Autor 17034 vizualizări


„În timpul normal, când francul era mare cât roata carului, însă zidarul îl câştiga uşor, şi-au făcut apariţia în sat hainele nemţeşti, rochiile strâmte cu pantofi de lac şi pălării. Astăzi este lucru de tot rar să mai vezi în Poenari câte un bătrân cu pantaloni largi de dimie, ori vreo femeie cu scurteică. Nu vei putea cunoaşte pe domnul învăţător, ori pe arendaş după haine, nefiind deosebire între aceştia şi meseriaşi în privinţa îmbrăcămintei“ . 
Genealogiile vechilor familii boierești au constituit, de-a lungul istoriei, importante surse de documentare. Legăturile de rudenie duceau cercetătorul, în mai toate cazurile, în fața unui strămoș comun. Dacă în Evul Mediu principala preocupare a boierilor era aceea de a dovedi, prin așa numitele „spițe de neam“, că au cel puțin un strămoș prin venele căruia a curs sânge de Basarab ori Mușatin, în perioada modernă această preocupare aproape că dispăruse din practica boierilor. În cele ce urmează vom prezenta povestea unei familii despre care se poate afirma, fără doar și poate, că istoria a „renegat-o“, ignorând mai bine de un secol realizările acesteia – mărețe la acea vreme. De fapt, numele familiei Poenărescu ar trebui scris cu litere de aur în istoria Bucureștiului. 

Cum cele mai interesante povești se petrec în perioada fanariotă, vom începe și noi prin a spune că, în perioada 1760-1780, doi frați, ambii cu dregătorie, Iane și Tănase, cumpără mai multe funii de moșie în Ilfov, de la vechii moșneni din zonă.  

Cum era de așteptat, încep să apară diverse nemulțumiri, astfel că, la 3 august 1765, mai mulți moșneni din Poenari (actualul sat Moșteni, județul Giurgiu) se duc cu jalbă în fața Mitropolitului, spunând că au vândut lui Tănase vistierul mai mulți stânjeni și vor să-i răscumpere deoarece au fost înșelați de vistier . Acesta promisese că nu va face nimic pe moșie: „la cumpărare ar fi zis numitul că alte nămestii sau vre un temeiu pe dânșii nu va face, apoi în urmă s-au făcut moară unde altă dată n-a fost [ș]i oda[i]e de vite și s-au apucat să-și facă și casă și să strângă și oameni a face satul pe moșie de la care cunosc [n.a. – moșnenii] că o să aibă pagube“ .


Decretul de construcţie dat de către regele Carol I



Această anaforă din 3 august 1765 constituie, fără nicio urmă de îndoială, actul de atestare a noului sat ce s-a făcut la marginea ocinilor moșnenilor din Poenari. La aproape un veac de existenţă, mai exact în anul 1838, satul se numea „Poinarii lui Enuţă“ şi număra, alături de vatra vechilor moşneni, 84 de familii, 230 de suflete .

Conflictele dintre cei doi frați și moșneni sunt nelipsite, astfel că, la 8 februarie 1778, Tănase vistierul si Iane aduc în fața Domnitorului mai mulți moșneni din satul Ornești (actuala localitate Ulmi, județul Giurgiu) pentru că au cumpărat de la ei mai multe funii de moșie, iar aceștia voiau să păstreze funiile spunând că au cumpărat în altă parte .

Cine ia primul numele Poenărescu – şi o scurtă istorie a familiei.

Despre Tănase se cunosc foarte puține lucruri, iar în ce-l privește pe Iane, este bine cunoscut faptul că acesta va da numele satului – Poinarii lui Enuță – și va avea un fiu, Andrei, cunoscut în tradiția populară drept Aldea. Andrei va dărui în jurul anului 1790 satului nou format o biserică de zid cu hramul Sfântului Nicolae și tot el va fi primul care își va lua numele de Poenărescu, așa cum apare într-un tabel al proprietarilor din Ilfov la 1833 . Moartea lui Andrei poate fi plasată între 1833 și 1838, deoarece, într-o nouă pricină cu moșnenii din Poenari, văduva Catinca, soția lui Andrei, alături de vechil, va chema în fața politiceascăi judecătorii a Ilfovului mai mulți moșneni (Ioan Stegărescu, Manciu Stegărescu, Gheorghe Stegărescu și alții) pentru călcare de moșie .  

