Autor 5235 vizualizări


Prozatorul sau, mă rog, gazetarul din mine, tresare dând de Decizia nr. 4664 a Ministerului Industriei şi Comerţului din 15 august 1947, publicată în „Monitorul Oficial”nr. 196, din 27 august 1947, privind salariile personalului casnic.

O transcriu imediat şi pentru Lumea prin care trec, după ce-am folosit-o la studiul despre Stabilizare.

„Salariul lunar lei

Minimum         maximum

Bucătăreasă cu şcoală de menaj angajată cu casă şi masă:1.500 – 2.000 lei.

Bucătăreasă cu practică, fără şcoală de menaj, angajată cu casă şi masă:1.000 – 1.200.

Menajeră pentru conducerea independentă a menajului, angajată cu casă şi masă:1.000 – 1.500.

Femeie la toate, cu spălatul rufelor, angajată cu casă şi masă:800 – 1.000.

Femeie la toate, fără spălatul rufelor, angajată cu casă şi masă:700 – 800.

Jupâneasă de la 17 ani în sus, pentru curăţenie în casă, serviciu la masă şi cu spălatul rufelor mici, angajată cu casă şi masă:600 – 700.

Jupâneasă, fără spălatul rufelor, angajată cu casă şi masă:550 – 650.

Fată în casă, între 14-16 ani, ajutoare la bucătărie sau la curăţenie, angajată cu casă şi masă:400 – 500.

Guvernantă, cunoscând limbi străine, de la 18 ani în sus, angajată cu casă şi masă:1.800 – 2.500.

Îngrijitoare cu practică şi cu şcoală pentru creşterea copiilor sugaci, angajată cu casă şi masă:1.500 – 2.200.

Fată la copii mici începătoare nespecializată de la 14-17 ani, angajată cu casă şi masă:350 – 500.

Femeie cu luna, fără casă, angajată numai cu masă:1.800 – 2.000.

Femeie cu ziua, la curăţenie, ocazională angajată cu masă:60/zi – 70/zi.

Femeie cu ziua, la curăţenie, ocazională angajată fără masă:90/zi – 100/zi.

Spălătoreasă cu ziua, angajată cu masă:70/zi – 80/zi.

Spălătoreasă cu ziua, angajată fără masă:90/zi – 110/zi“.

 

În aceeaşi perioadă, Guvernul Petru Groza stabileşte grila de salarizare pentru toate categoriile de angajaţi.Nu e lipsită de interes o comparare a salariilor personalului casnic cu salariile altor categorii de angajaţi.Un portar gestionar poliglotla hotel are, potrivit Deciziei nr. 4584 din 14 august 1947, publicată în „Monitorul Oficial”nr. 187 din 16 august 1947, un salariu lunar de 6.093 lei, iar unportar gestionar cunoscând doar o limbă străină, 5.634 lei.

Decizia nr. 4586, din 14 august 1947, publicată în „Monitorul Oficial” nr. 187 din 16 august 1947, prevede pentru un ospătar poliglot, 5.634 lei, iar pentru cel care cunoşte o singură limbă străină, 5.008 lei lunar. Potrivit unei alte Decizii, nr. 4635 din 14 august 1947, publicată în „Monitorul Oficial” nr. 189 din 18 august 1947, redactorul şefla un ziar are 12.631 lei lunar, iar un reporter, 6.855 lei lunar.

De remarcat, fie şi la o lectură grăbită:în august 1947, când Guvernul stabileşte noi grile de salarizare, se simte nevoia unei Deciziispeciale pentru personalul casnic. Asta înseamnă că, în 1947, mulţi români îşi puteau permite angajarea unei bucătărese sau menajere. Dar nu numai atât. Nevestele care reclamau o bucătăreasă sau o menajeră îşi asumau postura de stăpâne, când, în realitate, ar fi trebuit ca ele să facă treburile gospodăriei.

N.B. M-a nedumerit cuvântul jupâneasă, pe care-l ştiam din cărţile despre boieri (vezi Fraţii Jderi) şi din subtitrarea imbecilă la „Suleyman Magnificul”, unde, în harem, se vorbeşte cu Boierule!şi Jupâneas-o!

