Autor 18048 vizualizări


Apărut prima dată în Asia, prin secolul al XV-lea (Coreea a exportat planta în China, unde se pare că a prins rădăcini foarte adânci), ceaiul a fost adus ca marfă exotică de către exploratorii portughezi cu a lor „armada“.Olandezii au fost, de asemenea, printre primii europeni pe vapoarele cărora se găseau cantităţi considerabile din această plantă. Istoria zice că de-abia apoi ceaiul a ajuns pe mesele britanicilor (mulţi ani doar pe ale celor cu dare de mână), monopolul asupra acestui negoţ fiind deţinut, mai bine de un deceniu, de East India Company.

A trebuit să treacă trei secole pentru ca licoarea să se regăsească în meniul fiecărui britanic. Ritualul a apărut mai întâi, fireşte, la cele mai înalte case. Doamna de onoare a reginei Victoria (1819-1901), Anna Maria Stanhope (Ducesă de Bedford) este cea care –  pentru că masa de prânz era frugală – a considerat că până la cină se poate servi un ceai. Cum ora cinci era cam la jumătatea distanţei dintre mese, nu a trecut mult până când ceremonialului sorbirii ceaiului i-a fost anexat şi prefixul „...de la ora cinci“. La început, servitorii se furişau cu ceştile cu ceai în camerele ducesei de Bedford, care a început apoi să-şi invite prietenii pentru a-i ţine companie în jurul mesei pline cu ceşti. Cum ceaiul trebuia „să ţină şi de foame“, licoarea era un bun prilej pentru câteva... gustări:chifle unse cu unt, prăjiturele şi diferite dulciuri asezonate. La popularitatea ritualului a contribuit şi adăugarea unui apendix, scris pe invitaţiile celor care urmau să vină în vizită:„sunteţi invitat la un ceai şi la o plimbare în grădină“.

De la sfârşitul secolului al XIX-lea şi până în zilele noastre, britanicii măsoară patriotismul şi în numărul ceştilor cu ceai servite într-un an. Fostele colonii britanice din Java, India şi Sri Lanka cultivau adevărate „câmpii de ceai“ pentru a fi folosite în Anglia, importul de cafea (din Arabia) fiind cumva peste mâna regatului. Chiar şi în secolul al XXI-lea, Marea Britanie importă 144.000 tone din populara plantă pe parcursul unui an, un număr impresionant de 165 milioane de ceşti cu ceai fiind băute în fiecare zi.

În mod tradiţional, ceaiul este pregătit în Anglia într-un ceainic în care s-a pus în prealabil apă fierbinte. Se adaugă câte o linguriţă de planta uscată pentru fiecare ceaşcă de apă şi încă o lingură în plus... „pentru ceainic“. Amestecul se lasă să se liniştească cel mult zece minute, timp în care ceainicul este acoperit cu o cârpă croită special pentru a ţine apa caldă. O strecurătoare se pune deasupra ceştilor pentru a reţine frunzele de ceai. Ceaiul este servit apoi invitaţilor care urmează să-l îndulcească, după gust. În urmă cu 50 de ani, să bei ceaiul din farfuriuţa ceştii (turnat special pentru a se răci mai repede), era un lucru des întâlnit, însă azi e considerat nepoliticos. Majoritatea britanicilor servesc ceaiul „tare şi negru“, dar cu mult lapte (înainte să apară vesela termorezistentă, mulţi puneau laptele în ceaşcă înaintea ceaiului pentru a nu crăpa porţelanul). „Ceaiul de la ora cinci“ se serveşte între 3 şi 5 după-amiază. Dar nimeni nu stă la ceai mai târziu de ora 7.