Autor 2544 vizualizări


Sursa documentară cea mai importantă privind activitatea lui Nicolae Iorga în 1917 este corespondența emisă și, mai ales, cea primită de aceasta. Din ultima categorie, o întinsă selecție am publicat în 19961. Din corespondență, care oferă o oglindă fidelă a activității istoricului în 1917, se pot desprinde liniile principale ale acțiunilor sale, toate legate de efortul de război al României și de dezideratul final al românilor, Unirea cea mare.

Dar, totodată, corespondența respectivă oferă un tablou fidel al înseși evoluției generale a țării, al frământărilor prin care trecea: desfășurarea războiului; relațiile cu aliații; drumul spre Unirea Basarabiei; evoluția moralului populației; luptele politice și sociale.

„Neamul românesc” și lupta antibolșevică

În complexa situație a României anului 1917, istoricul a avut un rol major în multe momente, aproape unanim recunoscut în susținerea moralului Armatei și al populației; în propaganda românească în străinătate vizând cunoașterea aspirațiilor și a luptei poporului român, pentru a influența viitoarea conferință de pace; ca susținător al stabilității politice și sociale interne, luptător împotriva tendințelor de răsturnare pe cale revoluționară, de tip bolșevic, încercate de forțe rusești și de către unii susținători români ai acestora; ca susținător al familiei regale, ș.a. În mai multe rânduri m-am aplecat mai pe larg asupra unora dintre planurile de activitate enunțate2.

Ca urmare, voi trata acum un plan mai puțin acoperit. Revoluția declanșată în Rusia la începutul lui 1917 a influențat puternic Armata rusă din România, bolșevizând-o treptat. Rezultatul a fost, pe de o parte, participarea tot mai puțin semnificativă a acesteia la luptele pentru apărarea Moldovei și, pe de altă parte, tendința rușilor de a se amesteca în treburile interne ale României, încercând chiar schimbarea formei de guvernământ – alungarea Monarhiei și proclamarea unei republici de tip bolșevic.

Rolul socialiștilor români, în acest al doilea plan, a fost major: ei îi impulsionau pe soldații ruși, sperând a fi beneficiarii acțiunii violente a acestora, sperând să ajungă cu sprijin străin în fruntea Statului, în condițiile în care prin propriile forțe nu ar fi putut să realizeze nimic.

Încă din ianuarie 1917, plasarea socialiștilor români în spatele acțiunilor, periculoase pentru Statul român, ale soldaților ruși devenise evidentă. Pentru a putea contracara pericolul, Nicolae Iorga își va folosi mai întâi ziarul, Neamul Românesc, apoi îl va îndemna pe regele Ferdinand la acțiuni care să combată agitația socialistă și, în vara lui 1917, va susține cu toată forța, în Parlament, adoptarea legilor care, mulțumindu-i pe soldații țărani, puteau aduce pacea socială necesară atât rezistenței la propaganda bolșevică revoluționară, cât și continuării luptelor de pe front.

În Neamul Românesc, Iorga a publicat o serie de articole de condamnare a socialiștilor români, considerați a fi folosiți și de germani pentru a destabiliza România. Începea cu Socialiștii și războiul, în numărul din 13 ianuarie 1917.

Alte articole apar în februarie-martie, sub pretextul răspunsului la scrisorile primite de la diverși socialiști anonimi. Unii contemporani au crezut că acești anonimi nici nu existau, istoricul inventându-le scrisorile, pentru a putea astfel răspunde la probleme reale care erau în atenția opiniei publice. Însă, scrisorile existau; una dintre ele se păstrează în fondul de corespondență Iorga de la Biblioteca Academiei Române3.

În Neamul Românesc din 16 martie 1917, Nicolae Iorga semna articolul Răspuns «unui socialist». Condamna faptul că socialiștii, în vreme de război, când toate eforturile trebuiau îndreptate spre salvarea Țării, urmăreau atingerea intereselor lor de clasă:

“Un socialist, care-și aduce aminte că este socialist în momentul când toată lumea trebuie să-și aducă aminte că sunt români, și scrie pentru a protesta în contra frazei: Germanii «au liberat din temnițile noastre toți tâlharii și trădătorii cari au pretins că au idei socialiste»[...] În ce privește socialiștii adevărați, să fi fost în locul lor, cu oricât de puțină dreptate m-ar fi închis ai mei, n-aș fi ieșit, pentru nimica în lume, din mila nemților”.

