Autor 70911 vizualizări


La începutul anilor 1880, societatea românească era profund impresionată de două crime săvârşite în Giurgiu. Ziarele epocii relatau cu lux de amănunte cum Alexandrina Dumitrescu îşi otrăvise soţul în septembrie 1881. Ulterior, ea a fost acuzată şi de otrăvirea fiicei sale care murise în împrejurări suspecte cu un an înainte. 

În acea perioadă se produceau destule furturi îndrăzneţe, tâlhării spectaculoase sau crime îngrozitoare însă faptele celei ce avea să fie recunoscută drept, , otrăvitoarea din Giurgiu” au ieşit în evidenţă între acestea din mai multe motive. Pe de o parte, cele două crime erau suficiente pentru a atrage atenţia. Pe de alta, identitatea criminalului – mama uneia dintre victime, respectiv soţia celeilalte – nu a făcut decât să sporească interesul pentru această afacere criminală. Acţiunile, , otrăvitoarei din Giurgiu” erau în evidentă contradicţie cu expectanţele societăţii legate de rolurile femeii-de mamă şi soţie iubitoare şi devotată.

Totuşi, cele două crime prin otrăvire se aflau în consonanţă cu una dintre temerile ascunse ale celor mai mulţi. Crimele pentru care a fost acuzată şi condamnată Alexandrina Dumitrescu – otrăvirea fiicei şi a soţului său – au readus în prim-plan un stereotip des întâlnit şi în alte spaţii cu o remarcabilă rezistenţă la trecerea timpului, acela al femeii otrăvitoare. Presa vremii a speculat de la început informaţiile privitoare la cele două crime. Apoi, cazul a fost studiat de specialişti, în literatura medicală au apărut referiri la cauzele ce ar fi determinat comportamentul Alexandrinei Dumitrescu. În fine, atunci când afacerea, , otrăvitoarei din Giurgiu” era binecunoscută publicului, eroina s-a regăsit şi în două romane populare din epocă.

„Conduita desordonată a ei era de notorietate publică”

, , Timpul”[1]era unul dintre primele ziare care îşi informa cititorii în septembrie 1881 că I. Dumitrescu, grefier la tribunalul din Giurgiu, murise subit, suspiciunile planând asupra soţiei sale. În ochii contemporanilor, comportamentul femeii o incrimina pe aceasta, alimentând suspiciunile că moartea suspectă a funcţionarului ar fi fost provocată de ea. Numele Alexandrinei nu apărea însă în primele articole. , , E bănuită soţia, nu trăiau în armonie iar conduita desordonată a ei era de notorietate publică”. În continuarea articolului, se preciza că o comisie medicală urma să desfăşoare autopsia cadavrului. Totuşi, ziarul enunţa deja un verdict precizând:, , sunt indicii grave că ar fi fost otrăvit”. Ziarul, , Timpul”, oficiosul conservatorilor încerca să lege crima din Giurgiu şi cu posibile ingerinţe politice ale liberalilor. Astfel, se preciza că familia soţiei ar avea legături cu Puterea[2]şi căuta să se asigure că afacerea avea să , , rămâie acoperită sub vălul misterului”.

„Copila grefierului Dumitrescu a murit otrăvită tot cu arsenic”

