Autor 13168 vizualizări


În perioada interbelică, Bucureştiul cunoaşte ultima sa epocă de înflorire administrativă şi culturală, caracterizată printr-o coerenţă a organizării şi o înaltă calitate a soluţiilor edilitare, care nu au mai fost întrunite până în prezent. Sistematizarea oraşului continuă după planurile din ultimii ani de domnie a regelui Carol I.

Transportul public se modernizează, în anii 1930 apărând tramvaiele electrice şi primele autobuze. Se construieşte intens, în special în centrul oraşului. Stilurile abordate de arhitecţi sunt variate în ciuda pregătirii multora dintre ei în şcolile de specialitate franceze, ei se opun viziunii conservatoare promovate în cadrul acestora, în schimb propunând prin proiectele lor o lectură originală a armoniei arhitecturale clasice, ce este tratată în cheie modernistă de tip occidental (Bauhaus) sau în cheia istoristă specifică a arhitecturii neobrâncoveşti, în direcţia deschisă de Ion Mincu. Oraşul se extinde către periferii, ajungând la o suprafaţă întrucâtva comparabilă cu cea actuală, rămâne nerezolvată problema mahalalelor mărginaşe, lipsite de utilităţi de bază şi fiind constituite din clădiri precare, de o înfăţişare rurală adeseori sărăcăcioasă.

Ca o consecinţă a creşterii populaţiei capitalei în perioada interbelică, se măreşte şi suprafaţa oraşului. Nu în aceeaşi proporţie, deoarece de la 5.614 hectare în 1918 ea atinge 7.800 hectare în anul 1939, aşadar se măreşte cu aproximativ 39%.[1]Dacă ne găndim la raportul dintre suprafata şi populaţia marilor centre europene, ne dăm seama că Bucurestiul are la aceeaşi suprafaţă, o populaţie de patru ori mai mică decât Parisul, pe cale de consecinţă am putea spune că, din lipsa veniturilor comunale necesare, lucrările edilitare suferă, ca la sfârşitul a două decenii dintre cele două războaie mondiale foarte multe case din cartierele marginaşe, la “mahala”, n-au nici lumină electrică, nici apă curentă, nici canalizare. Creşterea mai mică a suprafeţei oraşului în raport cu cea a populaţiei se explică, mai întâi, prin faptul că se parcelează şi se clădesc o serie de terenuri virane cuprinse în vechiul perimetru, pe de altă parte, prin creşterea în înălţime a construcţiilor. Este perioada când apar “blocurile”, când case cu mai multe etaje şi apartamente se construiesc pe toate arterele principale.[2]

“Din cartierele noi care iau naştere prin parcelarea terenurilor virane în cuprinsul vechiului perimetru al oraşului le semnalăm mai întâi pe cele din partea de nord, aşa-zisele “parcuri”. În stânga soşelei Kiseleff cum mergi spre Băneasa, se completeaza parcul Delavrancea şi se înfiinţează parcul Domenii pe un teren aparţinând Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, cu case tip vilă, construite pe parcele date nu numai funcţionarilor acestui minister, dar şi altora. În partea dreaptă a şoselei se completează parcul Filipescu, unde-şi ridică locuinţe somptuoase oamenii bogaţi ai capitalei, ia naştere de asemenea parcul Bonaparte, iar spre miazănoapte, între şoseaua Jianu (azi Aviatorilor) şi lacul Herestrău, un al treilea, în care o parte e formată din parcelarea Uzinelor Comunale Bucureşti (UCB), parcelare inaccesibilă însă slujbaşilor mărunţi şi lucrătorilor acestei instituţii. În aceeaşi regiune de nord, şi anume la nord de şoseaua Ştefan cel Mare, între velodrom şi hipodromul Floreasca, ia naştere parcul Tunari, mărginit spre răsărit de Bulevardul Barbu Văcărescu. În locul “gropii lui Oantu”, după numele lui Constantin Oantu, proprietar de terenuri de aici, se ridică, între Bulevardul Filantropiei (azi 1 mai) şi Calea Griviţei, un cartier întreg. Casele sunt modeste, la unele ajungi cu mâna la acoperiş, mai toate au grădiniţa cu flori şi pomi şi adeseori câte o boltă de viţă[3]”.

