Autor 50907 vizualizări


După venirea la putere a generalului Ion Antonescu, prin Decretul-Lege nr.3225/23 septembrie 1940 s-a înfiinţat Comisia specială de anchetă criminală, cu misiunea de a cerceta pe cei care au comis ilegalităţi în timpul regimului carlist. La 11 octombrie 1940, comisia a emis un număr de 33 de mandate de arestare. În capul listei, generalii Marinescu, Bengliu şi Argeşanu. 

În Însemnările sale, Constantin Argetoianu notează:„Generalul Argeşanu, la Jilava, pretinde că nu ştia de omorurile din septembrie. Gavrilă Marinescu declară însă că a ştiut, că la Cotroceni, el, Urdăreanu, Regele şi Argetoianu au urmărit ceas cu ceas telegramele care anunţau execuţiile din judeţe…”[1]. Mihai Moruzov fusese arestat în seara zilei de 5 septembrie 1940, când se întorcea de la Veneţia, şi dus la beciul Prefecturii Poliţiei Capitalei. Şi, potrivit preotului Ştefan Palaghiţă, Gavrilă Marinescu ar fi fost arestat încă de la 6 septembrie, alături de Bengliu, Argeşanu, Niky Ştefănescu ş.a.[2]

Mandatele au fost emise pentru Penitenciarul Văcăreşti, dar col.(rez.) Ştefan Zăvoianu, prefectul legionar al Poliţiei Capitalei, el însuşi o calamitate, a obţinut privarea de libertate la Închisoarea Militară Jilava, unde paza militară era „dublată” de legionariŞtefan Zăvoianu, unul dintre ofiţerii favorabili restauraţiei carliste, care, după spusa lui Nichifor Crainic, n-a strălucit nici în armată şi nici în presă, „legionar feroce şi autor al tuturor samavolniciilor poliţiei legionare”, a asigurat în mare taină transportarea lui Moruzov, Ştefănescu, Comşa, a foştilor demnitari şi ofiţeri de poliţie, din arestul Prefecturii Poliţiei la Fortul Jilava[3].

Începe prigoana

Fraudele care i se puneau în cârcă lui Marinescu pe timpul când a fost prefect al poliţiei şi ministru depăşeau 15 milioane lei[4]. Având în vedere tergiversarea proceselor şi corupţia din Justiţie, dorinţa legionarilor pentru pedeapsa cu moartea a asasinilor, contextul intern (zvonul că Antonescu vrea să-i scape pe unii acuzaţi de crime antilegionare) şi cel extern (întâlnirea Hitler-Antonescu), interesele economice care se combinau cu cele politice, legionarii au ales calea răzbunării private. Soţii Giosanu îl compătimeau pe Gavrilă, care n-a reuşit să fugă din ţară între timp. „Greşelile se plătesc în viaţă; nu trebuie uitat rolul important pe care l-a avut în lovitura de stat prin care Carol şi-a ocupat tronul şi nici funcţiunile importante deţinute de el în cei zece ani de dictatură”, considera prof. Ioan Hudiţă.

Se lucra anevoios, deşi sub presiune. La 22 octombrie, comisia nu finalizase decât dosarele generalilor Marinescu, Bengliu, colonelului Zeciu şi ale maiorilor Dinulescu şi Macoveanu (aceştia din urmă fiind cei care i-au coordonat pe jandarmii care au asasinat pe Codreanu şi pe ceilalţi la Tâncăbeşti). S-a cerut şi extrădarea din Spania a lui Ernest Urdăreanu;nu s-a reuşit. Din Iugoslavia a fost adus inspectorul de poliţie Vasile Parisianu. Cum încă de la 14 septembrie 1940 legionarii fuseseră cooptaţi în cabinetul lui Mihai Antonescu, ei reproşau conducătorului statului că întreţine relaţii cu Iorga şi Tătărescu, cu generalii Gabriel Marinescu şi Gheorghe Argeşanu şi că temporizează trimiterile în judecată, deşi se înţelege că rolul hotărâtor era al Justiţiei, iar nu al puterii executive. La 18 noiembrie, Ioan Hudiţă constata că s-a hotărât arestarea generalului Argeşanu, a colonelului Ştefan Gherovici (fost director al închisorii Jilava) şi a lui Radu Pascu (fost preşedinte al Curţii de Apel). La această dată se aflau deja încarceraţi la Jilava Gavrilă Marinescu, fostul secretar de stat la Interne Victor Iamandi şi alţii.