La câteva zile după, în numărul din 2 octombrie[3], un nou articol al aceluiaşi ziar readucea în discuţie crima din Giurgiu. În urma autopsiei se constatase că victima murise otrăvită, iar autorităţile au arestat-o pe soţia grefierului. După aflarea rezultatului autopsiei, unii membrii ai comunităţii îşi amintiseră că şi fiica Alexandrinei murise în condiţii suspecte cu un an înainte. Concret, existau bănuieli[4], , şi fiica ar fi fost de asemenea înveninată de mumă”. Ca urmare, cadavrul fetiţei a fost exhumat pentru a fi supus autopsiei. În numărul din 16 octombrie, în paginile ziarului, , Timpul”[5], articolul intitulat, , Otrăvirea din Giurgiu” făcea din nou referire la acest caz. Analiza chimică a cadavrului dezvăluise că , , şi copila grefierului Dumitrescu a murit otrăvită tot cu arsenic. Acum dar nu mai poate remânea cea mai mică îndoială despre culpabilitatea prevenitei Alexandrina Dumitrescu, această mumă denaturată şi soţie criminală, care, în reţeaua ei de plăceri ilicite şi petreceri clandestine, a avut cruzimea de-a omorî pe propriul seu copil, spre a face să dispară unicul martor al conduitei sale desfrânate”. Informaţia legată de rezultatul autopsiei era însoţită de un comentariu revelator pe mai multe planuri. Mai întâi, comportamentul iresponsabil al Alexandrinei era incriminat. Era, de fapt, o confirmare a verdictului primul articol, din 25 septembrie, ce făcea referire la, , conduita desordonată” a Alexandrinei. Impulsurile necontrolate ale Alexandrinei ar fi cauzat drama familiei Dumitrescu. Ea apare, în textul articolului într-o dublă ipostază:cea de, , mumă denaturată” şi cea de, , soţie criminală”. Această dublă ipostază e, de fapt, antiteza imaginii acceptate a femeii aşa cum apare în mentalul colectiv al epocii, de mamă si soţie iubitoare şi devotată.

Procesul afacerii, , otrăvitoarei din Giurgiu” a avut loc în martie 1882. Alexandrina a fost condamnată la muncă silnică pe viaţă pentru uciderea fiicei sale Luiza şi a soţului Ioan. Recursul din luna mai 1882 invoca aplicarea necorespunzătoare a procedurilor în decursul anchetei şi a procesului. Totuşi, a fost respins cu uşurinţă. Cazul a fost îndelung dezbătut, presa preluând o parte dintre discuţiile ce au avut loc la procesul şi la recursul Alexandrinei Dumitrescu. Interesul publicului larg era enorm, la recursul ce s-a judecat la 14 mai 1882, sala tribunalului era plină de oameni curioşi ce veniseră s-o vadă pe condamnată[6]. Fără îndoială, modalitatea în care a tratat presa vremii această afacere criminală a stimulat şi întreţinut interesul publicului pentru mai multe detalii legate de proces sau persoana criminalei.

Alexandrina, pradă nimfomaniei?

În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, discursul despre criminal a devenit din ce în ce mai mult o competenţă a specialiştilor-doctori, psihiatri, avocaţi, judecători sau poliţişti. Aceste categorii profesionale se aflau în contact cu criminalii şi îşi exercitau expertiza oferind şi diferite interpretări privind cauzalitatea acţiunilor celor ce încălcaseră legea într-un fel sau altul. Una dintre aceste interpretări ce privea cazul Alexandrinei Dumitrescu aparţine unui anume Christodor Păunescu (1849-1883)[7], doctor în Medicină, titlu obţinut la Paris şi medic primar al oraşului Ploieşti. Acesta susţinea la 3 martie 1882[8]că Alexandrina nu ar trebui condamnată penal ci, , trebuesce internată într’un ospiciu special spre a fi suspusă unei cure apropiate”deoarece , , nu se bucură de o stare fisiologică, este nimfomaniacă”. El încerca să explice comportamentul Alexandrinei prin asocierea cu afecţiuni precum nimfomania sau isteria. Potrivit autorului, din moment ce Alexandrina ar suferi de nimfomanie, afecţiune care i-ar fi afectat radical comportamentul, ea nu mai era responsabilă penal şi potrivit articolului 57 din Codul Penal[9]nu putea fi condamnată.

