Nicolae și Elena Ceaușescu «n-aveau habar de prețuri»

Autor 15596 vizualizări


Despre caracterul cvasi-infect al ocupantei Cabinetului doi s-a vorbit până la epuizare. Am avea pretenția să credem că știm totul despre Elena Ceaușescu, dar până la lectura cărții Ceaușescu – Adevăruri din umbră (Mirela Petcu și Camil Roguski) ar fi bine să avem o reticență în această privință. O culegere de dialoguri cu oameni apropiați cuplului, cartea din care vă prezentăm următorul pasaj este dovada certă că nu știm niciodată totul, că, de fapt, „Numărul Doi” este un personaj complex. Pasajul următor este o discuție relevantă în acest sens cu arhitectul soților Ceaușescu.

– O bună parte din activitatea v-ați desfășurat-o în cadrul Gospodăriei de Partid. În ce calitate ați lucrat acolo?

– Ca arhitect specialist în mobilier, deși am realizat și perdele, și covoare, mai ales covoare.

– Mi-ați spus că prima lucrare executată în timpul cât ați lucrat la Gospodăria de Partid a fost sediul ICECHIM.

– Dacă țineți dumneavoastră minte, ICECHIM a fost „oul de aur” al Elenei Ceaușescu, care era directoare acolo. Într-o zi, mă cheamă șeful meu direct și-mi zice: „Măi, asta este tema, faci proiectul pentru dotarea, mobilarea zonei rezidențiale, faci cabinetul lui Ceaușescu, săli de conferințe și tot ce mai trebuie. Când ești gata, îmi arăți proiectul”. Am făcut proiectul și i l-am arătat: „Gata” – zic. „Mâine te duci să-l susții, să-l prezinți. Dar cât costă?”. „O să coste în jur de 300.000 lei”. Era o sumă colosală. Salariul unui arhitect era, pe vremea aia, vreo 2.000 de lei. „Ce, ai înnebunit? Cum o să spui 300.000 lei? Vrei să te dea afară? Spune și tu 190.000 sau 170.000”. „Bine”. Și mă duc. Era pentru prima oară când vedeam „morții”. Îmi cam tremura mâna pe mapă. Așteptam la secretariat și m-am gândit că dacă șeful meu a redus de la 300.000 lei la 170.000 lei, ia să mai tai și eu, să mai reduc o dată. Ajung în față, îi arăt proiectul, nu sune absolut nimic despre lucrare, dar mă întreabă cât costă. Spun 90.000. Se uită la mine ca și cum m-ar fi mâncat și zice: „Mă furați! Cum poate să coste acesta 90.000? Nu mi-a spus mie tovarășul Suter că pe el l-a costat cabinetul lui 25.000 lei și e mult mai frumos și mai sculptat?” Suter a fost mulți ani ministrul Industriei Silvice. Și familiei Ceaușescu îi plăcea tot ce era foarte laborios, muncit foarte mult. „Să trăiți, să știți că n-a știut, că poate așa, că poate altminteri, că poate să coste și sub 25.000 de lei”. N-am știut ce să mai zic și cum să-mi mai pun cenușă în cap, am făcut câțiva pași îndărăt și am plecat. Asudat și înnebunit, m-am dus la șeful meu. „Uitați, de la 90.000 lei, i-am spus 25.000 de lei și mi-a zis că o fur și mi-a povestit ce i-a zis ministrul Suter”. „Cum? Așa ți-a spus? Du-te repede la tovarășul ministru Suter și spune-i că tovarășa a zis să-i facă și ei cabinetul tot cu 25.000 lei”. Mi-a venit sufletul la loc. „Uite, domnule, că am și eu pe cine să-mi vărs necazul”. M-am dus la Suter, i-am spus exact ce-a zis șeful meu. Nu i-a mișcat nici un fir de păr. A zis: „Bine. În cât timp trebuie să-l fac?” „În șase luni”. „Bine. Îl fac.” Și acesta era un termen exagerat. Și l-a făcut cu 25.000 lei în șase luni. Cam în felul acesta se lucra. Unul îl mințea pe celălalt. De foarte multe ori, aruncam vina pe Ceaușescu sau pe Elena Ceaușescu. Dar până la ei, sunt alți vinovați.

– Ați scăpat ușor la ICECHIM, dacă s-a ocupat ministrul Suter de tot.