Horia Sima: „Căpitanul trebuie răzbunat!”

Arestarea vinovaţilor crimelor împotriva legionarilor „a fost smulsă cu forcepsul” lui Ion Antonescu înainte de a pleca în Germania pentru a se întâlni cu Hitler (22 noiembrie), vinovaţii – în număr de 32 – fiind deja depuşi la Jilava. Din stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri reiese că Horia Sima cerea pedeapsa cu moartea, dar generalul Antonescu era contra, cerând legalitate şi clemenţă, considerând că au comis crimele din ordinul regelui, fiind militari sau funcţionari de stat.

Un conflict Antonescu-Legiune s-a înregistrat tocmai cu privire la foştii demnitari închişi la Jilava. „Vroiau să-i judece justiţia legionară. Pe lângă armata legionară, pe lângă poliţia legionară, venea acum şi justiţia legionară. Bineânţeles n-am admis. După multă luptă, am reuşit să aduc pe aceşti oameni la Jilava, crezând că sunt păziţi bine”, spunea conducătorul statului[5]. „Degeaba încearcă g-ralul Antonescu să-i scape, nu se poate. Căpitanul trebuie să fie răzbunat”, i-ar fi spus Horia Sima lui Mihai Antonescu.

Considerat unul dintre principalii responsabili de asasinarea lui Codreanu

Potrivit familiei lui Marinescu, imediat după abdicare, Carol al II-lea i-ar fi oferit lui Gavrilă cheile unei vile din Florenţa, Italia, sfătuindu-l cât se poate de clar: „Fugi!” Replica generalului, aşa cum s-a păstrat ea în memoria rudelor, aminteşte de bravul ofiţer: „Sire, m-am născut aici, am luptat pe front, în linia întâi, pentru această ţară. Eu de aici nu plec decât mort!” Din păcate, ea nu se susţine, de vreme ce Marinescu a fost arestat exact când se pregătea să fugă din ţară, pe la Ada Kaleh. Joi, 18 septembrie 1940, în cercurile politice deja se anunţa prinderea în oraşul de pe Bega a lui Gavrilă Marinescu, care încerca să treacă fraudulos în Iugoslavia, cum însemna prof. Ioan Hudiţă[6]. „Despre Gavrilă Marinescu se spune că strânsese o avere de milioane de lei din jaf şi crimă. […] Făcând un popas la Băile Herculane, a fost identificat de legionari şi reţinut”, a scris Horia Sima, fiind mai demn de crezare, având informaţii din rândul legionarilor.Deci, sub regimul naţional-legionar, libertatea lui Gavrilă n-a ţinut decât două săptămâni.

De fapt, Marinescu nu a fost arestat de autorităţi, ci prins de legionari, probabil de agenţi ai poliţiei legionare. La un dejun de la familia Giosanu, familia Hudiţă constata, cu privire la convivii lor, că erau foarte afectaţi de cele întâmplate lui Gavrilă, care, arestat fiind, fusese adus la Bucureşti. „A fost arestat generalul Gavrilă Marinescu, fost prefect al poliţiei capitalei şi pe urmă sub dictatura lui Carol al II-lea ministru de interne…” a scris în romanul Delirul Marin Preda [7]. I s-a dat apoi drumul, dar „e sigur că toţi colaboratorii apropiaţi ai lui Carol vor fi arestaţi şi judecaţi”. În plus, în libertate fiind, Gavrilă Marinescu se temea să nu fie executat de legionari, care-l considerau „unul dintre principalii responsabili de moartea lui Codreanu”.

