Autor 13803 vizualizări


Parcurgeţi în paginile care urmează o istorie a circului pe tărâm autohton, de la saltimbanci, funambuli, pehlivani, măscărici şi soitari la scamatori, iluzionişti, acrobaţi şi dresori. Un lucru e clar:acest gen de spectacol, de la formele sale timpurii până la cele sofisticate din zilele noastre, n-a dus niciodată lipsă de public amator de giumbuşlucuri.  Căci, aşa cum scrie un reporter al „Dimineţii“ în anul 1932, oraşul fără circ e unul trist, întunecat, „ca o viaţă fără copilărie“.

În Antichitatea romană – la care se raportează şi dezvoltarea circului în spaţiul carpato-danubiano-pontic –, stârnind entuziasmul unui public primar, avid de senzaţii tari şi privelişti terifiante, circenses nu se înscriau, nici pe departe, în nota inofensivă a jocurilor de circ din timpul actual. Locul principal de evoluţie a întrecerilor cu care de luptă, replici ale celor greceşti premergătoare, circul roman răsuna atât de strigătele de încurajare din partea mulţimii exaltate, cât şi de urletele de durere ale victimelor umane, sau de nechezatul cailor vătămaţi în timpul ciocnirilor violente între atelajele angrenate în galopul dezlănţuit. Apogeul cruzimii, depăşind orice imaginaţie, îl atingeau însă etalările de bravură, forţă şi agilitate, întruchipate de luptele pe viaţă şi pe moarte dintre gladiatorii herculeeni, dar mai ales de sângeroasele sfârtecări, în confruntările cu fiarele sălbatice. 

(1917-Clovnul Toni Marculescu)
 
Mai acceptabile şi, în orice caz, cu un caracter de divertisment paşnic, erau prezentările numerelor de dresură, acrobaţiile ecvestre, demonstraţiile de mânuire a armelor, pugilatele, aruncările cu discul etc. Împreună cu aceste jocuri, înfăţişând de asemenea reprezentaţii lipsite de ferocitate, în spectacolele circului antic se produceau histrionii. Aceştia interpretau mime şi pantomime de un umor grosier, purtând măşti pentru a le accentua şi face vizibile grimasele caraghioase şi executând mişcări cu caracter de bufă, menite să provoace râsul mulţimii.
Captivată de acest gen de sărbători spectaculare, societatea romană, satirizată în versuri de autorul latin Juvenal, nu mai avea „…alte doruri şi nici alte slăbiciuni/decât jocurile-n circuri şi bucata lui de pâine“. Preocupări comprimate, de altfel, şi în cunoscuta sintagmă „panem et circenses“. Spre sfârşitul secolului al V-lea, concomitent cu zdruncinarea din temelii a Imperiului Roman, spectacolele de amfiteatru au început să dispară de pretutindeni, pentru totdeauna. 

Jocurile „minunate şi nevăzute pre locurile noastre“ ale pehlivanilor

Schimbându-şi înfăţişarea, circul şi-a continuat vieţuirea pe tot parcursul Evului Mediu, atât în restul Europei, cât şi în Ţările Româneşti, în împrejurări potrivnice sorţii, care i-au frânat afirmarea. Trupele de saltimbanci ambulanţi, ce-şi purtau neostenit recuzita, rătăceau prin oraşe şi sate poposind oriunde li se oferea un adăpost primitor, dând reprezentaţii în pieţe publice, cârciumi, grajduri sau pe la curţile domneşti. Exhibiţiile micilor formaţiuni de acrobaţi şi funambuli, ce hoinăreau prin iarmaroace, alăturate altor mijloace de atracţie a mulţimii, precum tămăduiri miraculoase, preziceri ale viitorului, prezentări de fenomene şi înfăţişări bizare, dezlănţuiau entuziasmul publicului, care recompensa iscusinţa interpreţilor cu admiraţie şi câţiva bănuţi.
În lucrările cu caracter istoric ale epocii feudale, printre personajele spectacolelor de divertisment din Ţările Româneşti, sunt menţionaţi pehlivanii, un fel de comedianţi solicitaţi ocazional, care executau felurite exerciţii acrobatice, demonstrându-şi măiestria şi forţa trupului în faţa lumii la diverse serbări, înveselindu-i cu jocurile lor pe meseni la logodne şi nunţi. Constantin Filipescu-Căpitanul, cronicarul Ţării Româneşti, într-o mărturie din anul 1681 vorbeşte despre un pehlivan „carele făcea jocuri minunate şi nevăzute pre locurile noastre“, respectiv „punea în rând opt bivoli, şi se repezia iute şi sărind peste ei, se da în văzduh peste cap, şi cădea în picioare de ceia parte“, sau „un tulpan lung de mulţi coţi, îl ţinea oamenii în mâni cât era, şi mergea călcând pre tulpan şi nu se afunda“.

