«Nu vreau ca Vuia să moară acolo!» Singura mărturie despre sfârșitul aviatorului român, publicată de revista «Historia Special»

Autor 12072 vizualizări


În perioada regală, începând cu 1930, Ziua Aviaţiei Române a fost 20 iulie. Imediat după venirea lui Carol al II-lea în fruntea statului s-a decis ca Sfântul Ilie să devină „sfântul aeronauticii”, mai ales că era reprezentat iconografic călătorind prin văzduh într-un car de foc, element simbolic asociat cu zborul. După război, comuniștii au interzis orice asociere a armatei cu religia. Una dintre consecinţe a fost aceea că data de 20 iulie a încetat a mai fi Ziua Aviaţiei. O vreme, aceasta nu s-a mai serbat, dar în 1952 s-a hotărât ca Ziua Aviaţiei să fie data de 5 septembrie. De ce a fost aleasă această zi, care la prima vedere nu semnifică ceva special în istoria aviaţiei noastre? 

Un raport din august 1952, trimis de generalul-maior Nicolae Fulga, comandantul Forţelor Aeriene Militare, ministrului Emil Bodnăraș, act aflat la Arhivele Naţionale (Fond C.C. al P.C.R., Parte structurală Administrativ-politic, Dosar 21/1952, f. 20), ne oferă explicaţia. Șeful aviatorilor militari susţine că, după un studiu aprofundat al presei antebelice, a găsit o dată potrivită care să devină Ziua Aviaţiei Republicii Populare Române: 5 septembrie, pentru că în această zi, în 1910, la București, Aurel Vlaicu a făcut o întrecere aeriană cu pilotul francez Molla, care zbura pe un biplan Farman, și cu principele George Valentin Bibescu, care se afla la manșa unui monoplan Blériot. „Aurel Vlaicu a repurtat un succes deosebit în tehnica pilotajului, învingând cu această ocazie pe ceilalţi doi concurenţi. (...) La victoria în tehnica pilotajului a lui Aurel Vlaicu se mai adaugă și victoria obţinută de pilotul român pe un avion construit de el însuși, faţă de avioanele de construcţie franceză Farman și Blériot ale piloţilor Molla și Bibescu”. Bodnăraș a aprobat. 

Un an mai târziu, la 28 iulie 1953, Petru Groza s-a întâlnit la Academia R.P.R., în cabinetul președintelui Traian Săvulescu, cu reprezentanţi ai acestei instituţii, printre care se aflau atât Săvulescu, dar și Mihail Roller. Fostul prim-ministru, acum președinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, a mers acolo pentru a pregăti Ziua Aviaţiei a anului 1953, astfel încât să nu mai fie uitate realizările lui Traian Vuia, pe care Groza îl cunoscuse în tinereţe. În urma acestei întâlniri ne-a rămas o stenogramă de 52 de pagini, cu multe informaţii, puţin cunoscute, despre Aurel Vlaicu și Traian Vuia, inclusiv despre decesul lui Vuia, la București, la 2 septembrie 1950 (documentul poate fi accesat la Arhivele Naţionale, Fond C.C. al P.C.R., Parte structurală Cancelarie, Dosar 157/1954).

„Fiecare bănăţean știe cine este Traian Vuia, după cum fiecare ardelean știe cine este Aurel Vlaicu”

Petru Groza a prezidat ședinţa și de la început a vorbit despre Vuia: „A fost în Banat un copil de ţăran, despre care se vorbea în tinereţea mea. Eu eram în vârstă numai de 11-12 ani, dar auzeam vorbindu-se în familie că există un licean care vrea să zboare și mereu construiește modele de avion. Am aflat apoi că a plecat la Universitatea din Budapesta. Fiind copil sărac, a fost ajutat de familia Brediceanu. El era prieten intim cu actualul folklorist al nostru Tiberiu Brediceanu și familia Brediceanu l-a ajutat și materialicește să plece la Budapesta pe acest român care se numea Traian Vuia, născut în Surducu Mic. La Budapesta, Traian Vuia nu a avut bani ca să se poată înscrie la Politehnică și s-a înscris la Drept, fiindcă acolo te puteai înscrie fără să fii obligat să frecventezi orele și taxa nu era așa de mare. Paralel însă, s-a înscris la cursuri serale la Politehnică, pentru că el rămânea la ideea lui, hotărât fiind să zboare. A vrut să plece la Paris. Cei din ţară (Groza se referă la românii care trăiau în Austro-Ungaria – n.a.) au adunat și ceva bani pentru el, s-a făcut și o colectă între oamenii cărora le dădea mâna să ajute. Între aceștia a fost și tatăl meu. (...) Eu l-am întâlnit în 1905. Ca student la Universitatea din Berlin și Leipzig călătoream – și m-am dus la Paris. (...) Și ne-am înţeles să ne întâlnim la Gare du Nord. Cum însă nu ne cunoșteam, trebuia ca fiecare să avem câte o garoafă în mână. Am fost în gară, și eu, și el, dar nu ne-am văzut, pentru că era multă lume. Degeaba amândoi aveam garoafă roșie în mână. Ne-am văzut la el acasă, în Faubourg Montmartre nr. 19. Îmi aduc aminte că atunci când am urcat cele câteva etaje – era o casă bătrână – am rămas surprins. Eu auzisem că Vuia este la Paris, că studiază acolo, și am rămas surprins de modestia așezării. Avea o cameră mică. (...)”