– Ba nu, că mochetele ne-au dat iarăși de furcă. Pe vremea aceea o mochetă de Cisnădie costa 500 lei metru pătrat. Acesta era prețul. Mă duc să i le arăt și mă întreabă imediat: „Cât costă?”. „500”. „Cum 500? Habar n-ai, sunteți niște idioți, niște boi”. Vorbea foarte urât, foarte murdar. Lăsai capul în jos și te lăsai bălăcărit. „Cum poți să spui d-ta 500 de lei? Covoarele mele de acasă, care au fost făcute în Iran, costă 500 lei metru pătrat”. „Știți, așa am fost informat de la fabrică, o să mă duc să verific și o să vă spun”. Am ajuns la birou, m-am dus la șeful meu și i-am povestit. „Hai să vedem despre ce este vorba”. Este foarte adevărat că primise cadou de la șahinșah niște covoare și, cum toate cadourile fuseseră inventariate, în loc să se pună prețul de un leu, se pusese 500 lei. Când au văzut Ceaușeștii 500 de lei, au crezut că este valoarea reală, ei neavând habar de prețuri. Au fost dezinformați. Așa s-a făcut întotdeauna și pe toate canalele. Poate că și eu am dezinformat și mergeai la noroc. De-a lungul anilor, am găsit o metodă ca să-mi salvez lucrările.

Casele soților Ceaușescu erau construite de Gospodăria de Partid

– Domnule arhitect, ați lucrat și la casele copiilor familiei Ceaușescu?

– Da, am lucrat, dar casele copiilor nu erau cine știe ce. Pe vremea aceea casele păreau foarte frumoase, foarte mari. De exemplu, Zoia avea un hol și o sufragerie la etajul întâi, iar la etajul al doilea avea două dormitoare, baie și celelalte. Cât despre Nicu, el locuia la parter, unde avea, tot așa, un salon, avea un fel de minibar. El era cu barurile. Astăzi, casele lor sunt depășite cu mult de casele cu turnulețe, interioare sunt mult mai elaborate decât ceea ce aveau copiii lui Ceaușescu.

– De ce nu le-au făcut și copiilor palate?

– Casele în care au locuit soții Ceaușescu erau făcute de Gospodăria de Partid și date în folosința lor. Iar în privința copiilor, aceștia nu puteau avea ceea ce aveau părinții. Trebuia să fie o diferență între părinți și copii. Este foarte adevărat că, atunci când l-a însurat pe Nicu, Elena a vrut să-i dea cadou o casă nouă. S-a făcut această casă pe lângă Academia Militară, pe strada Dr. Severeanu. Am lucrat la casă aproape un an de zile. Și când am mobilat-o și am adus tot ce trebuia, Nicu nu avea de gând să mai stea însurat. Se cam despărțise de soția lui și casa n-a fost ocupată niciodată. Era vorba să ia casa Valentin, care locuise într-un apartament standard, pe lângă Arcul de Triumf, alcătuit din trei camere. Dar casa nu era terminată și nici Valentin nu dorea să locuiască în ceea ce se făcuse pentru Nicu. Când i s-a născut copilul, Valentin a primit parterul vilei în care locuia și Mitzura Arghezi.


Arhitectul Camil Roguski a încetat din viață în 2012, la vârsta de 87 de ani

– V-ați înțeles bine cu copiii?

– Da, foarte bine, și cu Nicu și cu Zoia. Cu Valentin am vorbit mai puțin. Și am o părere foarte bună despre toți trei. Despre Zoia am vorbit deseori pe parcursul acestor pagini. Aș dori să mai adaug ceva la portretul lui Nicu. El era un om ca toți ceilalți, mai comunicativ, mai ales când era bine dispus. Pe vremea când lucram la casa din strada Primăverii, venea la noi și ne întreba: „Mai știți vreun banc cu tata?”. Vă dați seama că noi făceam fețe-fete și nu spuneam nimic. „Lui taică-meu puteți să i le spuneți, dar mamei dacă i le-ați spus, v-ați ars”. Altădată, un meseriaș l-a confundat cu un băiat de pe șantier și, când trebuiau să bage o scară mare în casă, l-a pus să dea ajutor. Nicu a apucat scara din față, dar în fața ușii meseriașul i-a atras atenția că trebuie să se descalțe, că așa era dispoziția. Dar Nicu i-a răspuns: „Nu prea m-aș descălța, că doar intru în casa maică-mi”.

Sursa: Mirela Petcu, Camil Roguski: Ceaușescu: adevăruri din umbră, Editura Evenimentul Românesc , București, 2001

""