Autor 3099 vizualizări


Pavel Mocanu şi Sergiu Celac, doi dintre translatorii care au asistat la convorbirile foştilor conducători români cu puternicii lumii, vă introduc în culisele evenimentelor marcante ale secolului XX, scrie publicația Adevărul.

Priviţi cu atenţie fotografiile de arhivă din următoarele pagini. Îi veţi recunoaşte, desigur, pe Nicolae Ceauşescu şi pe Richard Nixon, iar aceia dintre dumneavoastră pasionaţi de istorie îl vor recunoaşte, poate, şi pe liderul polonez Władysław Gomułka. În toate aceste fotografii mai apar însă două persoane. Prinse la mijloc sau acoperite în istoricul momentului. Privind nu către obiectivele aparatelor foto, ci parcă lângă acestea, sau, pur şi simplu, în jos. Aceştia erau traducătorii „de curte".

Traducătorii autorizaţi, cum s-ar zice astăzi, singurii desemnaţi să transfere un mesaj diplomatic pe limba liderului de stat ce-i adusese acolo. Au stat la doi paşi de Regina Marii Britanii, Nixon, Fidel Castro şi Che Guevara. Au participat cu zâmbetul pe buze la întâlniri ce apar astăzi în cărţile de istorie, fără a fi recunoscuţi sau pomeniţi. Au tradus sintagme precum „criză nucleară" din română în cehă, engleză sau portugheză, şi invers. Acestea sunt poveştile prescurtate a doi dintre ei.

Pavel Mocanu ne aşteaptă direct la masa de discuţii, precum un funcţionar ce îşi aşteaptă contribuabilul să ia loc în faţa ghişeului. Pregătirea acestei discuţii nu a început sub cele mai fericite auspicii. „Ce interviu vreţi, măi, copii, să faceţi cu mine? Eu sunt bătrân! Dau să mor!", ne spunea, prin telefon, domnul Mocanu. La faţa locului, însă, situaţia nu pare a fi atât de dramatică.

Pavel Mocanu, în 1979, la întâlnirea dintre Nicolae Ceauşescu şi preşedintele Mozambicului, Samora Machel



Interlocutorul se recomandă ca „ramolit", însă memoria îi este intactă. Şi ce memorie trebuie să ai, să poţi ţine ferecate acolo 11 limbi străine, date, situaţii, figuri... O parte din istoria secolului XX, petrecută prin cancelarii şi săli de conferinţe, ascultând cu atenţie fiecare cuvânt şi având grijă ca nimic să nu ajungă deformat la urechile celor prezenţi.

Pavel Mocanu a tradus pentru ambele figuri marcante ale comunismului şi socialismului din România:Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu. N-a fost uşor. Şi astăzi îşi mai aduce aminte de emoţia acelor momente, însă, atenţie!, a nu se confunda acest cuvânt cu omologul său folosit de vreun elev prezent la examenul de Bac. Când dormea în camerele de hotel, alături de angajaţii Securităţii, lui Pavel Mocanu îi era frică nu care cumva, Doamne fereşte!, să vorbească în somn.

A stat lângă Władysław Gomułka, conducător al Poloniei, a tradus cuvintele lui Fidel Castro şi Che Guevara, ba chiar l-a cunoscut, fugitiv, ce-i drept, şi pe Nikita Sergheevici Hruşciov. „N-am rămas cu nimic. Uite, şi acum stau în apartamentul fetei. Noroc că am o pensie bunicică, 2.000 de lei, mă descurc cu ea cum pot. Toţi ceilalţi traducători ai regimului au încercat să obţină case, beneficii", explică Pavel Mocanu. Şi sub efectul acestor cuvinte şi al unei piei de zebră, mototolită şi înnegrită de trecerea timpului (adusă de soţie de prin vreo misiune diplomatică din Angola), Pavel Mocanu începe să-şi împartă amintirile. Aceasta este traducerea lor, nimerită doar pentru un articol de presă.

Prin vânt, cuvintele zboară

Pavel Mocanu, aşadar, cunoaşte şi poate vorbi fluent 11 limbi. Dânsul zice că la vreo 2-3 s-a mai ruginit, dar nu pentru că ar fi dispărut pasiunea, ci pentru simplul fapt că a lipsit exerciţiul. Polona i-a fost limbă nativă, la fel şi rusa, dar şi româna, fiind născut şi copilărind în Basarabia.

Pe drum, a mai deprins ceha, slovena, sârba, croata, portugheza, spaniola, bulgara şi franceza. Mocanu ar fi avut, probabil, destinul calm şi fluid al oricărui angajat al secţiei de Limbi Străine de la Radio România Actualităţi. Până într-o zi, când a fost anunţat de către reprezentanţii Partidului Comunist că este convocat, alături de ceilalţi cunoscători de polonă, pentru o preselecţie. O delegaţie din Polonia, condusă de Władysław Gomułka, vizita România, iar preşedintele Gheorghe Gheorghiu-Dej avea nevoie de un traducător la aeroport. „Tuturor ne era frică. La aeroport se fac cele mai grele traduceri. Din cauza vântului, cuvintele zboară, multe lucruri se aud prost sau nu se aud deloc."