Explicaţiile medicale oferite de doctorul Păunescu sunt revelatoare pentru câteva din teoriile (pseudo)ştiinţifice care circulau în epocă. Devianţa, inclusiv cea manifestată prin comiterea de acte criminale, este treptat medicalizată iar criminalul este considerat a fi un om bolnav suferind de manii. De altfel, psihiatria secolului al XIX-lea a avut aproape o obsesie[10], o, , manie” pentru denumirea comportamentelor deviante, agorafobia, claustrofobia, abulia, cleptomania, nimfomania, necrofilia, onomatomania, coprolalia, piromania, exhibitionismul, sifilofobia, nosofilia, nosofobia sau necrofilia fiind doar câteva dintre afecţiunile diagnosticate de medicii vremii. Potrivit teoriilor medicale ale epocii, isteria era o boală specifică femeii. În cazul de faţă era asociată cu nimfomania pe care Christodor Păunescu o descrie pe larg.

Dacă în discursul din presă infidelitatea Alexandrinei era privită sub raport moral, în această ipostază ea este definită medical , , Nimfomania sau uteromania este o boală nervoasă cu totul proprie sexului femesc, caracterisată printr’o escitaţiune morbidă a organelor genitale şi cu o aplecare insolită la amorul fisic.[...] Nimfomania este adesea o complicaţiune a altei boli numită Isteria şi depinde exclusiv de toate influenţele care se pot arăta, fie asupra simţibilităţii genitale, fie asupra escitabilităţii nervoase atât de desvoltată la femei.[...] Femeile afectate de aceasta au o aplecare extraordinară la plăcerile veneriene, plăcere preparată de mult timp;nu se gândesc de cât la plăcerile fisice într’un mod nemoderat. [...] Se asvârl în braţele primului văzut, fără să ţină socoteală de onoare, fac prostituţiunea pe unde găsesc”.Atât articolele din presă ce puneau accentul pe latura morală, cât şi, , opiniunea medico-legală” erau însă discursuri masculine ce reflectau imaginea femeii în mentalul colectiv al epocii.

„Epidemie” a otrăvirilor, propagate prin presă

Pentru contemporani, cazuri ca acesta alarmau. De regulă, un caz de otrăvire, în care era implicată o femeie, făcea să crească sensibilitatea faţă de fapte similare astfel încât apăreau în presa epocii şi alte cazuri, chiar dacă victima doar murise în condiţii suspecte şi nu se ştia sigur că fusese otrăvită. Efectul era aproape acela al unei epidemii a otrăvirilor, o panică ce se propaga prin intermediul presei. La scurt timp după prezentarea cazului Alexandrinei Dumitrescu, în presă a apărut o nouă ştire legată de o otrăvire, din Vlaşca. Articolul din, , Timpul”[11]debuta prin referirea la cazul Alexandrinei. , , Nu s-a terminat încă instrucţiunea casului de otrăvire a lui Ioan Dumitrescu şi a fiicei sale…”Textul din ziar arăta cum un anume Savu Comănescu întreţinea, , relaţii ilicite” cu fiica sa iar soţia , , a administrat rivalei o doză măricică de arsenic şi o trimise acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin ci viaţă fără sfârşit”. Până la sfârşitul lunii, acelaşi ziar avea să-şi mai delecteze cititorii cu încă un caz similar. Titlul, , O altă otrăvire în Brăila”[12]crea o legătură pentru cititori între cazul Alexandrinei, cel din Vlaşca şi acesta nou, din Brăila. Din nou, o femeie era prezentată drept vinovată, dar nu soţia, ci soacra. De fapt, împrejurările erau neclare însă ziarul menţiona că soacra e bănuită. Pentru publicul ziarului cazurile de otrăvire apăreau a fi un fenomen frecvent, răspândit în toată ţara. O perioadă similară, , , o epidemie” a otrăvirilor apare în 1890. În urma unor cazuri succesive de otrăviri din Bucureşti, în ziarului „Timpul”[13]a apărut un articol în care autorul remarca:„se ivesc foarte des cazuri de acestea că femeile îşi otrăvesc bărbaţii, oare de ce nu se aude ca un bărbat să-şi otrăvească jumătatea?”