În partea de vest a oraşului se construieşte mai întâi cartierul inginerilor ceferişti, în dreapta Gării Griviţei, chiar în faţa Gării de Nord, apoi cartierele noi din preajma Cotrocenilor:unul jos, în lunca Dâmboviţei, format din vile, multe din ele aparţinând ofiţerilor, altul sus, pe marginea platoului, în coasta Şcolii de Război (azi Academia Militară Generală).[4]Un  cartier nou ia naştere în Calea Plevnei şi Splaiul Independenţei, pe o parcelă a domeniului militar. Se completează şi cartierul Sfântul Elefterie, trasându-se străzi noi, cu nume de medici, şi construindu-se, ca pretutindeni în parcuri, case în formă de vilă, cu parter şi etaj, înconjurate de verdeaţă, toate acestea aparţin clasei mijlocii, în timp ce lucrătorii locuiesc în case modeste, „la mahala”. Între cimitirul Ghengea şi Drumul Sării, căruia în mod greşit i s-a spus o perioadă Drumul Serii, este parcelarea Ivănescu. O asemenea parcelare întâlnim şi în partea de miazăzi a oraşului, între Sanatoriul de tuberculoşi şi strada Pieptănari:ea se datorează fostei instituţi ceferiste, Casa Muncii. O a treia, de mai mici proporţii, are loc pe terenul fostului Sanatoriu Sutzu, la întretăierea străzilor Mântuleasa şi Dimitrie Racoviţă, în partea de răsărit a oraşului. În aceeaşi zonă  sunt şi parcurile Radorin şi Berindei, între Calea Dudeşti şi şoseaua Vitan, precum şi parcul Mihai Bravu, între şoseaua Mihai Bravu şi soseaua Vergului. În sfârşit, la sud de întretăierea şoselei Iancului cu şoseaua Pantelimon, la Vatra Luminoasă, se înfiinţează un cartier de locuinţe-tip, construite de fosta instituţie a Asigurărilor Sociale. Alături de aceste cartiere şi parcuri noi iau fiinţă o serie de mici parcelări, pe diferite terenuri particulare. Ele cuprind câteva case, de obicei în acelaşi stil, grupate în jurul unei singure străzi sau „intrări”, frecvent este tipul a două construcţii laterale şi o treia în fund, cităm, dintre numeroasele grupuri simetrice de acest fel, pe acela, înfăţişătoare, pe bulevardul Bălcescu, bulevardul 1 Mai, strada Cobălcescu, strada Maria Rosetti.[5]

