O istorie fascinantă. Ibricul lui Șerban Vodă Cantacuzino

Autor 4490 vizualizări


Nu numai cărțile „au soarta lor”, cum spune proverbul latin, ci și obiectele de artă, după cum dovedește un ibric din argint, făcut de un meșter transilvănean pentru domnitorul muntean Șerban Cantacuzino (1640-1688). Aflată în prezent în posesia Muzeului Metropolitan din New York, această piesă de argintărie – al cărei proprietar a fost considerat inițial a fi fost domnitorul moldovean Vasile Lupu (1595-1661) – a trecut prin multe mâini, inclusiv prin cele ale bolșevicilor care au preluat puterea în Rusia la sfârșitul lui octombrie 1917.

Recuperăm în cele ce urmează părţi considerabile din istoria tumultuoasă a acestui preţios ibric, făcând şi câteva importante corecţii – căci fişa care însoţeşte piesa, la Metropolitan, conţine, veţi vedea, o serie de inexactităţi.

La început a fost o copie.

George Richards Elkington (1801-1865) și vărul său Henry erau doi oameni de afaceri din Birmingham care au făcut avere de pe urma pasiunii britanicilor pentru argintăria veche. Cu cât mai veche, cu atât mai bine – mai ales dacă avea și valoare istorică! Manufactura celor doi veri, unde, prin electroliză (o tehnologie revoluționară la acea dată), se produceau în serie obiecte de artă decorativă, inclusiv replici ale unor piese cu valoare istorică, le-a adus nu doar succesul, ci și faima.  

Printre piesele produse de manufactura Elkington & Co se număra și copia unui superb ibric provenit din Europa de Răsărit – mai exact, a unei piese executate în a doua jumătate a secolului al XVII-lea de un meșter argintar din Transilvania pentru Șerban Vodă Cantacuzino. Replica ibricului comandat de domnitorul muntean a fost achiziționată de celebrul colecționar și filantrop american Henry Gurdon Marquand, care, în anul 1883, a donat-o Muzeului Metropolitan din New York. Această donație demonstrează importanța cu care era privită piesa originală în mediile muzeale din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. 


Originalul apare la o licitaţie din Geneva, în 1990. 107 ani după donaţia filantropului american către Muzeul Metropolitan, la 15 mai 1990, filiala din Geneva a celebrei Case de licitație Sotheby’s scotea la vânzare, cu ocazia unei licitații de argintărie europeană, câteva obiecte create de argintarii transilvăneni din secolul al XVII-lea. Cea mai importantă piesă – care apărea pe coperta catalogului în calitate de vedetă a licitației – era chiar ibricul care constituie subiectul acestui articol. Situat în catalog la poziția 218, ibricul avea în dreptul său mențiunea „estimation on request”, expresie care se folosește de obicei pentru obiecte a căror valoare se exprimă prin sume care depășesc șase cifre.  

În catalogul licitației, în dreptul ibricului, apărea şi o notă explicativă conținând un scurt istoric al obiectului, întocmită de experții Casei Sotheby’s, care afirmau că piesa de argintărie i-ar fi aparținut domnitorului moldovean Vasile Lupu (1595-1661), iar ca proveniență figura Muzeul Ermitaj din Sankt Petersburg. Se naşte întrebarea: cum ajunsese acest ibric anume la Ermitaj? Şi când? Şi dacă la întrebările de mai sus nu se poate oferi în acest punct un răspuns cert, plecarea sa de la Ermitaj poate fi mai rapid reconstituită: este cunoscut faptul că, după preluarea puterii, statul sovietic a confiscat tezaurul Rusiei Imperiale și, prin nou-înființatul Anticariat de Stat, a pus în vânzare multe dintre operele de artă și bijuteriile care aparținuseră Casei Romanov sau se aflau în custodia guvernului.  

Povestea continuă la Muzeul Metropolitan.

După licitaţia de la Geneva şi o călătorie printr-una sau mai multe colecţii private, ibricul se află astăzi în colecțiile Muzeului Metropolitan din New York, având numărul de inventar al fișei muzeale 2005.62.1.  

Și nu este o copie, şi cu atât mai puţin copia primită prin donaţie în secolul al XIX-lea, ci chiar ibricul original, pe care muzeografii de la Metropolitan l-au așteptat peste un secol. Piesa de argintărie a fost achiziționată de Muzeul Metropolitan, cu banii proveniți din donația Fundației Wrightsman, în anul 2005, de la doamna Simone Senger, proprietara unei case de licitații din Germania.Să fi ajuns în Rusia odată cu Dimitrie Cantemir? Fișa ibricului din colecţia Muzeului Metropolitan ne oferă date noi, dintre care unele destul de controversate.  