Marinescu ştia că va fi omorât

Generalul Marinescu a murit probabil fără să ştie că, în zilele premergătoare abdicării, pentru a-şi salva tronul, camarila şi privilegiile medievale, suveranul era dispus să facă orice cu el, inclusiv să-l arunce-n beci fără judecată şi apoi în vitriol. „Deci Gabriel Marinescu a sfârşit firesc, sub gloanţele legionarilor, după ce camarazi ai acestora, din ordinul său, fuseseră împuşcaţi fără judecată”[8].

Fără îndoială că, având acces la anumite informaţii, a ştiut că urma să fie omorât. Potrivit celor rezultate din ancheta întreprinsă după asasinat de preşedintele comisiei de anchetă, Eugeniu Bănescu, „la Jilava stăpânea de fapt poliţia legionară” care „a refuzat să permită convorbirea avocatului Naum cu clientul său, generalul Gabriel Marinescu, deşi avocatul avea autorizaţie în scris de la prezidentul comisiei de anchetă”.

În realitate, legionarii îi pregăteau de multă vreme pieirea, trecându-l pe o listă a morţii, alături de poliţistul Vasile Parisianu, de Virgil Madgearu, Mihail Stelescu ş.a. Şi aceasta imediat după Congresul studenţilor legionari de la Târgu-Mureş, din 2-3 aprilie 1936, după care regele i-a dat lui Gavrilă „mână liberă” contra gardiştilor. Într-una din zile, vizitând deţinuţii politici încarceraţi la Jilava, prefectul Poliţiei Capitalei, legionarul Ştefan Zăvoianu, şi-a manifestat „pornirea şi ura contra acestora şi în special a colonelului Gherovici şi a generalului Gabriel Marinescu” [9]. Într-un gest disperat, soţia sa, Atanasia, a cerut Comisiei de anchetă, chiar în ajunul asasinării, transferul într-un sanatoriu „faţă de zvonurile insistente, pentru a i se da putinţa de a se îngriji şi de a i se asigura viaţa”. Aceasta dovedeşte că, graţie unor indiscreţii venite din rândul legionarilor, unde probabil avea informatori, generalul era prevenit că va fi omorât. Atanasia Marinescu s-a adresat autorităţilor judiciare, cerând transferul acestuia, întrucât considera că viaţa îi este periclitată. Soluţia a întârziat până a venit „Masacrul de la Jilava”, din noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940...

„Moartea generalului Gavrilă Marinescu a fost violentă”. Asasinul lui Marinescu:mecanicul Tudor M. Nicolae

Poliţistul regelui Carol al II-lea a sfârşit în celula nr. 4 de la Închisoarea Jilava, la 27 noiembrie 1940.Mai exact, a fost împuşcat în noaptea de marţi spre miercuri (26/27 noiembrie 1940), către orele 1:00, plătind astfel pentru înverşunarea sa, pentru fărădelegile şi feluritele abuzuri ale sale, dar mai ales pentru cele ale regelui, pe care l-a sprijinit să urce şi să se menţină pe tron, pentru ilegalităţile săvârşite cu bună ştiinţă, pentru rapacitate şi derapaj spre o zonă în care legea nu mai era demult lege, iar poliţia se comporta aidoma celor pe care încerca să-i reprime:violent, discreţionar, ilegal [10].

Asasinul lui Marinescu a fost mecanicul de 28 de ani Tudor M. Nicolae, originar din satul Jilava, Ilfov, înscris de curând în Mişcarea legionară, care fusese angajat „agent secret” la Prefectura Poliţiei Capitalei, la 30 octombrie 1940, fiind aşadar agent al poliţei legionare, o altă anomalie din istoria noastră. Este probabil să fi fost şi acesta unul dintre acei muncitori de la S.T.B. infiltraţi de comunişti printre legionarii simişti. Individul nu avea antecedente penale şi, pentru „asociere de infractori” şi „asasinat cu mobil politic”, a fost condamnat sub regimul Antonescu la muncă silnică pe viaţă. Peste ani, a ieşit totuşi din puşcărie, şi, într-o bună zi, familia fostului ministru s-ar fi trezit cu el la uşă, spunând că vrea să-şi ceară iertare. Puţin a lipsit să nu fie linşat şi a fost pus pe fugă.