La 9 martie 1813 – conform unei inscripţii găsite, sub portretul fiului mai mare, pe tabloul votiv din biserica „Sfântul Nicolae” din Poenari: „nasc 9 mart 1813“ – se născuse primul fiu al lui Andrei Poenărescu, Istrate, care avea să moară câțiva ani mai târziu. Cel de-al doilea fiu, Constantin (Dinică), se va naște trei ani mai târziu, în anul 1816 (din alte surse, martie 1822 ), și va purta, așa cum purtaseră și părinții săi, numele de Poenărescu, nume luat de la vechea moșie stăpânită de bunicii acestuia. Despre Dinică Poenărescu se cunoaște faptul că la 4 decembrie 1852 devine Pitar , apoi va fi implicat într-un scandal legat de un fiu ilegitim făcut cu o anume Tudorița Ploeșteanca, pe care, cu greu, îl va recunoaște la 24 octombrie 1856. Pe lângă moșia din Ilfov, moșie formată din mai multe trupuri ce se aflau în mai multe localități, cea mai mare fiind trupul Poenari-Enuța, Dinică Poenărescu a avut o singură moșie în Teleorman, moșia Olteni, moșie ce îi va rămâne nepoatei sale Sevastița Stefanopol.

Istorii recuperate – şi câteva inadvertenţe.

În anul 1932, un tânăr preot face o „radiografie“ a bisericilor din partea vestică a județului Ilfov, notând în aceasta inscripțiile, dar și odoarele și cărțile vechi din biserici. Ajungând la biserica din Poenari, cărțile fuseseră donate, în mare parte, de Constantin (Dinică) Poenărescu, alături de diferite sume de bani (exprimate de regulă în galbeni austrieci). Preotul Radu mai găseşte la Poenari, deasupra portretelor copiilor ctitorilor, şi două inscripţii, pe care le redă în următoarea formă: „Constantin, născut 1822 Martie, Istrate născut 1814, martie 10“. Dintre cele două inscripţii, doar una s-a păstrat până în ziua de astăzi, cea care ar corespunde fiului Istrate, deoarece numele sunt şterse complet. Însă aceasta, aşa cum se poate vedea şi în fotografia redată alăturat, este „nasc 1813 mar 9“, ceea ce ne duce cu gândul că ori s-a produs o eroare atunci când a fost întocmită lucrarea preotului ori, în anii 1970, când s-a refăcut pictura, a fost modifică data, ipoteză greu de crezut. 

 Însemnările preotului, de la începutul anilor 1930, ne oferă şi alte informaţii valoroase; astfel, la sfârşitul unei Cazanii din 1847, s-a găsit următoarea scriere: „Această sfântă cazanie este cumpărată de cel mai jos iscălit, cu lei 55, în leat 1853, Februarie 11, şi dăruită la Sfânta Biserică cu hramul Sfinţilor Nicolae şi Sfânta Adormire, din Poinarii Enuţa spre a fi pomenite sufletele răposaţilor părinţilor noşti şi a fraţilor noştri şi pentru al meu, pentru ca să se ştie că am scris eu însumi cu mâna mea pe care am iscălit-o însumi, ca să se ştie, 1853, Februarie 11. Pitar K. Poenărescu, proprietarul acestui sfânt locaş“ . Prin urmare, este limpede că biserica fusese edificată de familia Poenărescu, în ciuda interpretărilor ulterioare, până în momentul de faţă făcându-se confuzie între numele lui Andrei Poenărescu, în tradiţia populară „Aldea“, şi celebrul neam al Aldeştilor, moşneni cărora le este atribuită, pe nedrept, edificarea vechii biserici din Orneşti (actualul sat Ulmi, jud. Giurgiu).

Cum apare în peisajul Bucureştiului Şcoala Poenărescu.

În anul 1847, lui Dinică Poenărescu i se naște unicul fiu, dintr-o relație extraconjugală, fiu ce inițial apare sub numele de Tache, apoi Tache Dinicu Poenărescu, și pe care îl vom găsi la sfârșitul secolului al XIX-lea sub numele de Dimitrie Poenărescu.  

Revenim la tată: bolnav, pe patul de moarte, îşi scrie testamentul, prin care îşi lasă o parte din avere comunităţii. La 5 iulie 1874, Constantin Dinică Poenărescu scria:

„Sub semnatul necunoscând momentul în care îmi voi da obştescul sfârşitu şi voind să regulez averea mea până când mă bucur de toate faculăţile mele, dispui printr’ acest Testament ca după încetarea mea din viaţă toată averea mea mobilă şi imobilă să treacă în stăpânirea prea iubitei mele nepoate Sevastiţa Stefanopolo, rămânând desăvârşită asupra acestei averi cu îndatorirea a păzi următoarele: 

I.Înmormântarea mea se va face la moşia Poenari în locul părinţilor mei cu toată ceremonia şi onoarea cuvenită neamului nostru obligată fiind moştenitoarea mea a-mi căuta sufletul după cum prescrie sfânta noastră religie ortodoxă precum şi după trecerea celor şapte ani se facă pomenirea cu Arhiereu de patru ori pe fiecare anu, odată la moşi, la sfântul Arhanghel, la Sâmbăta morţilor şi la ziua în care îmi voi da obştescul sfârşit.