Cristian Racovski - liderul socialist care nu știa limba română

În numărul din 21 martie 1917 al Neamului Românesc, istoricul publică alt articol, sub titlul A doua epistolă către un socialist, cu precizarea fermă: “La frumoasa scrisoare nouă a socialistului român, răspund foarte limpede [...]: Pe cine încurajează la asasinate și prădăciuni să-l tratezi cum l-ași trata și eu”. Iar în numărul din 20 aprilie 1917, semna articolul Socialismul – industrie de război în Germania, atacându-l și pe Cristian Racovski, cel care se considera conducătorul socialiștilor români, dar era bulgar și abia se putea exprima în limba română4.

“Așa-numitul șef al socialismului român – scria Nicolae Iorga pe 20 aprilie 1917 -, înconjurat de o clică de ambițioși care-i exploatează fanatismul dezmățat, e un bulgar care nu știe românește, care, cum am constatat eu însumi, având prilejul de a-l face să scrie, nu poate pune pe hârtie șase rânduri în limba noastră, un bulgar dintr-o familie de entuziaști ai idealului bulgăresc, care numără pe cel mai mare agitator național pe care l-au avut căpcăunii aceștia [Cristian Sava Racovski]. Total străin de toate rosturile nației noastre [...], autor de cărți, ca România boierilor, în care ne pârăște străinătății [...], el n-are nici o legătură cu noi, decât patima de a ni face rău nouă în folosul nației sale”.

În urma acestui articol, socialistul anonim îi răspundea furios istoricului, la 24 aprilie 1917:

“Ultimul d-tale răspuns și mai ales atitudinea d-tale din timpul din urmă, m-au edificat pe deplin. Țin totuși să protestez împotriva însinuărilor și a calomniilor pe care le publici la adresa doctorului Racovski, fără a putea face cea mai mică dovadă la adresa socialismului internațional și socialismului din România. E trist că în momentul când vorbiți de democrație și de reforme care tind să schimbe regimul nostru social de până acum, să practicați același regim polițist din trecut și să repetați aceleași acuzațiuni politice. Această atitudine de azi, a dv. nu va fi însă decât spre folosul nostru; ea va mări și mai mult imensul capital moral pe care-l avem și de care ne vom folosi mâine, când vom putea să ne reluăm activitatea noastră socialistă”5.

Soldații revoluționari ruși erau foarte activi în Iași. Își stabiliseră conducerea la Socola. L-au eliberat din închisoare pe Cristian Racovski și pe alți socialiști români. Mai târziu, Iorga va scrie:

“Racovski însuși, cu fața lui tragic strâmbă, cu ochii lui fugători și șireți, cu barba lui bătută de toate vânturile, fusese liberat [...] și se înfățișase în plin mijloc al Iașului, încercând ce nu-și dădea seama că nu poate face: o revoluție instantanee prin magia presupusă a bietei lui elocvențe. [...] Lumea se uita la el ca la un animal feroce ieșit din cușca lui. Când tovarășii muscali au văzut că la noi nu se produc minunile politice și sociale de la Petrograd, l-au luat, l-au suit din nou în automobil și l-au trecut Prutul”6.

Apel la loialitate pentru țară și suveran

În fața pericolului revoluționar evident, Iorga publica, în Neamul Românesc din 20 aprilie 1917, un Apel către toți românii, “de a sta neclintiți în jurul simbolurilor sfinte ale Țării și în jurul Suveranului”. Pentru populația din afara Iașiului, pentru Armata de pe front, încercarea revoluționară din Iași era o necunoscută. De aceea, articolele lui Nicolae Iorga din Neamul Românesc au produs o anume derută. S-a făcut ecoul acesteia Remus Caracaș, fost student al istoricului, acum ofițer, care-i scria pe 24 aprilie 1917:

“Prin grele vremuri mai trecem! N-am știut ce să cred acum patru zile, cetind în rubrica atunci înființată: «Însemnări zi de zi», apelul pe care-l faceți de a sta neclintiți «în jurul simbolelor sfinte ale Țării și în jurul Suveranului». Nu înțelegeam nimic. Vedeam bine că trebuia să se fi întâmplat ceva, dar cum nu știam cu ce să pun în legătură apelul dv., căci prin gazete nu era nimic alarmant: stam nedumerit, incapabil de a satisface curiozitatea acelora cari veneau la mine pentru lămuriri, ca la un «iorchist» care «poate că știe» ceva mai mult. [...] Nu înțelegeam cum a putut fi eliberat ticălosul acela de Racovski și cum a putut vorbi în Piața Unirii, fără să se fi găsit cineva să-l trîntească cu capul de pământ sau să tragă în el un foc de revolver, să se isprăvească odată cu acest fraudulos individ?”7