Dar pe lângă faptul că treptat-treptat terenurile virane din interior se parcelează şi se acoperă cu construcţii noi, trebuie subliniată înfăţişarea a o sumă de cartiere mărginaşe dincolo de limita oraşului. Ele iau naştere fie prin împropietărirea demobilizaţilor din războiul din 1916-1919, fie prin cumpărarea de parcele de către oameni cu venituri modeste, muncitori din fabrici, ceferişti, setebişti, reangajaţi militar, funcţionari mărunţi. În felul acesta se întemeiază Dămăroaia, la sud-est de Bucureştii Noi, Cetatea Voluntărească, spre Afumaţi, şi Apărătorii Patriei, între Şoseaua Olteniţei şi Şoseaua Berceni, toate trei cu foşti combatanţi. Dincolo de groapa Floreasca se formează, începe de prin anul 1922, o nouă aglomeraţie, cu şcoala respectivă. Pe islazul comunal al Dudeştilor sunt împropietăriţi între 1930-1931 o seamă de locuitori în jurul unei mai vechi aşezări răzleţe, de prin 1919-1920;cartierul purta numele Cartierul Libertăţii şi nu trebuie confundat cu parcul numit la fel, din Câmpia Filaretului, unde a avut loc expoziţia din 1906.[6]  În preajma fabrici de ciment Titan şi apoi a marilor uzine numit mai apoi 23 august şi Republica, se dezvoltă cartireul Balta Albă, cu muncitori de la aceste întreprinderi şi mici funcţionari. Ceferiştii se aşează în special în unghiul cupris între căile ferate ce duc spre Chitila şi Mogoşoaia, formând comuna Griviţa. Ea avea în anul 1930, potrivit recensământului, 5759 de locuitori. La aceeaşi dată, comuna Lupeasca, pe şoseaua spre Alexandria, număra 9805 locuitori. Şi ea, ca şi Griviţa, era alcătuită exclusiv de parcelări. O altă aglomerare suburbană, Progresul, ia fiinţă în partea de miazăzi, pe şoseaua Giurgiului. Dincolo de podul Colentina, care era limita oraşului, se formează începând din anul 1924, de-a lungul şoselei spre Fierbinţi, o nouă aglomerare, numită Andronache. Paralel cu aceste noi aşezări urbane, care dezvoltându-se tind să se unească cu oraşul propriu-zis, cresc şi cele existente dinainte de 1916. În această categorie intră cartierul Militari, unde sunt mulţi subofiţeri, Giuleşti, cu populaţie ceferistă şi de muncitori şi slujbaşi de la Regie, vechea aşezare de lângă lacuri, cu restaurantele ei având peşte proaspăt scos din lacul vecin, Colentina, care se întinde de-a lungul şoselei spre Urziceni. Încetul cu încetul oraşul înglobează toate aceste aşezări din jur, după cum înainte, în decursul timpului, înglobase satele vecine unul după altul.

Alături de această creştere în suprafaţă este creşterea în înălţime, care, ea mai ales, permite cazarea populaţiei mereu crescânde. Imobile cu mai multe etaje şi apartamente, aşa-zisele “blocuri”, în care locuinţe economic calculate se înşiră ca celulele într-un fagure, apar pretutindeni. În special centrul oraşului, unde terenul este din ce în ce mai scump, marile artere, în primul rând cele două bulevarde care taie cruciş oraşul şi Calea Victoriei, apoi şi celelalte două căi şi de la o vreme, chiar străzi mai puţin însemnate, văd ridicându-se imobile înalte, cu rândurile de ferestre la fel. Unele blocuri au câte şapte-opt etaje, ca blocul Carlton, dărâmat de cutremurul din 1940 şi în locul căruia s-a construit altul, şi ca blocul Wilson, ca blocurile simetrice de lângă Biserica Italiană sau cele din spatele lor, pe strada Vasile Conta. De asemenea puteai întâlni, de pildă, în strada Maria Roseti, una lângă alta o casa veche, bătrânească, de la începutul veacului al XIX-lea, având în faţă cerdacul cu stâlpi sculptaţi, alături casa-vagon a celei de-a doua jumătăţi a veacului şi îndată după ea blocul caracteristic perioadei dintre cele două războaie mondiale[7].

NOTE

[1]Enciclopedia României, vol. IV, Bucureşti, 1938,  p.223.

[2]Ibidem.

[3]Gazeta Municipiului Bucureşti, Construcţiile ridicate în Bucureşti la 1920, Bucureşti, vol. IV, 1935,  p.88

[4]Ibidem.

[5]Ştefan Buiuc, Scurt istoric al celor 38 de ani de activitate,  în “Bucureşti”, Bucureşti,   Editura Enciclopedică, 1947,  p. 212.

[6]Gheorghe Vârtosu, Locuinţe pentru populaţia nevoiaşă şi problema comasărilor, Bucureşti, Editura Humanitas, 1935, p. 116.

[7]Ibidem.

 

""