Tot în acea noapte au fost asasinaţi generalul Ion Bengliu (fost comandant al Jandarmeriei în perioada 1938-1940), generalul Gheorghe Argeşanu (fost prim-ministru şi ministru de Război), Victor Iamandi (fost subsecretar de stat la Interne şi ministru al Justiţiei), Mihail Moruzov (fost şef al Serviciului Secret), o serie de poliţişti. Potrivit raportului medico-legal al doctorului I. Stătescu, la examinarea cadavrului generalului s-au constatat următoarele[11]„Moartea generalului Gavrilă Marinescu a fost violentă. Ea se datoreşte suprimării funcţiunilor cerebrale consecutiv fracturilor craniene şi rănirii creierului prin trei proiectile de armă de foc. Pe corp se mai constată încă şapte răni împuşcate. Gloanţele au urmat un traiect de la dreapta la stânga şi postero-anterior. Cele de la cap au urmat un traiect de la dreapta la stânga şi antero-posterior”.

Trei gloanţe i-au străpuns craniul şi alte şapte i-au ciuruit corpul generalului de 56 de ani împliniţi. Un ultim gest mai aminteşte de curajosul ofiţer care, pe vremuri, n-a avut a se teme de moarte, luptând pentru reîntregirea trupului ţării;potrivit unor relatări, i-a primit pe asasini drept, bărbăteşte, cu un scaun în mână, şi, cu ultime vorbe, i-a înjurat birjăreşte. „Mi s-a relatat că victimele şi-au pus păturile în cap, să nu vadă… Numai Gabriel Marinescu a stat drepţi şi a primit gloanţele înjurându-i. Ăstuia nu-i păsa: ştia de mult, încă de pe vremea când executase ordinele lui Carol al II-lea, ce soartă îl aşteaptă”, sunt cuvintele din Delirul, puse de scriitorul Marin Preda pe seama generalului Ion Antonescu, care se confesa mamei sale.

„Doamnă Atanasia, am auzit că domnul general a fost omorât”

Primul care a auzit de asasinarea generalului, în dimineaţa zilei de 27 noiembrie, ar fi fost majordomul familiei sau fosta ordonanţă a generalului, care i-a spus soţiei:„Doamnă Atanasia, am auzit că domnul general a fost omorât”. Femeie cu suflet călit, care văzuse şi trăise desigur multe, inclusiv în război, i-a spus:„Iei imediat calul, te duci şi mi-l aduci aici, viu sau mort”. Potrivit familiei, corpul său a fost găsit, dar nu în celula de la Jilava, ci într-o pădurice din apropiere, ciuruit de mai multe gloanţe decât zece, cât arată raportul oficial, mutilat cu stingătorul de incendiu şi cu târnăcopul. Servitorul l-a găsit, l-a pus într-un fel de sac şi l-a adus acasă, pe Lascăr Catargiu 7, unde i s-au făcut toate cele creştineşti, după rânduiala ortodoxă.

Această relatare de peste ani nu are credibilitate. În primul rand, este puţin probabil că autorităţile militare să lase cadavrul unui general în seama unei slugi. Apoi, raportul medicului legist este document official şi acolo nu se face vorbire decât de leziunile produse de gloanţe.