Din dicţionar aflu că jupâneasăînsemna, în interbelic, menajeră, deşi potrivit Deciziei, există şi o menajeră-menajeră. Bag de seamă că, excepţie făcând un caz, spălătoreasă cu ziua, angajată fără masă, toate celelalte funcţii din categoria personal casnic presupun casă şi masă, asigurată de stăpân. Da, personalul casnic – bucătăreasă, menajeră, femeie la toate– locuieşte împreună cu familia care a angajat-o. O realitate confirmată de un alt document juridic, descoperit în „Monitorul Oficial” nr. 89 din 18 august 1947:Decretul Regal nr. 1332 din 24 iulie 1947, semnat la solicitarea Ministerului Afacerilor Interne, privind Modificarea planului director de sistematizare al Municipiului Bucureşti. Pentru construcţiile de locuinţe, pe lângă obligaţia de a avea ascensoare, apar şi îndatoririle privind personalul de serviciu:„g) Sînt obligatorii ascensoarele pentru locatari şi personalul de serviciu, pentru toate clădirile care se construiesc cu înălţime mai mare de 3 etaje;h) Sînt obligatorii băile sau duşurile şi closetele pentru personalul de serv. şi anume:minimum una la 8 persoane băi sau duşuri şi minimum unul la 10 persoane closete“.

 

Critică tovărăşească de soră

Lenuţa Păsculescu, şefa de cabinet a Anei Pauker, de la Ministerul Afacerilor Externe, e sora lui Teohari Georgescu. Plenara CC al PMR din 26-27 mai 1952 îl înscrie pe Teohari Georgescu printre Deviatorii de Dreapta. E scos din conducerea Partidului, din şefia de la Interne şi trimis la munca de jos.

În zilele de 12 şi 13 iunie 1952 se desfăşoară la Ministerul Afacerilor Externe şedinţa de prelucrare cu membrii de partid a Documentelor Devierii de Dreapta. Stenograma şedinţei a apărut în 2004, la Editura Tritonic, sub titlul Diplomaţii români şi devierea de dreapta, volum îngrijit de Florin Constantiniu. Ia cuvântul (se putea altfel?!) şi Elena Păsculescu, sora lui Teohari Georgescu. Procedurile reclamă, înainte de toate, autocritica. Tovarăşa Elena Păsculescu îşi face mea culpa ca şefă de Cabinet:„Au venit plicuri pe numele tov. Ana, care erau pentru Minister şi care au fost mult timp nedesfăcute chiar după ce tov. Ana îmi dăduse dispoziţie că pot să le deschid“.

De ce nu le-a desfăcut? Nu din lene (mare lucru să desfaci nişte plicuri!), ci din respect. Scria pe ele că sânt destinate Tovarăşei Ana! Cum să cuteze ea să le deschidă?! Da, mai mult ca sigur asta e cauza, odată ce Lenuţa Păsculescu, deşi Documentele Devierii de Dreapta o acuzau şi pe Ana Pauker, recunoaşte în cuvântul ei:„Niciun moment nu am gândit la greşelile ei până nu a apărut Hotărârea. Nu i-am făcut critică niciodată, pentru că tov. Ana îmi dădea mie să lucrez, nu eu ei. Am avut pentru tov. Ana o dragoste neţărmuită, considerând că ea nu poate greşi. Când a apărut Hotărârea Partidului, am fost mai lovită că tov. Ana a greşit decât că Teohari a greşit“.Teohari e Teohari Georgescu, fratele Lenuţei Păsculescu.

Intervenţia ei la şedinţă debutează cu autocritica în calitate de soră şi nu cea de şefă de Cabinet a Tovarăşei Ana:„Eu m-am gândit la rolul pe care trebuia să le aibă Sfaturile Populare care depindeau de tov. Teohari, în ce priveşte categorisirea chiaburilor şi altele. S-au arătat greşelile oportuniste ale tov. Teohari. Socot dacă în problema aceasta n-am ştiut şi n-am putut lua poziţie, dar faţă de alte lipsuri personale ale lui pe care le-am văzut deasemeni n-am luat atitudine. Am văzut cum în manifestările lui se vedea lipsă de modestie pe care trebuie să o aibă un conducător de Partid, am văzut cum în casa lui, în jurul lui sunt oameni care nici prin compoziţia lor socială, nici prin comportarea lor, prin mentalitatea lor n-aveau ce căuta în jurul lui şi n-am luat poziţie. Am căutat să mă duc din ce în ce mai rar în casa lui dar n-am căutat să-i arăt în mod deschis lipsurile cu care nu eram de acord“.

