Autor 17397 vizualizări


La 29 august 1952, cu 600 de reprezentanţi ai angajaţilor de la Canal în sală şi cu mii de angajaţi în jurul sălii, ascultând lucrările la megafoane, începe la clubul muncitoresc Poarta Albă una dintre cele mai spectaculoase farse judiciare din istoria ţării.

Despre crimele regimului comunist din anii de teroare maximă – 1948-1953 – s-au scris multe lucruri după decembrie 1989. Studiile bazate pe investigaţii în arhivă au dezvăluit mascaradele judiciare în urma cărora oameni nevinovaţi au fost trimişi la închisoare. Imensa majoritate a acestor mascarade s-au desfăşurat, la vremea respectivă, într-un anonimat deplin. Dacă n-ar fi venit democraţia postdecembristă, în afară de victime, de neamurile şi amicii victimelor şi de călăi, românii n-ar fi ştiut de existenţa unor anchete şi condamnări.

Au fost însă şi procese care au beneficiat de o publicitate ieşită din comun la vremea respectivă (dacă aşa ceva se putea întâmpla atunci). Printre acestea, la loc de frunte se numără ceea ce în epocă s-a numit „Procesul de la Canal“, de la finele lui august – începutul lui septembrie 1952.

Documentele Procesului – Actul de acuzare, Stenogramele interogatoriilor, Rechizitoriul procurorului, Sentinţa – au fost publicate mai întâi în „Scînteia“ şi, ulterior, într-o broşură de 100 de pagini, la Editura pentru literatură politică, sub titlul „Procesul Bandei de sabotori şi diversionişti de la Canalul Dunăre-Marea Neagră“.

Sabotorii şi diversioniştii erau 10 persoane dintre miile de angajaţi de pe Şantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră, în prima sa variantă, cea din 1949-1953. Arestate la 31 iulie 1952, cele 10 persoane sunt interogate de Securitate timp de aproape o lună. La 29 august 1952, cu 600 de reprezentanţi ai angajaţilor de la Canal în sală şi cu mii de angajaţi în jurul sălii, ascultând lucrările la megafoane, începe la clubul muncitoresc Poarta Albă una dintre cele mai spectaculoase farse judiciare din istoria ţării. Procesul se încheie în după-amiaza zilei de 1 septembrie 1952 cu o sentinţă înfricoşătoare:5 condamnări la moarte, 2 condamnări la muncă silnică pe viaţă;2 condamnări la 25 de ani muncă silnică;o condamnare la 20 de ani muncă silnică.

Cererile de comutare a pedepsei cu moartea în muncă silnică pe viaţă, adresate Prezidiului MAN, sunt acceptate doar pentru doi dintre acuzaţi:Gheorghe Georgescu-Topazlău, inginer, fost şef al atelierelor centrale Medgidia-Canalul Dunăre-Marea Neagră şi Petre Cernătescu, inginer, fost consilier la Direcţia Generală a Canalului Dunăre-Marea Neagră.

Ceilalţi trei sunt executaţi la 13 octombrie 1952:Aurel Rozei, inginer fost şef al sectorului Planificare la Direcţia Generală a Canalului Dunăre-Marea Neagră;Nicolae Vasilescu, referent tehnic la sectorul tehnic de execuţie Canalul Dunăre-Marea Neagră;Dumitru Nichita, fost mecanic de locomotivă la sectorul 11, Canalul Dunăre-Marea Neagră.

Comisia înfiinţată de Nicolae Ceauşescu a concluzionat, în urma anchetei desfăşurate în anii 1967-1968, că victimele erau nevinovate.

Procesul a fost de la un capăt la altul o mascaradă judiciară menită a arunca pe seama unor persoane din conducerea Şantierului responsabilitatea gravelor deficienţe din desfăşurarea lucrărilor. Prin „responsabilitate“ se înţelege o acţiune duşmănoasă conştientă de sabotare a lucrărilor.

După decembrie 1989, despre Proces s-au scris cărţi cutremurătoare, bazate pe investigaţii în arhivele deschise graţie prăbuşirii comunismului, cum ar fi, de exemplu, cartea Doinei Jela.

Eu însă m-aş referi la acest proces doar cum apare el din cele apărute în presă şi editorial la vremea respectivă. Altfel spus, aş încerca să am privirea unui cititor de bun simţ al anului 1952, care nici prin cap nu-i trece că totul e fabricat de Securitate. Sunt convins că aş fi crezut acuzaţiile de sabotare al lucrărilor puse pe seama persoanelor din conducerea Şantierului. Actul de acuzare, Rechizitoriul, interogatoriile atribuie acestor persoane dezorganizarea conştientă a producţiei, pagube uriaşe produse utilajelor, dificultăţi în aprovizionarea oamenilor muncii.

Gândindu-mă la funcţiile deţinute, aş fi fost chiar de acord cu pedepsele date de Tribunalul Militar. Îndoielile ar fi apărut în cazul a două persoane, despre care era greu de presupus că ar fi putut produce pagube de proporţiile celor produse de membrii conducerii Canalului:doi mecanici de locomotivă – Nichita Dumitru şi Petre Vieru. Îndoieli cu atât mai mari cu cât Actul de acuzare, Rechizitoriul, stenogramele interogatoriilor, depoziţiile martorilor, relatările din „Scînteia“ se referă destul de puţin la activitatea contrarevoluţionară a celor doi mecanici.

Unul dintre ei – Nichita Dumitru – e acuzat că „a lăsat în ploaie vreme îndelungată un electromotor, sabotând repunerea lui în funcţiune“, că a refuzat „să îndeplinească ordinele de parcurs cu locomotiva sub diverse pretexte“.

Dacă ai citi despre astfel de uneltiri ale duşmanului de clasă într-o carte proletcultistă te-ai strica de râs. Din nefericire, le citeşti într-o broşură dedicată unui proces. Un proces în urma căruia un om de 38 de ani a fost condamnat la moarte şi executat pentru că „a lăsat în ploaie un electromotor“ şi pentru că a refuzat „să îndeplinească ordinele de parcurs cu locomotiva sub diverse pretexte“.
 

 

 

 

 

Sursa:www.adevarul.ro