În epocă exista credinţa că otrăvirea era cu predilecţie apanajul femeilor. Cu siguranţă, femeile otrăveau, dar şi bărbaţii recurgeau la această modalitate de a ucide. Otrăvirea părea însă contemporanilor a fi o crimă tipic feminină pentru că presupunea un caracter insidios, o viclenie proprie femeilor. Grigore Ioan Lahovari încearca să explice într-un studiu comportamentul criminalilor, oferind câteva dintre motivaţiile actelor criminale. Lucrarea sa[14]prezenta criminalii grupaţi în funcţie de faptele lor în:incendiatori, autorii de crime politice şi otrăvitoare. Cazurile relatate de autor drept exemple pentru a-şi susţine afirmaţiile erau preluate din literatura de specialitate din Franţa, Germania sau Austro-Ungaria. Fără îndoială, şi teoriile în baza cărora explica autorul comportamentul criminalilor erau preluate din aceleaşi spaţii. Faptul că el îşi intitula unul dintre capitole, , Otrăvitoarele” (în clasificarea sa) nu e deloc întâmplător. Lahovari explică riguros această preferinţă, „femeia are mai puţin curagiu, mai puţină bărbăţie (sic), mai puţină putere, de aceia femeia comite, mai cu facilitate şi mai des această crimă”[15]. Mai mult, el motiva comportamentul „otrăvitoarelor” realizând un portret moral. Astfel, „otrăvitoarea” este , , incapabilă de a concepe şi de a simţi acele sentimente morale care se chiamă sentimentul datoriei, sentimentul dreptului, pocainţa, pudoarea, ruşinea, frica de a fi descoperită şi de a fi pedepsită”[16].

Romane populare inspirate din cazuri reale

Ştirile din presă, mai ales cele legate de crime, constituiau o sursă importantă pentru literatura populară a epocii. De cele mai multe ori, autorii acestor romane şi nuvele inspirate din presă erau chiar ziarişti. Dintre aceştia, Panait Macri (1863-1932)[17], care scrisese la diferite ziare sub pseudonimul, , Omega”, a publicat şi câteva romane populare care aveau în centru figurile unor femei criminale sau imorale. Putem menţiona romane precum Din fundul ocnelor (închisoarea de femei de la Plătăreşti)(1904), Femeea perdută(1896), Femeile depravate(1908), Femeia trădătoare(1888), Otrăvitoarea din Giurgiu(1884). Ultimul din ele este, într-adevăr, dedicat Alexandrinei Dumitrescu.

Din seria acestor romane, probabil cel mai bine conturat este Din fundul ocnelor. Prima parte a romanul narează un şir de fapte din viaţa unui personaj masculin, Octavian, însă partea a doua reprezintă o colecţie de destine, autorul prezentând crimele femeilor închise la Plătăreşti-închisoarea de femei. După cum el însuşi susţine, Panait Macri a vizitat închisoarea de la Plătăreşti în 1904, unde a discutat cu o parte dintre deţinute. Autorul a folosit şi articolele din presă care relatau despre crimele femeilor, pe lângă mărturiile adunate de la deţinutele închise la Plătăreşti pentru a scrie acest, , roman original”. Original nu putea fi decât parţial pentru că Macri a avut drept surse ştirile din presa epocii pe care le-a transpus în paginile romanului, plagiind[18]respectivele articole. Romanul său combină însă elemente reale, verificabile, prezente în presă sau în dezbaterile judiciare cu elemente fictionale, inspirate din folclor. Astfel, după ce Alexandrina fusese condamnată, un, , om roşu” cu , , un beteşug la mâna dreaptă”plănuia s-o răpească pe Alexandrina Dumitrescu din închisoare. Acesta era, , înzestrat” cu trăsăturile omului rău din basme pentru a confirma semnele fizice, era lacom, leneş, rău[19].

