Autor 3777 vizualizări


Montrealul a dezgropat de sub cenuşă, vara aceasta, poveştile dramatice ale unuia dintre cele mai bogate oraşe ale Antichităţii. Paradoxal, într-o lume unde laicismul a devenit religie de stat, vizitatorul simte un fior mistic.

Reconstituiri vizuale, sonore şi olfactive, semiobscuritate, exponate de neimaginat într-un spaţiu public în urmă cu câteva zeci de ani, toate acestea ordonate şi explicate de muzeografi ale căror chipuri şi gesturi dezvăluie erudiţie. Pe scurt, Musée des beaux-arts din Montréal, metropola francofonă a Americii de Nord. Afară sunt 40 de grade Celsius la umbră şi o umiditate ridicată. Înăuntru e răcoare, iar biletele de 20 de dolari la expoziţia „Pompeii” se vând ca pâinea caldă.

O doamnă îmbrăcată simplu şi cu mult bun-gust (dacă nu cumva acesta e un pleonasm) explică unui grup de vizitatori de vârsta a treia motivul pentru care sculptorii greci ciopleau în piatră statui ale unor bărbaţi cu organe genitale minuscule. Lumea află că, în epocă, se considera a fi total „necivilizat” ca organele reproductive să aibă „dimensiuni barbare”. Mentalitatea a rămas neschimbată până pe vremea lui Michelangelo, opera „David” stând mărturie în acest sens. Deci să nu ne imaginăm că, în realitate, „lucrurile” (bărbaţilor antici) ar fi stat chiar aşa. De altfel, orice impresie greşită avea să fie spulberată, ceva mai târziu, de colecţia de falusuri şi de statuete cu zeităţi ale fertilităţii.

O introducere în temă ceva cam abruptă, dacă este să judecăm după reacţia câtorva părinţi aflaţi în zonă. Două mămici şi-au îndrumat repede copiii spre zona cu animale pietrificate şi diverse obiecte casnice. Totuşi, nu era decât începutul.

Doamna elegantă îşi continuă expozeul, aducând argumente irefutabile. Se estimează că în Pompei au funcţionat 153 de case de toleranţă denumite „lupanara” (de aici şi termenul „lupanar”, prezent în limba română şi întâlnit în poeziile lui Eminescu). Vechii romani aveau o atitudine să-i zicem relaxată faţă de sexualitate şi de obscenitate, în general, în comparaţie cu civilizaţiile care le-au luat locul. De pildă, în Pompei, incestul, pedofilia şi zoofilia erau permise. O singură excepţie într-un ţinut al libertinajului:femeile măritate ale clasei sociale dominante (patricienele) nu aveau dreptul să-şi înşele soţii. După ce le năşteau trei copii, excepţia devenea flexibilă.

În Pompei, patricienii erau singurii feriţi de abuzuri sexuale, abuzuri care se puteau produce oriunde în oraş, dar mai ales la băile publice denumite „thermae”. Ei purtau la gât un medalion de aur care le confirma statutul privilegiat şi care transmitea mesajul „Nu mă atinge!”.

Convieţuirea mizeriei cu luxul

Urbea de la poalele Vezuviului cunoscuse bunăstarea încă de la începuturile dominaţiei romane (anul 80 î.Hr.). Traficul maritim şi comerţul din Golful Napoli favorizaseră dezvoltarea unei pături sociale bogate, servită de sclavi puternici şi de sclave alese „pe sprânceană”. Istoria locului pare să confirme credinţa populară potrivit căreia banii şi luxul duc la depravare şi, într-un final, la dispariţia tragică a posesorilor.

Călăuza noastră francofonă prin lumea antică ne spune, privindu-ne dintre gulerele sale înalte şi apretate, că mizeria de pe străzile Pompeiului contrasta puternic cu luxul patricienilor. De altfel, ei nu călcau niciodată pe drumurile năclăite de resturi menajere şi excremente, pe unde sclavii şi oamenii liberi săraci îşi duceau destinul la împlinire. De-a lungul străzilor perpendiculare ale oraşului, casele avuţilor vremii (villa romana) erau adevărate oaze de desfătare şi pierzanie. Numai Dumnezeu putea arunca o privire prin acoperişul deschis parţial în atrium, încăperea parfumată cu trandafiri în care se afla bazinul de colectare a apei de ploaie (impluvium). Din peristilium, grădina interioară spre care dădeau camerele, puteai vedea paturile din piatră acoperite de saltele, dar şi mesele îmbelşugate ale stăpânilor. Întinşi pe o parte, sprijinindu-şi capul într-o palmă, patricienii îşi revărsau pântecele peste marginile paturilor.

