţie extraordinară, Dior scoate pe piaţă rochia albă pentru cocktail, care lumina chipul purtătoarelor şi le sublinia rotunjimile fascinante ale sânilor, supraexpuse în decolteuri generoase. Tăietura veşmântului se strângea apoi bine pe talie, pentru ca, în partea de jos, să se desfăşoare în voie, într-o explozie de material care se termina însă imediat sub genunchi. Mai romantic de atât nici că se putea.
Anii 1950 şi rochia neagră
Încă de la început, rochia de petrecere s-a luptat din greu să elimine conotaţiile mortuare ale culorii negre, pentru a o transforma într-un însemn al eleganţei. O mână de ajutor importantă a venit de la Coco Chanel şi mica sa rochie neagră care cucerise deja lumea modei, făcând din acest obiect o necesitate pentru garderoba fiecărei femei. De ce n-ar fi şi rochia de cocktail una tot neagră?, s-au întrebat mai ales modiştii care au îmbrăcat vedetele Hollywoodului, şi nu puţine au fost starurile din Cetatea Filmului care au optat pentru negru.
În 1953, de exemplu, începe colaborarea lui Audrey Hepburn cu Hubert de Givenchy (n. 1927), la acea vreme puţin cunoscut în lumea designerilor de modă. Celebritatea rochiei negre de cocktail pe care Hepburn o poartă în „Sabrina” (1954, reg. Billy Wilder) – cu tăietură în formă de bărcuţă la gât, legată cu şnuruleţe şi fundiţe pe umeri şi o fustă extrem de încreţită în partea de jos – a fost întrecută poate doar de little black dress purtată de aceeaşi actriţă în „Micul dejun la Tiffany” (1961, reg. Blake Edwards). De altfel, actriţa care a fost la început clienta lui Givenchy, purtându-i rochiile în mai toate filmele din acea perioadă, a devenit ulterior muza lui şi simbolul vestimentar al acestei case de modă. Pentru ea a fost creat special, în 1957, parfumul „L’Interdit”.
Stop-cadru:rochii de cocktail, cu spatele gol – sau cum să elimini conotaţiile mortuare ale culorii negre, pentru a o transforma într-un însemn al eleganţei
Marilyn Monroe e o altă vedetă din Cetatea Filmului care a adoptat vestimentaţia de cocktail, rochie care mai degrabă o dezbrăca decât să o îmbrace. Cel mai cunoscut exemplu este cel al veşmântul negru din timpul petrecerii în tren din filmul „Unora le place jazzul” (1959, reg. Billy Wilder), care seamănă mai degrabă cu un obiect de lenjerie intimă decât cu o rochie. Nici nu e de mirare, având în vedere că tânăra participa la o petrecere în pijama.
1960 şi rochia inspirată din tablouri
În 1960, rochia pentru cocktail a suferit modificări importante în materie de culoare şi croială. Deşi stilul fustei creţe şi strânse pe talie rămăsese încă foarte popular, rochia fără mâneci concepută de Yves Saint Laurent, în pătrate colorate şi tăietură lejeră, începe să câştige teren. Rochia e inspirată de faimoasa pictură a lui Piet Mondrian, „Compoziţie în roşu, galben şi albastru”, la care creatorul de modă a adăugat alte câteva linii negre pentru separarea culorilor. Astfel, rochia a devenit clasică în istoria modei.
1970 lasă rochia într-un umăr
În 1970, dezvoltarea tehnologiei şi implicit a materialelor de fabricaţie face ca rochia pentru cocktail să intre într-o nouă eră. Herbert Kasper a fost unul dintre designerii americani cei mai cunoscuţi în deceniile 1960 şi 1970. El a creat rochia cu un singur umăr, a cărei imagine a apărut în revista „Vogue” în noiembrie 1975, devenind de asemenea clasică a genului.
Nu ştim care va fi viitorul rochiei de cocktail. Ştim însă altceva:ceea ce era în 1920 rochie de cocktail astăzi ar putea fi considerată lejer o rochie de seară. Rochia a căpătat între timp distincţie, şi nu mai e doar un obiect vestimentar al cărui sens este doar să fie confortabil unora cărora le place jazzul. Cumva, rochia de petrecere a ocupat un loc sigur în dulapul cu haine, chiar dacă tinerii acestei epoci merg în cluburi în jeanşi ciuruiţi şi bluze de plastic, iar paleta de culori e aiuritoare.