II. Numita mai sus moştenitoarea mea, va da după încetarea mea din viaţă şcoalei normale din Bucureşti galbeni patru sute No. 400 austrieci, asemenea va da şi Spitalului Filantropia de aici din Bucureşti iarăşi galbeni patru sute No.400.

III.Mariea femeia care se află servind în familia noastră mai mulţi de ani 35 şi la mine trecuţi de 25 ani, în care interval m-a slujit cu toată cinstea îi las a i se da de moştenitoarea mea galbeni austrieci cinci sute No.500.

IV. Mai rog pe moştenitoarea mea a da pentru măritişul a trei fete sărace, dar de familii bune câte lei vechi două mii la fiecare.

V. Casa mea de aici din suburbia biserica Albă, în care acum locuiesc eu rog pe scumpa mea moştenitoare ca îndată după încetarea mea din viaţă să o predea comunei Bucureşti spre a servi de şcoală numai care va purta numele de Constantin Poenărescu, iar de se va întoarce casa comunală a o preschimba de la destinaţia de casă de şcoală, atunci se va lua înapoi de moştenitoarea mea sau urmaşii Domniei Sale […].

1874 Iulie 5 Bucureşti“


Şcoala Poenărescu în comunism


Constantin Poenărescu moare la 8 iulie 1874 în casa sa din suburbia Biserica Antim, nr. 23, casă ce timp de mai bine de un secol va purta numele de Școala Poenărescu. Cea mai interesantă imagine, dar și cea mai veche, a fostei case Poenărescu este realizată de celebrul fotograf Andreas Daniel Reiser în anul 1855. Este singurul document care ne înfățișează clădirea înainte de modificările intervenite în anii 1878 și 1898.  

Mulți istorici au legat numele de Poenărescu de cel al lui Petrache Poenaru, însă această analogie este complet falsă. Casa Poenărescu, sau fosta Şcoală Poenărescu, a funcţionat până la căderea comunismului. Astăzi, clădirea monumentală se află la intersecţia străzilor Mitropolit Antim Ivireanu şi strada Justiţiei, după ce, în perioada comunistă, zona Antim a trecut printr-un lung proces de modernizare, ce a implicat demolări şi reorganizări ale vechilor străzi.

După moartea lui Constantin, fiul nelegitim al acestuia, Dimitrie Poenărescu, şi nepoata beneficiară a testamentului fac o convenţie prin care moşia Poenari alături de toate trupurile acesteia îi vor reveni lui Dimitrie, iar moşia Olteni din Teleorman, Sevastiţei. Tot în această perioadă se face inventarul sineturilor și documentelor de moșie găsite în casa din strada Antim din Capitală. Pe lângă documentele de moșie, regasim numeroase scrisori în limba greacă, ceea ce ne poate duce la concluzia unei posibile origini grecești. Deşi această ipoteză e greu de susținut în lipsa unor documente certe, totuşi, e neîntâmplătoare probabil relația familiei Poenărescu cu familia Suțu; de la acesta, după moartea lui Dimitrie Poenărescu și pentru a executa clauzele testamentare, se contractează un împrumut substanțial.

Cele două burse la şcoli de agricultură din Franţa şi Germania.

Povestea ultimului descendent al familiei Poenărescu este şi ea una foarte interesantă. După un întreg scandal, la vârsta de 9 ani, mai exact la 24 octombrie 1856, va fi recunoscut în sfârşit de Constantin drept fiul natural. La sfârșitul secolului al XIX-lea, Dimitrie Poenărescu stăpânea vechea moștenire a vistierului Iane, o întinsă moșie în Ilfov și mai multe case în București. În timpul Războiului de Independență, nu participă activ, însă donează, aşa cum găsim într-un „Monitor Oficial” din epocă, doi cai pentru folosul frontului.  Ultimul descendent al familiei moare la 24 septembrie 1886, la numai 39 de ani, în casa sa din strada Plevnei, lăsând o moștenire uriașă, în valoare totală de peste 20.000 de lei, dar și ceea ce îl va păstra veșnic în istorie: un testament prin care își obliga moștenitorii instituiți să construiască pe moşia sa, Poenari, o școală, un spital și o primărie; şi, pe lângă toate acestea, va acorda două burse de studiu în domeniul agriculturii, una la Grignon ( Yvelines, Île-de-France, Franţa), iar alta la Hohenheim (Stuttgart, Germania). Cu această ocazie, la 3 septembrie 1888, Ministerul Agriculturii organizează un concurs pentru ocuparea celor două burse şi se publică în „Monitorul Oficial” următorul anunţ: 

„Defunctul Dimitrie Poenarescu lăsând, prin testamentul său, 14.400 lei pentru a se trimite în străinătate doi tineri ca să completeze studiile în ramura agriculturii, ministerul, auzind şi pe comisiunea permanentă, publică concurs pe ziua de 3 septembre 1888 pentru ocuparea acestor două burse. 