 „Nu vreau ca Vuia să moară acolo!”

Pe măsură ce ședinţa a continuat, Groza a reluat ofensiva. După câteva consideraţii referitoare la Aurel Vlaicu, și el căzut în uitare în vara anului 1953, a trecut la subiectul întâlnirii: importanţa lui Traian Vuia și moartea lui în București, abandonat de vârfurile știinţei tehnice românești, care ar fi trebuit să-i fie alături.

„La 5 septembrie va fi ziua Aviaţiei Românești. Va fi atunci, pentru că și Vlaicu, și tovarășul Vuia, au murit în septembrie. Când am fost eliberaţi, la 23 august 1944, Vuia a jubilat, fiindcă el a fost de la început un om orientat către democraţie, el a fost socialist pe vremuri, dar nu socialist de dreapta. A fost șeful rezistenţei românești din Paris contra invadatorilor, iar acum, în Al Doilea Război Mondial, a fost șeful maquis-urilor românești. A avut șapte morţi în grupa lui. A avut o aversiune adâncă contra cotropitorilor.
După 23 august 1944, când eu am intrat în Guvernul Sănătescu, mi-a scris o scrisoare caldă. Iar după 6 martie – păstrez scrisorile lui emoţionante – mi-a scris: în sfârșit, poporul acesta este liber. Eu am rugat atunci Ministerul de Externe să se intereseze de el. M-au sabotat însă în mod urât, mai ales ministrul de Externe de atunci (Gheorghe Tătărescu – n.a.), în sensul că ori de câte ori întrebam, îmi răspundea: Ah, am uitat! Eu i-am spus: Nu vreau ca Vuia să moară acolo!

Doi ani m-au dus cu vorba. Am rugat atunci pe alţii, și pe tovarășul Constantinescu-Iași (istoric, membru fondator al P.C.R., fost ministru al Propagandei în timpul guvernării Petru Groza – n.a.), care se ducea la Paris, l-am rugat să-l caute pe Vuia. Apoi, am chemat la mine pe Stoilov (Simion Stoilov, matematician, ambasador al României în Franţa în anii 1946-1948 – n.a.) și i-am spus:
Te oblig să mergi să-l cauţi pe Traian Vuia. Și am aflat că, între timp, tovarășul Traian Vuia a paralizat și [că] este la un prieten al lui, Ciolan, care îl ţine la el în casă, iar soţia acestuia îl îngrijește. Atunci, i-am stabilit un ajutor lunar de 15-20.000 de franci, ajutor pe care l-am obligat pe Stoilov să i-l ducă. Pe urmă, Vuia și-a exprimat dorinţa să vină acasă. Eu așteptam clipa aceasta și l-am adus acasă, contra tuturor acţiunilor de sabotaj ale Ministerului de Externe. L-am adus pe cont propriu, plătind și drumul acelui Ciolan de la Paris. În 1950, l-am adus în București. Era puţin refăcut.
Am anunţat Academia, am anunţat guvernul, am avizat la Partid: este aici Traian Vuia, l-am adus acasă. Dar nimeni nu a mișcat. Se punea întrebarea: ce să fac cu el? L-am dus la Hotel Athénée Palace. Am alergat la el, s-a emoţionat, am stat cu el de vorbă și i-am spus: Stai aici, la hotel, deocamdată! I-am aranjat un apartament la hotel, dar mă jenam totuși să-l ţin la hotel”.

Acest text este un fragment din articolul „O mărturie a lui Petru Groza despre sfârșitul lui Traian Vuia”, apărut în Historia Special nr. 26, disponibilă la toate chioşcurile de presă în perioada 28 martie-01 iulie 2019 şi în format digital pe paydemic.com.

 Cumpără Acum



 Cumpără Acum
""