În dimineaţa zilei de miercuri, 27 noiembrie 1940, la ora 7, Ioan Hudiţă cunoştea situaţia de la Platon Chirnoagă şi Petre Panaitescu. Ultimul l-a numit „ticălos” pe Nicolae Iorga şi se întreba de ce nu a fost închis la Jilava şi Guţă Tătărescu, tot atât de vinovat ca generalii Argeşanu şi Marinescu[12]. Fiind informat de asasinate, generalul Ion Antonescu s-a arătat indignat şi a condamnat orice act de justiţie privată. Potrivit poliţistului Gheorghe Cristescu, fratele lui Eugen Cristescu, „în urma uciderii lui Gavrilă Marinescu şi a altor funcţionari superiori din poliţie, această instituţie (S.S.I., n.n.) intra în panică, rămânând fără conducere” [13]. Moruzov avea 53 de ani, Marinescu, 56. Ei ar fi fost mai utili în viaţă. Uciderea lor ne-a privat de un izvor informativ de primă mână al epocii, inclusiv cu privire la forţele care au contribuit la slăbirea statalităţii, la politica externă greşită, la catastrofa României. Oricum, dacă n-ar fi fost asasinaţi de către legionari, negreşit ar fi fost lichidaţi, mult mai lent şi mai dureros, de comuniştii sovietici şi români.

Aurul ascuns în cavou, prilej pentru numeroase „vizite de căutare”

Generalul Gabriel Marinescu a fost înmormântat la 30 noiembrie 1940, mai mult pe fugă, fără ceremonialul cuvenit unui Cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul”, urmat de o mână de oameni, cărora teama de legionari îi oprea şi să plângă, în zona centrală a Cimitirului Şerban Vodă (Bellu Ortodox), într-un cavou moştenit de familie de la o rudă, pe nume Păunica. Să fi ştiut el, care a condus şi a huzurit, a tăiat şi a spânzurat, cine-l va conduce pe ultimul drum, probabil ar fi râs în hohote de cruda-i soartă.

Capela unde-şi doarme somnul de veci generalul Marinescu este un adevărat monument. A fost construită din piatră adusă din Italia, frumos fasonată, decorată fiind în partea superioară, la colţuri, cu câte două cruci bizantine şi având uşă masivă de fier forjat, făcută cu tot dichisul, împodobită cu maci (realizată probabil la vestita casă Haug). Spartă (se spune…) de legionari, mutilarea capelei a fost desăvârşită în vremea comunistă, de către anchetatorii Miliţiei şi Securităţii, în căutarea aurului ascuns. Din cavou a dispărut pentru o vreme şi un basorelief în bronz, reprezentându-i pe soţii Marinescu îmbrăţişaţi, şi au fost ridicate până şi icoanele îmbrăcate în argint. Despre bustul generalului, nora sa spune că a stat toată perioada comunistă ascuns într-un pod, fiind recuperat de familie după 1989.

Înainte de 1989, strâmtorat fiind, fiul generalului a scos din cavoul de la Bellu ceva din aurul dosit;înainte să se stingă, Atanasia Marinescu îi spusese că, atunci când se vor afla la ananghie, pot găsi acolo scăparea, dar să fie foarte atenţi. Fiul lui Marinescu a mers împreună cu soţia, au dislocat o lespede şi, cu inima cât un purice, au luat cât au putut. Bani, bijuterii… Încercând să vândă din aurul izbăvitor unui ţigan din Ilfov, au avut nenorocul ca acesta să fie informatorul unuia din anturajul miliţianului Niculae Niţu[14], un alt personaj de poveste, şef al Poliţiei Capitalei şi candidat la Primăria Generală a Capitalei. Ironia istoriei:„Tata Niţu”, cel care i-a venit de hac fiului lui Gavrilă şi l-a despuiat de averea care, până una-alta, era a lor, a ajuns să stea în clădirea pe care o construise Gavrilă şi stăpânească instituţia pe care Marinescu o păstorise zece ani! A avut biroul de director general chiar în cel al lui Marinescu, cu unele elemente de mobilier ale „ctitorului”, care se păstrează şi acum, din vremea lui Gavrilă, după atâta amar de ani.