Concursul se va ţine în Bucuresci (locaţia ministerului de agricultură) în ziua arătată, la orele 10 dimineaţă. Aceste burse se acordă pentru timp de doi ani de zile, iar candidaţii care vor reusi la concurs vor fi trimişi unul la şcoala de agricultură din Grignon (Francia) şi unul la şcoala de agricultură din Hohenheim (Germania) sau ambii la una din aceste două şcoli. Candidaţii, spre a putea fi primiţi la concurs, trebuie să satisfacă următoarele condiţiuni:

1. Să fie români; 

2. Să aibă etatea intre 19 şi 24 ani dovediţi cu actul de naştere;

3. Să posede diplomă de capacitate a şcoalei de agricultură si silvicultură de la Herăstrău.

Concursul se va ţine asupra materielor care se predau la şcoala de agricultură şi silvicultură de la Herăstrău după programul prevăzut de regulamentul de organizare acestei şcoale publicat in Monitorul oficial No. 167 din 26 Octombre 1886. Candidaţii pentru Grignon sunt ţinuţi să dovedescă, la concurs cunoştinta limbii franceze, iar acel pentru Hohenheim cunoştinta limbii germane“ .

Se pare că Dimitrie voia să continue tradiţia începută de tatăl său cu mai bine de două decenii de ani înainte. Dar, pe lângă cheltuielile de mai sus, datoriile uriașe pricinuite cu ocazia ridicării noilor edificii au făcut ca moșia Poenari, alături de toate trupurile sale, să fie scoasă la licitație publică și adjudecată, la 18 noiembrie 1900, inginerului Petru Papazol. Mai departe, la 23 septembrie 1905, toată moștenirea Poenăreștilor va fi cumpărată de celebrul bancher Theodor M. Eftimiu (unchiul scriitorului Victor Eftimiu) . 

Mormântul familiei Poenărescu se află, aşa cum ne spun chiar documentele, în interiorul bisericii „Sfântul Nicolae”, ctitoria familiei Poenărescu, din satul Poenari, judeţul Giurgiu. Acest lucru, inedit am putea spune, nu a fost cunoscut până în ziua de astăzi, chiar dacă ultima înhumare a avut loc în anul 1886. Nu se cunoaşte locul exact al criptei, pardosela fiind acoperită integral cu beton în perioada comunistă.


Inscripţie biserica Poenari


Despre istoria satului Poenari, satul Poenăreștilor, se cunosc astăzi, din pricina arhivelor sărace, prea puține informații. Temelia satului a fost pusă de Tănase vistierul în jurul anului 1760, prin cumpărarea unei largi moșii de la vechii stegari, moșneni care, așa cum bine ne spune Marele Dicționar Geografic din 1902, primiseră o întinsă moșie lângă București de la Mihai Viteazul datorită vitejiei de care dăduseră dovadă în timpul luptelor.  

Vechea vatră a Moșnenilor Poenari este atestată la 3 aprilie 1618 într-un document ce astăzi se păstrează în colecția Academiei Române. Moșnenii stegari – care, la jumătatea secolului al XVIII-lea, își iau denumirea de „Stegărescu“ (așa cum sunt ei denumiți în documente), conform tradiției locale, tradiție întărită de cea istorică – sunt urmașii conducătorilor de steaguri din timpul lui Mihai Vitezul. La sfârşitul secolului al XVIII-lea li se recunoaste calitatea de boieri de neam, calitate recunoscută datorită faptelor vitejeşti. Aşa cum ne spune Cezar Boliac în celebra lucrare Acvila Străbună, „clasa boierilor de neam este scutită de bir şi de luptă, iar ereditatea lor este un principiu eterogen cu totul în Statul Român“ . La împlinirea a 400 de ani de la atestare, în 2018, va avea loc lansarea unui volum omagial ce va încerca să reunească în paginile sale crâmpeie de istorie locală.

Este de menționat şi faptul că vechiul sat, așa cum apare în documente până în anul 1866, a purtat numele de Poinari, iar din anul 1866, odată cu reforma administrativă a domnitorului Cuza, aşezarea ia denumirea de Poenari, denumire care se păstrează şi astăzi. În harta Specht (din 1787-1791), satul apăruse sub denumirea de Măgura Poinari. Această hartă se numără printre primele documente esențiale în atestarea bisericii Poenăreștilor.


""