Concluzionând:sora şi-a dat seama mai demult că fratele Teohari Georgescu o luase razna din punctul de vedere al politicii PMR. Drept urmare, a început să se ducă mai rar în casa lui, loc în care ea se confrunta cu încălcări ale principialităţii. Îşi face însă autocritica în faţa tovarăşilor din organizaţia de bază că s-a mulţumit cu acestă formulă de protest, când, de fapt, trebuia să i-o spună făţiş lui Teohari Georgescu. Ca soră a acestuia sau ca tovarăşă de Partid?!

 

Mareșalul – ca primarul

Pentru un eseu mai amplu despre Lovitura de stat de la 23 August 1944, recitesc şi – se înţelege – fişez Stenogramele interogatoriilor luate Lotului Antonescu, începând cu 12 aprilie 1946, în subsolul Ministerului de Interne, de o echipă de anchetatori condusă de Avram Bunaciu. Documente cruciale pentru înţelegerea Mareşalului Antonescu, Stenogramele au fost descoperite şi tipărite, după 1989, la Editura Saeculum, în 1998, de Marcel-Dumitru Ciucă, în volumul III al cărţii Procesul Mareşalului Antonescu.Le cercetez, fireşte, pentru eseul dedicat lui 23 august 1944.

Cum mi se întâmplă însă de fiecare dată când mă apuc de o carte, de un document, de colecţia unui ziar pentru un proiect, simt nevoia să notez idei, citate, meditaţii şi pentru eseuri fără nicio legătură cu proiectul.

Interogatoriul luat lui Gheorghe Alexianu, guvernatorul Transnistriei, nu mă provoacă prin nimic. Se vede de la o poştă că omul e civil şi, mai rău, civil-intelectual, dintre aceia vârâţi în ciorbă pentru a se întreba, după aceea, de ce au fiert doar pe jumătate şi nu în întregime...

Din portretul făcut Mareşalului, reţin obsesia Conducătorului de a face totul. Da, aşa e. Memoriile lui Ioan Hudiţă m-au convins că Mareşalul juca în România Marii Conflagraţii rolul unui primar de cătun. Premier, şef de stat (practic, legislator, comandant de oşti), Mareşalul se complace în rezolvarea a fel de fel de fleacuri. Numirea lui Ioan Hudiţă ca profesor la Universitate depinde de el. Mareşalul nu numai că respinge numirea, dar, mai mult, citeşte dosarul de la SSI şi Siguranţă, redactează cu mâna lui Rezoluţia justificativă. Când Ioan Hudiţă, dând curs obsesiei academice de a se pricopsi cu un grad universitar, se plânge lui Mihai Antonescu, Ion Antonescu, sesizat de colaboratorul său, are o întâlnire cu Ioan Hudiţă, care-l convinge să revină asupra deciziei.

Să recapitulăm:un terchea-berchea în plan cultural (nici acum nu mi-e limpede dacă Ioan Hudiţă e istoric, cadru didactic sau politruc) beneficiază de numirea ca profesor. Să admitem că în vremurile războiului cu Moscova autonomia universitară funcţiona doar în anumite hotare. Asta nu înseamnă că numirea lui Hudiţă trebuia să depăşească în plan politic nivelul de decizie al unui subsecretar de stat. De un astfel de fleac se ocupă însă ministrul învăţământului, pri-vicepremierul şi Mareşalul. Ioan Hudiţă însuşi, după cum îl mărturisesc Memoriile, invocă peste tot decizia Mareşalului, se zbate să-l influenţeze pe Mareşal. Unde e maşinăria administrativă căreia Mareşalul trebuie doar să-i dea un bobârnac şi nu să o manevreze de dimineaţă până seara?!

Mircea Elefterescu dă cu tifla rușilor

După Alexianu, vine rândul la interogatoriile din subsolul Ministerului de Interne lui Mircea Elefterescu, fost prefect al Poliţiei Capitalei, fost aghiotant al Mareşalului Antonescu. Stenogramele interogatoriilor sunt – nu ostenesc s-o repet – documente cruciale pentru înţelegerea unei personalităţi.