Măscăricii domnitorilor şi binedispunerea norodului

Prezenţi pe lângă pehlivani în spectacolele de circ organizate cu prilejul petrecerilor domneşti şi boiereşti, dar aflaţi permanent în prezenţa Domnului, mai erau măscăricii, a căror îndatorire esenţială era de a binedispune norodul pentru a crea vederii stăpânului o imagine agreabilă. „La încoronări de pildă, ei mergeau înaintea alaiului domnesc încălecaţi de’a îndoasele pe cai, împodobiţi şi duşi de slugi domneşti. Măscăricii erau îmbrăcaţi în haine împestriţate cu toate coloarele bătătoare la ochi şi cu felurite găitanuri, pe cap aveau fes roşu de care’ş atârnau două sau trei cozi de vulpe ce fluturau în jurul capului lor. Ei călărind, făceau felurite schimonosituri caraghioaze, strigau, ţipau şi căutau prin toate chipurile să facă să râdă poporul ce’i privea“, aflăm din Istoria Teatrului în Moldova, de Teodor T. Burada. În imaginaţia şi comicul clovnului de astăzi se regăsesc calităţile îndeletnicirii măscăricilor de ieri, pentru care prezenţa de spirit şi ingeniozitatea reprezentau sursele mijloacelor umoristice valorificate cu naturaleţe. Măscăriciul – în accepţie modernă semnificând epitetul depreciativ pentru un om lipsit de seriozitate – era deopotrivă etichetat şi de societatea Evului Mediu. Locul ocupat în structura socială a vremii şi dispreţul absolut pentru cei care exercitau profesiunea de măscărici ne sunt limpede ilustrate de Pravila lui Matei Basarab, din 1652, în care se menţiona, vorbind despre împrejurarea când bărbatul îşi surprindea femeia înşelându-l:„de va fi fost vreun om de jos, cum să zice ţăran, sau vreun slugoiu, sau vreun măscărici […] de-l va ucide bărbatul pre acela, atunce nemica nice o certare să n-aibă“. De asemenea, alăturaţi constant suitei domneşti, soitarii, caricatural costumaţi, interpretau farse cu caracter licenţios şi scenete presărate cu trivialităţi şi ironii, dirijate, după voinţa Domnului, împotriva vreunui boier ori spre satirizarea realităţii înconjurătoare.