Aşa au ajuns Gheorghe şi Viorica Marinescu pe mâna miliţiei, trăind calvarul anchetelor îndelungate, făcute după calapod sovietic. Acasă li s-au făcut percheziţii şi tot aurul din criptă – ar fi fost vreo 23 de kg! – a fost luat. Adică, în banii de azi, socotind numai la 14 k, rezultă o valoare de peste 600.000 de euro! Cazul a ajuns până la urechile preşedintelui Republicii Socialiste România, tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Având deja mari probleme în ţară, pe care se mai altoiau şi cele cu străinătatea, acesta a cerut o condamnare modică şi fără valuri. Ceea ce coana Justiţica a şi făcut.

În zilele noastre, în cavou arde din când în când o candelă. Pe o placă de marmură albă, stă scris cu litere de-o şchioapă:„GENERALUL GABRIEL MARINESCU”. Probabil nu va trece mult şi, întrucât generalul nu are moştenitori, jupânii cioclilor de la Bellu vor fura şi acest loc de veci. N-ar fi nici primul, nici ultimul. Pe perete, în chip de toată lauda, familia a atârnat un mic drapel tricolor, în care, sunt deplin încredinţat, cel puţin într-un anume moment al vieţii, ofiţerul de armată Gabriel Marinescu a crezut cu străşnicie şi s-a bătut pentru gloria lui.

Epilog

Generalul Gabriel Marinescu a fost omul epocii carliste de fix zece ani, cu bune şi mai ales cu rele. Probabil, cel puţin la început, buna credinţă i se prezumă. El a crezut în capacitatea suveranului de a apăra interesele superioare ale ţării, de a înţelege evoluţia situaţiei europene, de a coagula toate forţele politice şi nu numai, de a domni cu dreptate şi demnitate peste un popor atacat din exterior. Din păcate, Marinescu s-a înşelat; treptat, veroasa camarilă regală l-a acaparat şi l-a modelat după chipul hidos al celor mai odioşi membri ai ei. Spre sfârşitul domniei, generalul a început să vadă marile racile ale regimului – aşa reiese din confesiunile sale, făcute cu amărăciune şi cu vădită frustrare. Plin de năduf generalul a început să enumere faţă de apropiaţi crimele regimului. Se poate formula o întrebare legitimă:ar fi putut Marinescu să se dezică de rege mai demult? Credem că da. Desigur, şi-ar fi riscat libertatea şi chiar viaţa, şi-ar fi sacrificat toate privilegiile bizantine şi ar fi fost despuiat de toată puterea din care se înfrupta de ani buni.

Ce-a oferit Gavrilă regelui? În afara protecţiei fizice şi informative, i-a arătat obedienţă, a dovedit loialitate faţă de metresă, duritate şi radicalism în executarea ordinelor de represiune şi asasinat. „Doar Gavrilă Marinescu va rămâne lângă rege, impresionându-l pe acesta prin brutalitate şi servilism” [15]Aşadar, odată intrat în horă, Marinescu n-a mai putut ieşi. Nu a fost singurul. „Ce, crezi că noi suntem miniştri? Suntem în serviciu comandat, suntem simpli executanţi. Regele decide totul!” [16], i-ar fi spus premierul Gh.Tătărescu lui Tancred Constantinescu, în 1937.

Aşteptat cu multă nădejde, prin politica sa imatură şi iresponsabilă din ultimul deceniu interbelic, regele Carol al II-lea a dus la disoluţie sistemul politic constituţional. A compromis monarhia. A instituit dictatura. A instaurat cultul personalităţii, care a mai atins cote aşa de jenante doar în vremea lui Ceauşescu. Democraţia a fost călcată în picioare, partidele politice au ieşit slăbite de intrigi şi lupte, la ocuparea scaunelor ministeriale nu competenţa, ci tot recomandările, camarila şi „Duduia” dictau. Obedienţa caracteriza aproape întreaga clasă politică românească. Lăsată de izbelişte de aliaţii tradiţionali, în 1940, România s-a prăbuşit politic, moral, teritorial. Statul fusese slăbit, poporul se desolidarizase de el, pentru că ajunsese putred de corupt;o adunătură de instituţii subordonate intereselor de grup privat.