Să reamintim:condiţia celor interogaţi nu e deloc uşoară. Au trecut prin arestarea de către comuniştii lui Bodnăraş, care dăduseră buzna în Palatul Regal mai ceva ca într-o casă conspirativă de a lor. Au trecut prin calvarul recluziunii şi anchetării la Moscova. Sunt acum închişi în subsolul Ministerului de Interne pentru a fi anchetaţi de români şi, ulterior, aduşi la proces. Interogatoriul are loc într-o încăpere de la Ministerul de Interne. Cel anchetat e singur faţă-n faţă cu anchetatorul. Nu ştie ce se va întâmpla cu el. Nu ştie dacă va mai ajunge liber vreodată. Nu ştie dacă spusele lui vor ajunge vreodată sub ochii cititorului simplu. În absenţa publicului, a speranţei în dreptatea judecătorilor, în judecata posterităţii, toţi cei interogaţi, văduviţi de însemnele puterii, revin la ceea ce au fost înainte de a parveni la şefi. Stenogramele interogatoriilor îi dezvăluie ca oameni. Până în străfunduri.

Din acest punct de vedere se poate întocmi un clasament al comportamentului ferm, bărbătesc, al tăriei de a rămâne demn şi în astfel de împrejurări. Locul întâi e ocupat, despărţit de locul al doilea printr-o distanţă enormă, de Mareşalul Ion Antonescu. În celula din subsolul Ministerului de Interne, venit de la Lublianka şi în drum spre plutonul de execuţie, Mareşalul rămâne mai departe Conducătorul ţării. Fără a fi isteric, dovedeşte faţă de anchetator o politeţe rece, dar fermă. Declară nu pentru proces, ci pentru istorie. Corectează riguros Stenogramele. Din conştiinţa că vor rămâne în istorie. Dar şi din conştiinţa că nu-şi poate permite să mintă. Spre deosebire de mulţi dintre anchetaţi, în răspunsurile sale nu face concesii conjuncturilor. Altfel spus, nu caută să fie amabil cu ocupantul rus, cu Partidul Comunist, parvenit la putere, nu dă înapoi de la reafirmarea drepturilor noastre asupra Basarabiei şi Bucovinei.

Pe locul al doilea se află – oricât ar părea de surprinzător – Mircea Elefterescu, prefectul Poliţiei Capitalei. Relatarea felului în care a răspuns ruşilor la pisălogeala acestora cu Basarabia merită un loc de frunte în antologia demnităţii politice.

Îi povestește Mircea Elefterescu lui Nicolschi, anchetatorul, în cadrul interogatorului din 14 aprilie 1946 despre ce i s-a întâmplat la Moscova:„În ziua de 3 iulie am fost chemat, din nou, şi căpitanul meu judecător a insistat să dau altă declaraţie, că Basarabia nu este a noastră.

1) Cine a fost agresorul, Rusia sau România?

2) Că Basarabia nu este a noastră, românească.

Am răspuns următorul lucru şi am susţinut acest lucru cu înverşunare, spunând că îmi este indiferent rezultatul, dar le-am oferit tot ce am avut, viaţa mea, mai mult n-am ce să ofer, dar nu pot să cad de acord şi să scriu lucruri prin cari s-ar constata că am făcut o călcare de conştiinţă.

La primul punct:«Cine este agresorul?», am răspuns:«Sunteţi dvs. Cine a trecut Nistrul şi a ocupat Basarabia? Mai întâi, Basarabia ne aparţine nouă, în urma războiului din 1916, când amicii dvs. de azi, englezi, americani, francezi şi cu românii au încheiat tratatul prin care Basarabia se anexează României. Deci aliaţii dvs. de azi au convenit, printr-un act oficial, că Basarabia aparţine României, şi d-ta vii şi mă întrebi pe mine a cui este Basarabia şi vrei să obţii de la mine că nu ne aparţine? Este o imposibilitate». Dar mi-a răspuns:«Basarabia a fost totdeauna a noastră». — «A fost totdeauna a dvs., tot aşa cum a fost şi în 1940, când ne-aţi luat-o. Ce vreţi să facă o populaţie de 15 milioane, faţă de 220 milioane câtă aveţi dvs.? Ce vreţi să facă un milion şi jumătate de soldaţi contra unui efectiv de 22 milioane?».

— «De ce Regele Carol II a intrat în dizgraţia poporului român?»

— «Din cauză că a cedat Basarabia».

— «De ce şeful Marelui Stat Major, generalul Ţenescu, a fost destituit şi a sfârşit printr-o moarte crudă»?