Dintre toate femeile descrise de Macri, Alexandrina Dumitrescu se detaşează, ea fiind prezentă, aproape ca un laitmotiv, pe tot parcursul romanului. Sunt prezentate pe larg împrejurările în care s-au produs cele două crime şi dezbaterile de la proces. De asemenea, nici experienţele din închisoare ale Alexandrinei n-au fost neglijate. Momentele cheie din viaţa ei sunt reprezentate prin ilustraţii, care surprind împrejurări diferite din viaţa acesteia:prezenţa Alexandrinei la autopsia fiicei sale, întâlnirea cu directorul penitenciarului Văcăreşti sau confruntarea cu judecătorul de instrucţie.

În unele situaţii, ea devine chiar alter-egoal autorului enunţând judecăţi de valoare cu privire la unele dintre deţinutele închise alături de ea. Stilul e simplu, eminamente narativ, pasajele descriptive fiind scurte dar şocante, mai ales în atunci când sunt descrise crimele. Efectul dramatic era garantat, cititorii fiind impresionaţi de relatarea faptelor criminale. Acest aspect e unul important. Publicul romanelor lui Panait Macri era format, în mare măsură, din aceeaşi oameni care citeau despre diferitele crime reunite sub secţiunea, , faptelor diverse” a ziarelor.

Cazul Alexandrinei Dumitrescu scoate la iveală mai multe perspective de a privi acţiunile criminalilor în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Presa oferea de obicei primele informaţii, apelând la imagini uşor de recunoscut de către cititori şi utilizând un vocabular menit a impresiona. Discursul medical face vizibile teoriile (pseudo)ştiinţifice ale epocii, teorii ce încercau să explice criminalitatea feminină. Nu în ultimul rând, literatura populară a preluat elemente din surse variate pentru a reda într-o nouă aură figura celei care era sau fusese cunoscută drept, , otrăvitoarea din Giurgiu”. Aceste discursuri se suprapun şi sunt influenţate însă într-o măsură mai mică sau mai mare de stereotipuri prezente la nivelul societăţii, precum cel al femeii otrăvitoare.

NOTE


[1]Timpul, anul VI, nr. 208, 25 septembrie 1881, p 3.

[2]Ibidem.

[3]Ibidem, nr. 214, 2 octombrie 1881 p 3.

[4]Ibidem, nr 217, 6 octombrie 1881 p 3.

[5]Ibidem, nr. 225, 16 octombrie 1881, p 2.

[6]Resboiul, anul VI, nr. 1742, 14 mai 1882, p 2

[7]Gabriel Ştrempel, Bibliografia românească modernă, vol II, L-Q, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989, p 800.

[8]Articolul ce făcea cunoscut punctul lui de vedere a fost publicat în, , Progresul Medical Român”, târziu în august 1882 dar fost preluat integral de presa vremii. Vezi Progresul Medical Român, anul II, nr 34, 28 august 1882, pp 258-261.

[9]Textul articolului 57 preciza că:„Nu se socoteşte nici delict nici crimă faptul săvârsit în stare de smintire sau pierderea raţiunii independent de vointa sa”. Atât textul articolului cât şi comentariile referitoare la aplicarea lui sunt prezente în Ion I. Condeescu, Codice Penal Român-adnotat şi explicat, Bucureşti, Tipografia Ştefan Mihăilescu, 1883, pp 42-43.

[10]Daniel Pick, Faces of Degeneration, Cambridge, Cambridge University Press, 1989, pp 7-8

[11]Timpul, anul VI, nr 232, 24 octombrie 1881, p 2.

[12]Ibidem, nr 236, 30 octombrie 1881, p 3.

[13]Ibidem, anul XI, nr 96, 14 martie 1890, p 2.

[14]Grigore Ioan Lahovari, Despre Psyhologia criminală, Bucureşci, I.G.Haimann, 1888.

[15]Ibidem, p 39.

[16]Ibidem, p 68.

[17]Gabriel Ştrempel, op cit, vol II, L-Q, pp 151-152.

[18]Plagierea articolelor din presă în romanele populare era un fapt obişnuit, practicat frecvent.

[19]Ibidem, pp 176-177.

""