NOTE


[1]C. Argetoianu, Însemnări zilnice, vol.VIII, p. 445. Însemnare din 25 octombrie 1940.

[2]Şt. Palaghiţă, Garda de Fier spre reînvierea României, Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti, 1993, p. 140. Preot Şt.Palaghiţă:„Personalul poliţienesc a fost mărit, iar Poliţia pusă sub conducerea unui om stricat şi fără suflet, Gavrilă Marinescu” (p. 101);Carol al II-lea a „transformat ţara într-un stat poliţist” (p. 102);„bandele lui Armand Călinescu şi Gavrilă Marinescu îl asasinează mişeleşte pe Codreanu…” (p. 31);la 26 februarie 1937, guvernul a desfiinţat cantinele şi căminele studenţeşti din toate centrele universitare „în urma cererii lui Ştefănescu Goangă şi Gavrilă Marinescu” (p. 26).

[3]C. Troncotă, Eugen Cristescu asul serviciilor secrete româneşti. Memorii 1916-1944, p. 147.

[4]I. Hudiţă, Jurnal politic (1940-1941), p. 89.

[5]Procesul mareşalului Antonescu. Documente, vol. 3, p. 382.

[6]I. Hudiţă, Jurnal politic (1940-1941), p. 33.

[7]M. Preda, Delirul, prefaţa de Eugen Simion, Jurnalul naţional şi Curtea veche, Bucureşti, 2009, p. 167.

[8]M. Angelescu, D.D. Cristea, op. cit., p. 260.

[9]Asasinatele, p. 29.

[10]„Poliţia legionară” s-a înfiinţat de către legionari după decretarea statului naţional-legionar, fiind un răspuns la lipsa de cinste şi de credibilitate a poliţiei lăsată moştenire la Gavrilă Marinescu. Acest „corp” de poliţie nu era alcătuit din poliţişti de carieră, nici măcar din foşti, ci din legionari de diverse calificări, „oameni fără pregătire şi fără profesiunea avuabilă, [corp] care s-a suprapus organelor de poliţie legal instituite în stat şi a provocat carenţa autorităţii publice”. Nici aici nu vorbim de o organizaţie unitară;exista o poliţie legionară cu sediul în Prefectura Poliţiei şi o alta, pendinte de Ministerul de Interne, cu sediul în Splaiul Independenţei. Poliţia legionară a fost desfiinţată printr-un decret-lege semnat de conducătorul statului, generalul Ion Antonescu, la 9 decembrie 1940. Vezi Asasinatele, pp. 20-21.

[11]Asasinatele, p. 98.

[12]I. Hudiţă, Jurnal politic (1940-1941), p. 141.

[13]C. Troncotă, Eugen Cristescu asul serviciilor secrete româneşti. Memorii 1916-1944, p. 59.

[14]Niculae Niţu (n. 4 septembrie 1938, satul Fierbinţi Târg, jud. Ialomiţa). A activat în unităţi de miliţie din Sectorul Agricol Ilfov şi Bucureşti. După plecarea de la D.G.P.M.B., a fost consilier al ministrului de Interne ţărănistul Gavril Dejeu (1996-1999). Personaj controversat, Niţu a fost asociat adesea cu infractori notorii. După trecerea în rezervă, a intrat în P.R.M., din partea căruia a candidat fără succes la postul de primar general al Capitalei. Niculae Niţu a mai fost cunoscut, deopotrivă de către hoţi şi poliţişti, şi sub numele de „Tata Niţu”.

[15]A.M. Stoenescu, Istoria loviturilor de stat din Romania, vol. 3, p. 53.

[16]A. Călinescu, Însemnări politice, p. 351.