Muzeografii au reușit, descifrând scutul heraldic, să descopere identitatea primului proprietar, în persoana domnitorului Șerban Cantacuzino (1640-1688). Aceștia afirmă că ibricul ar fi făcut parte din zestrea domniței Casandra, fiica lui Șerban Vodă Cantacuzino, care, în 1699, s-a măritat cu viitorul domn al Moldovei, Dimitrie Cantemir. Muzeografii de la Metropolitan avansează, astfel, ipoteza că prezența ibricului pe teritoriul Rusiei Țariste ar fi una dintre urmările înfrângerii de la Stănilești, din 1711, în urma căreia Dimitrie Cantemir și întreaga sa familie (deci, și doamna Casandra) s-au refugiat în Rusia.  


Câteva erori regretabile.

Din fișa piesei reiese că marcajul meșterului argintar este „neidentificat”; muzeografii de la Metropolitan afirmă însă că „ibricul a fost probabil făcut la Chișinău”, atribuindu-l astfel „culturii moldovenești”.  

Dacă în 1990 ibricul apărea în catalogul Casei Sotheby’s ca provenind dintr-un atelier transilvănean, astăzi, cei de la Metropolitan afirmă că este făurit la Chișinău, afirmație care nu are niciun fel de suport istoric, actuala capitală a Moldovei de peste Prut nefiind niciodată unul dintre centrele de tradiție ale orfevreriei europene. De asemenea, cei de la Metropolitan se contrazic grav când atribuie ibricul „culturii moldovenești”, după ce afirmă (de data aceasta, pe bună dreptate!) că ibricul i-a aparținut domnitorului valah Șerban Cantacuzino.  

Reparaţie istorică: meşterul e cunoscut.

Norocul face ca pe site-ul Muzeului Metropolitan să existe fotografii în detaliu ale ibricului, fapt care ne-a permis cercetarea şi, foarte important, identificarea marcajului. De asemenea, studiul atent al ibricului face posibilă şi recuperarea, fie şi părţi, pe bucăţele, a drumului parcurs în istorie de această piesă.  

Marcajul apare, astfel, în lucrarea lui Horst Klusch despre argintarii transilvăneni, publicată în anul 1988 la Editura Kriterion, fiind unul foarte cunoscut istoricilor și cercetătorilor români. I-a aparținut unui meșter care semna cu monograma EV și care a executat principalele comenzi ale domnitorului valah și ale spătarului Constantin Brâncoveanu între anii 1680-1685. Numele i s-a pierdut, dar lucrările sale au rămas, cantitatea acestora indicând faptul că avem de-a face cu cel mai important furnizor de piese de argint al Curții Domnești a Ţării Românești.

Lângă marcaj, se află o scrijelitură în zig-zag, făcută de același meșter, fapt care certifică puritatea argintului; acest semn a fost folosit în toată Europa până în secolul XVIII-lea, iar în Imperiul Otoman până la sfârșitul secolului al XIX-lea. Cronologic, urmează semnul de inventar care marchează intrarea ibricului în tezaurul imperial rus, după care avem inscripția cu vopsea neagră a inventarului sovietic, iar ultimul număr de inventar, scris cu vopsea roșie, e cel înregistrat de conservatorii Muzeului Metropolitan.

De mânerul ibricului este prins un sigiliu de plumb al Vamei Poloneze, certficând faptul că ibricul a părăsit Uniunea Sovietică în anul 1932, având ca destinație o colecție privată din Europa de Vest.


Frumusețea stilului cantacuzin-brâncovenesc 

Piesă de o frumusețe rară, ibricul este poate unul dintre cele mai importante obiecte din argint create de meșterii transilvăneni în secolul al XVII-lea pentru spațiul de influență otomană. Având un repertoriu decorativ predominant vegetal, dar conținând și elemente zoomorfe, meșterul brașovean a realizat o sinteză între formele și structurile artei otomane medievale și cele aparținând fastuosului baroc apusean. Această combinație stilistică a generat în Țările Române așa-numitul stil cantacuzin-brâncovenesc, expresie a unei arii culturale de transfer între Orient și Occident, care a creat un echilibru estetic specific spațiului românesc.

Folosind tehnica repousse, autorul a dat naștere unor forme care trădează o măiestrie a execuției pe care nu de multe ori o întâlnim. Lucrări ale aceluiași meșter se găsesc în colecțiile Muzeului Național de Artă, ale Bisericii Palatului Cotroceni, ale Mănăstirii Bistrița din județul Vâlcea și ale Mănăstirii Dintr-un Lemn (tot din județul Vâlcea). Influența educației umaniste de care Cantacuzinii au avut parte se resimte plenar în arta românească a sfârșitului de secolul XVII.

* Informaţiile incomplete/eronate din fişa muzeală a ibricului aflat astăzi la New York au fost corectate graţie metodelor moderne de a accesa informaţiile istorice, mod în care se vor produce, cu siguranţă, importante surprize şi în viitorul cercetărilor din domeniul istoriei. Călătoria în istorie a acestui preţios obiect decorativ a făcut obiectul unei comunicări ştiinţifice susţinute de autor la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti – Laurenţiu Victor Săcui este student în anul III la secţia de Istorie a Artei, Departamentul de Istorie Antică, Arheologie şi Istorie a Artei, din cadrul facultăţii.


""