Pielea de zebră, cea mai de preţ amintire a lui Pavel Mocanu

Mocanu era ultimul. Toţi ceilalţi refuzaseră, însă niciunul nu avea trecutul său. „Dacă eram demascat ca fiind basarabean, eram trimis cu primul tren spre URSS. Mi-au citit Codul Penal, ce prevedeau infracţiunile de trădare de ţară, de neam. Moartea, adică. (râde) După care am fost trimis direct la aeroport", îşi aminteşte Mocanu.

Norocul vieţii

Mari emoţii a mai avut în ziua aceea... Tremura el şi i se părea că tremură şi pământul de sub, florile, frunzele, ba şi apa din pahar. I se părea că, în acel moment, semnat în istorie sub cifrele 1958, viaţa sa, aşa cum fusese, avea să ia sfârşit în vreo formă sau alta. Pavel Mocanu s-a luminat la faţă când trapa avionului s-a deschis.

Acolo, pe treptele aeronavei, l-a zărit pe un prieten basarabean, ce fugise la fel ca şi el, doar că în Polonia. Acum devenise traducătorul pentru limba română al preşedintelui. „Avea tot discursul tradus în română, pe hârtie. În ziua aia n-am tradus nimic. Gomułka citea discursul în polonă, eu îl citeam pe cel în română. Am avut un noroc uriaş."

Discuţia cu Gheorghiu-Dej

După terminarea întâlnirii, Mocanu s-a ascuns. „Printre nişte bălării de pe aeroportul Băneasa, numai să nu mă mai vadă, să vină la mine." A fost reperat însă de către generalul Pintilie, un „torţionar absolut obscen", şi băgat într-o maşină cu geamuri fumurii. Pentru a doua oară în acea zi, Mocanu şi-a zis:„Gata, asta mi-a fost!".

Ajuns la Consiliul de miniştri, avea să afle că Gomułka refuzase să vorbească în rusă, astfel încât întregul plan al oficialilor români se destrămase în câteva secunde. Preşedintele a vorbit în polonă, iar el, Pavel Mocanu, a tradus pentru Gheorghiu-Dej. La final, acesta l-a întrebat de unde este. „Din Simeria", a minţit Mocanu. Dej a opinat că locul din care provenea era, într-adevăr, unul foarte frumos.

"N-am rămas cu nimic. Uite, şi acum stau în apartamentul fetei. Noroc că am o pensie bunicică, 2.000 de lei, mă descurc cu ea cum pot."

''Nu puteam refuza să fac o traducere. Dacă mă căutau şi eram demascat ca fiind basarabean, mă trimiteau cu primul tren spre URSS.''
Pavel Mocanu traducător

Istoria unei vieţi, ruta Varşovia-Angola

La întâlnirea din 1958, românii erau cei pro-sovietici, iar polonezii, „dizidenţii". Afirmaţia trebuie pusă în context. Cu puţin timp înaintea întâlnirii, Horia Sima declara, în Austria, că la retragerea trupelor sovietice din România, legionarii vor lua puterea. „Gheorghiu-Dej făcea şi pe dracu-n patru să-i convingă pe sovietici că totul este sub control şi că ţara noastră este rusofilă, doar pentru a-şi retrage trupele", povesteşte Mocanu. De cealaltă parte, polonezii scoseseră din toate discursurile oficiale ale partidului comunist sintagma „sub tutela Partidului Comunist Sovietic" şi militau ca toate ţările aflate sub influenţa Moscovei să facă la fel.

Şase ani mai târziu, în 1964, rolurile se inversaseră. Mocanu era din nou traducător, la Varşovia, la Congresul Partidului Comunist Polonez. „Ei erau pro-sovietici, noi deveniserăm prietenii chinezilor. Ei îi condamnau." La Varşovia, Mocanu îl însoţea pe liderul comunist Emil Bodnăraş. Când la tribună se spuneau cuvinte grele la adresa chinezilor, toată sala striga „Ura!" de patru ori. Doar Bodnăraş şi Mocanu stăteau jos. „Mă uitam la el, să văd dacă se ridică, să mă ridic şi eu. Polonezii îşi dădeau coate şi ziceau, «Uite, mă, ăsta e român»", povesteşte Mocanu.

Pavel Mocanu a lucrat în sistem până în 1975, când „ăia mai tineri mi-au luat locul". Episodul de la Varşovia avea să fie însă ultimul din seria traducătorului din polonă. Între timp, România începuse să-şi trimită studenţii la Varşovia, astfel încât traducătorii deveneau automat oameni crescuţi şi educaţi în ţara respectivă.