Bucureştiul, receptiv spectacolelor cu scamatori

Din secolul al XIX-lea, ansamblul mijloacelor de expresie şi procedeele din sfera circului tind, încetul cu încetul, spre alcătuirea unui stil particular, spre organizarea spectacolelor într-o ambianţă specifică şi un cadru determinat de exprimare. Cu toate că trupele autohtone nu depăşiseră încă modestele puneri în scenă, din prima jumătate a secolului, pe meleagurile noastre încep să cutreiere, susţinând spectacole în diverse oraşe, ansambluri de circ străine. Astfel, în Bucureşti a evoluat „Teatrul de momiţe“ din Viena, „o reprezentaţie cu maimuţe dresate“, ne informează I. C. Butnaru în scrierea Călătorie în lumea circului. De asemenea, un afiş din anul 1831 consemnează, în trei zile consecutive, spectacolul „Fra Diavolo“ susţinut de trupa fraţilor Joseph si Baptiste Fourreaux. În 1841, la Iaşi, călăreţul francez Soulié organizează o serie de spectacole, iar în 1846 ajunge, întâi în legendara urbe moldoveană, apoi la Bucureşti, vestitul pres­tidigitator italian Bartolomeo Bosco. Iluziile optice create de Bosco au avut un impact major atât asupra impresiei colective, căci el „nu înşala numai ochii, […] dar farmecă şi mintea privitorilor, care nu pot străbate secretul tuturor dregerilor sale“ – cum aflăm din presa vremii –, cât şi asupra lexicului, dat fiind faptul că din numele lui au derivat substantivele „boscar“ şi „boscărie“, cu sensul de „scamator“, „scamatorie“, dar şi la figurat, cu înţelesul de „escroc“, „înşelătorie“. Bucureştiul, receptiv acestui gen de spectacole, figura constant în itinerarul formaţiunilor străine, ca de pildă Circul Hüttemann, Circul Soulié sau Circul Suhr, care se instalau temporar, de preferinţă în Piaţa Constantin Vodă de pe Podul Mogoşoaiei. 
Circul a străbătut anii grei ai existenţei sale, exprimându-şi măiestria pe estrade improvizate, sub cupole de pânză expuse intemperiilor provocatoare de felurite dezastre, soldate cu panică şi uneori cu victime. Aceloraşi sorţi vitrege i-au fost supuse şi primele încercări de întemeiere a unui circ stabil, de către italianul Theodor Sidoli, statornicit pe ţinuturile noastre din anul 1864. În fapt, întâia tentativă de a pune bazele unui local viabil, destinat spectacolelor de circ şi echitaţie, a fost concretizată de fundaţiile actualului Ateneu Român. Rămas însă fără sprijin financiar, proiectul a fost abandonat, iar reluarea lucrărilor a schimbat radical destinaţia construcţiei finalizată în anul 1888. Cu toate acestea, în iarna aceluiaşi an, odată cu deschiderea stagiunii de iarnă, debutează, în clădirea construită pe Strada Poliţiei pe lângă Cheiul Dâmboviţei, seria marilor spectacole ale Circului Sidoli. „Duminică, la 25 decembrie 1888, la orele 8 seara voi redeschide pentru a patra oară în Bucureşti circul meu zidit în piatră printr-o representaţiune splendidă şi extraordinară“, anunţa directorul şi proprietarul de circ Theodor Sidoli, în invitaţiile expediate acasă publicului sau distribuite pe stradă trecătorilor. 

Circul Sidoli, piatra de temelie a circului profesionist românesc

Sub oblăduirea bătrânului Sidoli, iar apoi a fiului acestuia, Cezar Sidoli, circul românesc şi-a primenit imaginea, şi-a înălţat iscusinţa la nivel de şcoală, şi-a rafinat tehnica, metamorfozând peiorativul „circari“ în artişti înzestraţi cu aptitudini şi talent. În cele două clădiri permanente din Bucureşti şi Iaşi ale Circului Sidoli s-au format, ori au debutat, o pleiadă întreagă de artişti români de circ:fraţii „patru Dumitrescu“, trapeziştii Stroici, clovnul Toni Mărculescu, George Mateescu – primul nostru dresor de elefanţi, Franz Krateyl, clovnii Ciacanica şi Tonino Milea şi mulţi alţii. Alături de aceştia, în manejul circului evoluau, conform descripţiilor cronicarului ieşean Rudolf Suţu, „[…] Cezar Sidoli, fiul cel mai mare al lui Theodor Sidoli, care făcea pe jockeul, neîntrecut în figurile grele şi primejdioase;Franzini Sidoli, al doilea fiu, jongler de forţă uimind lumea când ajungea la figura cu cele trei revolvere pe care le azvârlea în sus, la o distanţă mare, le prindea pe toate în mâini şi trăgea focurile deodată la toate trei“, dar şi cele patru fiice:Luiza, Serena şi Medeea – amazoane, iar Clotilda – dresoare şi călăreaţă. 
(1900,  in sus Localul Circului Sidoli)
Zorii secolului XX, sub ispita spectacolelor de music-hall şi varietăţi, precum şi a concurenţei reprezentată de apariţia cinematografului, plasează circul clasic într-un con de umbră, îndepărtându-l de preferinţele publicului. În consecinţă, dorind recâştigarea gloriei de odinioară, circul şi-a artificializat arta, şi-a pierdut tradiţiile şi specificul, adaptându-se astfel noilor tendinţe. Spectacolele de circ montate după noua formulă, cu deosebire în Bucureşti, deveniseră o mixtură între consacratele demonstraţii ecvestre sau acrobatice şi proiecţii cinematografice, între numere de circ redutabile şi frivole componente de music-hall. Strălucirea costumelor, fastul ornamentaţiilor circului şi falsele titluri nobiliare, „prinţesă“, „contesă“, conferite pe afişe călăreţelor, ca mijloc de reclamă, ajunseseră uneori să substituiască autentica măiestrie. Stâlcirea limbii române devenise apanajul comicilor de arenă, care-şi deghizau astfel neputinţa realizării unui umor de calitate. Pentru a suscita interesul publicului, numerele de circ dobândiseră intitulări lugubre:„Aripa morţii“, „Jocul cu moartea“, „Saltul mortal“, nume premonitorii, având în vedere accidentările soldate cu pierderea vieţii sau mutilarea.