— «Pentru că a cedat Basarabia. Şi azi, eu să spun că în acest ţinut, care a fost stropit cu sângele soldatului român, să spun, ca un trădător, că Basarabia e a dvs.? Nu, este o imposibilitate. Dvs. sunteţi agresorul, nu noi, dvs. aţi trecut Nistrul, aţi forţat Armata Română să se retragă şi camarazii mei au fost revoltaţi când au primit ordin din partea Guvernului să nu tragă în dvs. şi să cedeze, pas cu pas, terenul supunându-se la batjocurile dvs., fără să se poată manifesta cu nimic. Va să zică, cine este agresorul, noi sau dvs.? Cui aparţine Basarabia, nouă sau dvs.? Că Basarabia este românească vorbeşte istoria, nu trebuie să fac eu această mărturisire, ci istoria;din şcoală am învăţat că Basarabia şi Transilvania ne aparţin nouă, şi în toate cântecele vei găsi că Basarabia şi Bucovina este a noastră şi nu a dvs.»

(…)

La 4 dimineaţa, m-am dus în celulă şi m-am culcat, iar la 4.30 am fost chemat din nou, fiind întrebat:«Cui aparţine Basarabia?» Am răspuns că:«Aţi uitat?» Zic «Nouă, românilor. Dvs. sunteţi agresorii şi să nu ne mai puneţi din nou această întrebare», şi am plecat să mă culc. Am fost chemat a doua zi, noaptea, la 4 iulie, găsind pe căpitan împreună cu maiorul care ştia româneşte. A început să spună că Rusia este o ţară mare şi puternică, că până azi pământul se învârtea într-un sens şi că de azi încolo se va învârti în alt sens;că «D-ta nu eşti însurat şi nu cunoşti greutăţile vieţii şi că rău ai făcut că nu te-ai însurat». La ei există această jenă, dacă nu eşti însurat, şi atunci am răspuns că nu m-a cerut nimeni în căsătorie şi că am pasiunea cailor şi câinilor;că «D-ta te vei înapoi în ţară;d-ta nu eşti vinovat;d-ta vei juca încă un rol mare în ţara noastră;d-ta vei continua activitatea pe care ai avut-o, în noul guvern».

Atunci i-am răspuns:«D-le maior, n-am ţinut la viaţă niciodată, am ţinut însă foarte mult la cariera mea;şi tatăl meu, ca ofiţer de cavalerie mi-a spus:«Nu-ţi las avere, însă îţi las un nume nepătat, te rog să nu-l pătezi». Mă văd în situaţia tristă că nu m-am putut ţine de cuvânt şi am pătat numele familiei mele, fiindcă mă simt dezonorat când Regele Ţării – după ce am fost 2 ani şi jumătate comandant al Regimentului său, când am condus regimentul în condiţiuni atât de bune, fiind citat pe Armată, din punct de vedere al gospodăriei, administraţiei şi instrucţiei;când ministrul Killinger a venit să vadă acest regiment – un om destul de închis şi aspru – şi care nu era obişnuit să facă complimente în amănunţime, aproape 3 ore, a adunat ofiţerii şi le-a spus:«Mulţumesc comandantului dvs. de Regiment că mi-a dat ocazia să văd azi un regiment cum nu avem noi în Germania»-Regele Ţării să mă cheme la Palat şi, în loc să mă primească, să-mi supună o cerere, mă dă pe mâna unor civili şi mă consideră arestat, iar la urmă sunt dat în primirea dvs., care mă aduceţi în Rusia, unde mă ţineţi de 9 luni şi jumătate, fără motiv, spunându-mi că Rusia e mare şi puternică. Acesta este singurul motiv care mi-l aduceţi“.

De aici în josul clasamentului e greu de avansat o ordine. Ceilalţi anchetaţi se poartă aşa şi aşa. La interogatorii, fiecare îşi trădează ceva din felul de a fi. Mihai Antonescu se dă de ceasul morţii să convingă că el a fost mai democrat şi mai pro aglo-saxon decât Iuliu Maniu. În zbaterea sa e o notă pronunţată de ridicol. Să nu-şi dea seama domnul profesor că piesa fusese deja scrisă, că interogatoriile urmăreau mărturii împotriva lui Iuliu Maniu, Ion Mihalache şi Dinu Brătianu?!

Eugen Cristescu se vede de la o poştă că a fost şeful agenţilor secreţi. E lunecos, viclean, n-are iluzii, dar nici caracter. Gheorghe Alexianu rămâne fixat în hotarele intelectualului numit la conducerea ţării în vremuri tulburi. Se zbate şi el să-l convingă pe anchetator de cât de omenos a fost ca guvernator al Transnistriei. Constantin Tobescu e ridicol pur şi simplu.