Autor 7460 vizualizări


A apărut ediția de mai a revistei Historia! Şi nu numai că a apărut – dar, credeţi-ne pe cuvânt, nu trebuie s-o rataţi! Asemenea zglobiului Pif, pe care-l găzduim pe copertă, urmărit îndeaproape de Hercule, companionul său de aventuri, daţi fuga la orice punct de distribuţie a presei (chioşcuri, reţeaua Inmedio, benzinării) şi luaţi revista! N-o să vă pară rău. Iar pentru aceia dintre Dumneavoastră care nu au acces la revista pe hârtie, nu uitaţi că Historia poate fi savurată şi în format digital, pe platforma paydemic.com.

N-am început întâmplător cu Pif, vedeta incontestabilă a revistei franţuzeşti cu acelaşi nume, care s-a distribuit, ştiţi bine, şi în ţările din partea estică a Cortinei de Fier, România între ele. În aceste ţări, „Pif” era una dintre puţinele publicaţii occidentale care erau „lăsate să intre”. Cum aşa? Foarte simplu: patronii revistei erau comuniştii francezi. Partidul Comunist Francez deţinea Editura Vaillant, care publica „Pif”, iar din ţările socialiste veneau bani frumoşi. 

Pentru copiii români ai anilor 1970 şi 1980, „Pif” era un crâmpei de Occident, o fereastră prin care se mai vedeau peisaje din ţări străine, automobile ultimul răcnet şi altele asemenea, chiar dacă doar desenate. O să vă recunoaşteţi, desigur, în fotografia din paginile 34-35 ale Historiei – copil universal, amuzându-se de aventurile eroilor preferaţi din „Pif” – şi o să citiţi cu interes, cu nostalgie, articolul care trece prin întreaga istorie a revistei.


Rămânem în acelaşi registru tematic, comunismul, dar trecem la lucruri mai serioase, căci dosarul ediţiei de mai are în centrul său o dată, un an, un punct de început: mai 1921. 

Acum exact o sută de ani apărea la Bucureşti, în condiţii foarte tulburi, o nouă formaţiune politică, a radicalilor de stânga transformaţi din socialişti în comunişti. Se înfiinţa Partidul Comunist din România – în fapt, o grupare de militanţi obscuri, agenţi ai Moscovei – iar restul e istorie. O istorie pe care bunicii şi părinţii noştri au cunoscut-o pe propria piele, în deceniile tumultuoase care au urmat. Dar începutul, începutul comuniştilor români, e cunoscut mai puţin, iar articolele detaliate ale dosarului Historia vin să recupereze acest moment, mai 1921, îndelung mitologizat, falsificat de către comuniştii generaţiilor viitoare. 


Dar câte nu sunt de citit în Historia de mai! Cea mai cunoscută poveste de iubire imaginată vreodată –„Romeo şi Julieta”, desigur – a scris istorie şi în muzică: Vincenzo Bellini, Hector Berlioz, Charles Gounod, Piotr Ilici Ceakovski, Serghei Prokofiev, Nino Rota, Leonard Bernstein au fost inspiraţi de tragedia shakesperiană şi au compus partituri de legendă. Găsiţi istoriile lor amănunţite, emoţionante, în paginile revistei.  

Fotografiile-document şi informaţiile inedite de arhivă, culese cu acribie de cercetători ai zilelor noastre, se află în centrul unui articol aparte, despre o meserie insolită, apărută în Transilvania mijlocului de secol XIX: „inspectorul de morţi”. Acela care, intuiţi bine, avea rolul de a verifica/vizita cadavrele şi a de a confirma autenticitatea deceselor. Că tot suntem aici: recomandăm şi lectura volumului intitulat Autopsii medico-istorice, o călătorie fascinantă în istoriile mai puţin cunoscute ale medicinei, realizată de Octavian Buda, titularul Catedrei de istoria medicinei de la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila” din Bucureşti. 

„Orele lui Ibrăileanu” este în egală măsură un text despre ceasul de buzunar al lui Garabet Ibrăileanu, dar şi o invitaţie la vizitarea punctului muzeal care poartă numele scriitorului, criticului, publicistului, profesorului, aflat la Târgu Frumos. Nu oricând, ci chiar în anul în care se împlinesc 150 de ani de la naşterea lui Ibrăileanu. 

Iar articolul intitulat „Bulbii de lalele, simbolul supravieţuirii” este chiar asta: o poveste despre lupta pentru supravieţuire, în Olanda, în anii celui de-al Doilea Război Mondial. Strângem cadrul: marea foamete din iarna lui ’44, Hongerwinter, când au murit prin înfometare circa 18.000 de olandezi. Printre cei care se străduiau să trăiască mâncând nimic sau aproape nimic (supe din bulbi de lalele, biscuiţi din bulbi de lalele, ghinde, castane, andive şi napi): Audrey Hepburn, pe-atunci o adolescentă de 14 ani, alături de mama sa. 

La final, atragem atenţia asupra unui alt punct de rezistenţă al ediţiei de mai: grupajul care adună, cu atenţie, cu detalii numeroase, cu ilustraţii pe măsură, istoriile celei de-a Treia Cruciade. Personajele importante sunt numeroase – Guy de Lusignan, Gerard de Ridefort, Renaud de Châtillon, Frederick I Barbarossa, Conrad de Montferrat, Filip al II-lea August... – dar se remarcă, desigur, liderii: Richard Inimă-de-Leu şi sultanul Saladin. În lupta pentru Ierusalim, trecem prin Acra şi prin Jaffa – dar, lovitură!, Richard Inimă-de-Leu decide să retragă trupele din faţa Oraşului sfânt, care rămâne sub control musulman. 

...iar noi vă invităm să citiţi istoriile Cruciadei, dar şi articolul intitulat „Trubaduri şi cavaleri. Poeţii câmpului de luptă şi poetele vieţii şi iubirii curteneşti” ascultând cântecele epocii. Da, aţi citit bine: ascultând. Căci însoţim poveştile cavalerilor, domniţelor de QR Code-uri, care, scanate, trimit la vechile canso: impresionantele cântece occitane sau france pe care le interpretau trubadurii (la masculin: trobador, la feminin: trobairitz). Cântece ca nişte ferestre în timp. Lectură plăcută, audiţie plăcută!

 Cumpără Acum