Primul Război Mondial şi rechiziţionarea cailor

Cu toate acestea, adevăratul de­zastru, care a scos pentru un timp circul din luminile rampei, i-a rechiziţionat patrimoniul cabalin şi i-a îndurerat publicul l-a reprezentat Primul Război Mondial. Prefacerile ulterioare, coincizând însă cu moartea lui Cezar Sidoli, în anul 1919, n-au izbutit readucerea circului la prestigiul de altădată. Clădirea sa şi-a schimbat întrebuinţarea, manejul a fost înlocuit cu ringul de box, aplauzele dedicate graţiei amazoanelor şi cutezanţei acrobaţilor s-au transformat în vacarmul suporterilor. „Circul Sidoli de a cărui existenţă se legau primele bucurii spectaculare ale copilăriei multora dintre bucureşteni, dispare. […] Bătrânul circ […] acum se duce, îngropând cu el numele aceluia care şi-a plimbat celebritatea spectacolului pe tot cuprinsul ţării. Bucureştenii vor rămâne fără circ. Nu mai reprezenta nimic şandramaua de pe Strada Poliţiei în angrenajul artistic al Capitalei, dar parcă, oricum, e prea trist un oraş fără circ. Nu vi se pare? Nu, desigur că nu, fiindcă veţi spune că avem o sută de arene sportive, de cinematografe, de piscine, de teatre, de cabareturi. Şi totuşi, e pustiu oraşul fără circ. Întunecat, ca o viaţă fără copilărie.“ Astfel fixa în scris momentul demolarii circului un reporter al ziarului „Dimineaţa“, în august 1932. În anii următori, circul românesc a luat din nou calea pribegiei, executându-şi numerele sporadic şi neorganizat, pe oriunde se găsea un public amator şi dispus să-i răsplătească strădania, depunând câţiva bani în pălăria sau farfuria întinsă spre colectă.
(Sfarsit Circul Krateyl-1954)
Ultima cotitură de mare importanţă în evoluţia circului dezvoltat pe teritoriul ţării noastre este reprezentată de înfiinţarea Circului de Stat, în anul 1954, situat pe Bd. Nicolae Bălcescu, cam pe locul actualului Teatru Naţional Bucureşti. Instalat iniţial în localul fostului circ al lui Emil Krateyl, Circul de Stat din Bucureşti îşi va desfăşura activitatea, din anul 1961, în aceeaşi clădire în care funcţionează şi astăzi sub denumirea de Circul Globus Bucureşti. Ridicat la nivel de artă, circul simbolizează astăzi nu doar una dintre reprezentaţiile eficace de divertisment, ci şi un eveniment elevat, realizat cu complexe montări scenografice şi coloane sonore de excepţie, constituind mărturia unor adevărate virtuozităţi tehnice şi estetice. 

""