Mocanu a fost reprofilat, profitându-se şi de cunoştinţele sale într-o limbă destul de puţin folosită, la acel moment, în România: portugheza. Aşa a ajuns să participe la vizitele de stat din ţări precum Angola, Mozambic, Capul Verde, sau la întâlniri prin care România sprijinea mişcările de independenţă naţională. „România a sprijinit toate aceste mişcări, din fostele colonii portugheze. Am greşit. Iugoslavii, spre exemplu, au sprijinit una singură, în Angola, cea care a şi câştigat. La prima mea vizită acolo găseam, la hotel, recepţionere croate. Sârbii intraseră pe piaţa diamantelor şi în cea imobiliară. România nu s-a ales cu nimic."

Scurt portret de dictator

Contrar unei concepţii destul de des întânite în cultura populară, Nicolae Ceauşescu era o persoană extrem de versatilă, foarte greu de tras pe sfoară. Ceauşescu nu ştia o boabă de portugheză, evident, dar profitând de cuvintele cât de cât comune, dar şi de intuiţia sa, te asculta în timp ce traduceai. Practic, nu puteai adăuga, scoate sau schimba nimic. O amintire a lui Mocanu este extrem de sugestivă în acest sens. „Participam la o întâlnire cu o delegaţie din Cuba, se vorbea spaniolă. Când a simţit că traducerea nu este corespunzătoare, Ceauşescu a aruncat un caiet pe masă şi le-a spus:«Traduceţi, mă, pe caiete, nu aşa, din burtă!».

"România a sprijinit toate mişcările de independenţă ale coloniilor portugheze. A greşit. Nu ne-am ales cu nimic.''
Pavel Mocanu traducător

Aventura cubaneză: rachete, fasole şi munca la câmp

În 1962, Pavel Mocanu a vizitat Cuba. Însoţea o delegaţie a sindicatelor din România, prezentă alături de „surorile" din toate ţările aflate sub influenţa sovietică. În acele zile i-a tradus în limba lui Eminescu pe Fidel Castro şi pe Che Guevara. Despre primul spune că este un om care exercită o influenţă incredibilă în rândul celor din jurul său. „Îţi dă chiar impresia de blândeţe, nu e de mirare că, la acel moment, Fidel era atât de iubit în propria ţară."

Impresiile despre Che Guevara sunt la polul opus. „A vorbit mult, foarte mult. Abia sosisem. Eram năucit de schimbarea de fus orar, de noua lume, de climă. Şi el vorbea. Cred că a vorbit vreo două ore. Eram atât de obosit, încât, la un moment dat, m-am surprins spunându-mi, în timp ce traduceam: «Gata, termină!». Traduceam şi îl înjuram în gând."

Într-o dimineaţă, când a deschis ochii în hotelul din Havana unde era cazat, Pavel Mocanu a constatat că începuse momentul consemnat în istorie sub numele de „Criza Rachetelor Cubaneze". S-a uitat pe geam şi a văzut navele americane, postate pe apă, blocând ieşirea ambarcaţiunilor cubaneze. Toată lumea în hotel, pe stradă, peste tot, era înarmată până în vârful degetelor de la picioare. Ieşirea din Cuba era strict interzisă, şi aşa avea să rămână pentru încă o lună de zile. „Din Cuba ieşeau doar trei aeronave. Una spre Mexic, una spre URSS, unde intrau numai ruşii, şi una spre Praga, unde am fi intrat şi noi. Toate au fost blocate."

Situaţia era cu atât mai îngrijorătoare, cu cât nici condiţiile de primire din partea cubanezilor nu erau tocmai grozave. Era foame mare în ţara lui Fidel, iar fasolea era la ordinea zilei. După câteva astfel de mese, Pavel Mocanu a început să resimtă dureri de stomac şi a luat decizia să-şi schimbe meniul.

Pentru o masă mai bună

Alături de ceilalţi traducători, dar şi de majoritatea liderilor sindicali invitaţi în Cuba, s-a mutat la lucrul câmpului. De dimineaţa până seara, zi de zi, până la plecarea spre România. Era frumoasă arta cuvintelor, dar parcă şi mai frumoasă era tăierea trestiei, mai ales că, la finalul fiecărei zile, muncitorii reprofilaţi erau recompensaţi cu o porţie de mâncare mai sănătoasă şi mai gustoasă. Şi aşa a trecut sejurul lui Mocanu în Cuba. Cu trestia la picioare, navele americane la orizont şi automatele ruseşti în faţa ochilor.

În aceste condiţii, nu e de mirare că aventura cubaneză nu i-a lăsat cele mai plăcute amintiri lui Mocanu. E drept, multe dintre acestea au fostîngropate în trecerea timpului, dar traducătorul român a păstrat imaginea cubanezilor ca fiind şi una plină de oameni veseli şi, mai cu seamă, cu talent nativ în arta circului. „Îmi aduc aminte şi acum demonstraţiile acelea, care aveau loc în Havana, la fiecare 1 mai. Sute de oameni treceau prin faţa tribunei oficiale, purtând în gură băţul acela pe care-l puteţi vedea de fiecare dată când mergeţi cu copiii la circ. Era un spectacol adevărat. Mureau de foame, dar când sărbătoreau, o făceau cu toate forţele", spune Pavel Mocanu.

 

 

 

Sursa:www.adevarul.ro