Un mic bagaj de cunoştinţe teologice te-ar duce cu gândul direct la pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina şi care şi-a spus în sinea lui:„Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani;odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te!” Numai că răspunsul lui Dumnezeu n-a întârziat:„Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” (Luca 12, 13-21).

Cum a venit sfârşitul

Dimineaţa zilei de 24 august a anului 79 după Hristos. Ora 10 fără câteva minute. Nimic nu prevestea nenorocirea pe care mulţi au asemuit-o cu nimicirea biblică a Sodomei şi a Gomorei. Singura diferenţă ar putea fi absenţa din peisaj a lui Lot şi a familiei sale. Unii cercetători susţineau că din Pompei nu a scăpat nimeni. Animalele domestice au început să se agite, dar locuitorii urbei îşi vedeau de ale lor.

Documentarul care rulează într-o sală întunecată a Musée des beaux-arts îi ţine nemişcaţi şi cu sufletul la gură până şi pe copii. Două fetiţe bucălate se interesează cu voce tare dacă măcar vreun căţel din Pompei a scăpat de focul şi cenuşa vulcanului Vezuviu. Răspunsul părinţilor întârzie, iar povestea care rulează pe ecranele înconjurătoare îşi continuă, implacabil, cursul.

Un cutremur violent, urmat de un tunet asurzitor şi de străfulgerări de foc. Din vârful muntelui iese un nor uriaş de fum, iar pe străzile cu murdării uscate de arşiţa verii cad pietre albite de căldură şi cenuşă. Nu se scurgea lavă, însă cenuşa bloca orice cale de scăpare, ridicându-se spre nivelul ferestrelor. Totul s-a petrecut atât de repede încât lumea nu a avut timp să fugă. Vezuviul emana gaze fierbinţi şi toxice care îi răpuneau pe oameni în câteva minute.

Consulul Plinius cel Tânăr, apropiat al împăratului Traian, a fost martor ocular al catastrofei naturale, de undeva din împrejurimi. El îi face istoricului latin Tacit o descriere amănunţită a fenomenului. Consulul roman se afla în vizită la unchiul său, Plinius cel Bătrân, comandant al flotei staţionate în Golful Napoli. Din nefericire, Plinius cel Bătrân moare sufocat în timp ce-i ajuta pe locuitorii disperaţi ai Pompeiului să coboare pantele muntelui. Cadavrele oamenilor ucişi în mijlocul activităţilor zilnice pe care le desfăşurau au fost conservate în resturile vulcanice.

O femeie ghemuită, care-şi acoperea faţa cu mâinile, şi un bărbat căzut care-şi apucase copilul de mână într-o încercare disperată de a-l salva rămân simbolurile eterne ale Pompeiului. Poate şi întrebarea lui Avraam, adresată lui Dumnezeu, care decisese nimicirea Sodomei şi a Gomorei:„Pierde-vei, oare, pe cel drept ca şi pe cel păcătos, încât să se întâmple celui drept ce se întâmplă celui nelegiuit?” (Facerea 18, 23).

Obiecte ascunse de ochii lumii

Lucrările de excavare începute la Pompei în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea au pus la grea încercare pudoarea oamenilor vremii. Săpăturile au readus la lumină obiectele erotice ale pompeienilor, însă acestea au fost rapid ferecate în camerele Muzeului de Arheologie din Napoli. Doar bărbaţii „maturi şi cu moravuri ireproşabile” aveau acces la colecţia respectivă, în cadrul căreia se putea vedea o statuetă a zeului Pan întreţinând relaţii sexuale cu o capră. Celelalte simboluri falice, folosite de romani ca talismane, au fost expuse privirilor publicului larg abia în secolul XX.

De la adăpostul modernităţii şi al confortului, expoziţia de la Musée des beaux-arts din Montréal poate fi privită şi ca o invitaţie la reflecţie, într-un spaţiu american dominat de trăirea clipei şi de procurarea plăcerii. Parafrazându-l pe istoricul Lucian Boia, „forţele care mişcă omenirea”, puterea, averea, sexul şi cunoaşterea, s-au dovedit, încă o dată, insuficiente pentru salvarea unei bijuterii a Antichităţii – Pompei. Expresiile întipărite pe chipurile vizitatorilor ieşiţi în stradă, după două ore de plimbare printre rămăşiţele unei lumi împietrite, erau mai mult decât grăitoare. Pentru că, aparent, niciuna dintre „forţele care mişcă omenirea” nu a lipsit Pompeiului la momentul ieşirii sale din timp.