Momentul cel mai periculos pentru sistemul politic monarhic din România l-a constituit democrația soldaților bolșevizați ruși, proiectată a avea loc la Iași pe 23 aprilie 1917, de Sfântul Gheorghe. Soldații erau foarte receptivi la un eventual îndemn de a înlătura Monarhia. La rubrica Știri din Țară a Neamului Românesc din 23 aprilie, Nicolae Iorga scria:

“E vorba ca duminică, de Sf. Gheorghe, aliații noștri ruși să facă o nouă manifestație. Calomniatori culeși între spionii germani au răspândit zvonul că prietenii României ar voi să înrăutățească prin acte de violență asupra vieții noastre de stat înseși, ca și asupra reformelor ce se au în vedere. [...] Asigurăm că, fără nici un sprijin, care nu ne-ar folosi, ci ne-ar jigni, oamenii de treabă din această Țară vor ști să prefacă în realități mari și durabile reformele menite a da țăranilor pământ și drept de vot”.

Nicolae Iorga și Apelul către soldații ruși

Anunțul avea rol preventiv, numărul din 23 aprilie al ziarului apărând în seara precedentă datei înscrise, așa cum era procedeul cu toate ziarele din epocă. Tot pe 23 aprilie 1917, sub semnătura lui Nicolae Iorga a apărut pe foi volante răspândite la Iași un Apel către soldații ruși; la Biblioteca Academiei Române s-au păstrat două exemplare: unul în limba română, sub titlul Frați cetățeni liberi ai Rusiei Nouă, și un exemplar în franceză, semnat “Professeur N. Iorga, député, membre de lăAcadémie Roumaine, chef naționalistdémocrate”. Cu siguranță a existat și o versiune în limba rusă, dat fiind adresantul. În Neamul Românesc va apărea pe 24 aprilie. Apelul la neintervenție în treburile interne ale României se încheia cu o lozincă:

“Trăiască frăția democratică ruso-română, sprijinită pe libertatea amânduror popoare, fiecare stăpân în casa lui!”8.

Tot în vederea proiectatei manifestații bolșevice din 23 aprilie, Iorga a scris un nou Apel către români, cu circulație tot în foi volante, iar apoi publicat în ziar9. Trimiterea la trecutul istoric îl apropia de discursul ținut în Camera Deputaților pe 13 decembrie 1916:

“Strânși în jurul Suveranului, care trebuie să fie atât ceea ce a fost Cuza Vodă, dezrobitorul de la 1864, apărând cu el un suflet așa de curat și de bun și, odată cu el însuși viitorul acestei țări martire. [...] Și nimeni să nu se poarte așa încât urmașii, pronunțându-i numele mai târziu, să poată spune: iată încă unul din aceia cari la 1917 au contribuit la agonia Patriei lor”.

Iorga și Apelul regelui Ferdinand

Felul cum s-a implicat direct în evenimente regele Ferdinand i se datorează tot lui Nicolae Iorga. Barbu Știrbey – nota istoricul – “mi-a cerut sâmbătă dimineața [22 aprilie], în plină stradă, să redactez proclamația către ostași pe care «Regele, în starea sa de spirit, n-o poate face». Acolo, pe palma mâinii, cu creionul, am scris rândurile prin care, amintindu-se darurile lui Ștefan cel Mare către ai lui, se promitea țăranilor de pe front împroprietărirea. Regele a adaos și promisiunea unei lărgiri a dreptului electoral10.

Astfel s-a ajuns la Înaltul ordin de zi semnat de Ferdinand pe 22 aprilie, răspândit în rândurile Armatei și ale populației în dimineața lui 23 aprilie:

“De Sf. Gheorghe sărbătorim hramul oștirilor. Supt steagurile cu chipul marelui mucenic și apărător al credinței s-a luptat pentru apărarea Țării și răpunerea dușmanilor, în fruntea ostașilor vechii Moldove, Ștefan cel mare și Sfânt, al cărui steag a fost găsit acum la Muntele Athos, ca și cum el însuși, viteazul de pe vremuri, ar vrea să ne cheme spre biruință. Să prăznuim cu toții, cu inimă smerită, dar și cu hotărâre nestrămutată de-a învinge, ziua în care sute de ani s-au făcut de vrednicii noștri înaintași rugăciuni pentru ca vitejia dreaptă să biruiască. Eu, ca unul care mă găsesc în scaunul de domnie al Aceluia, voi fi cel dintâi care să fac rugăciuni pentru izbăvirea Țării. În același timp, urmând pilda lui Ștefan Vodă cel blând și milostiv, întăresc încă odată făgăduința mea de rege că, precum după biruințele Lui se întindea praznic pentru viteji și ei erau ridicați în rândul fruntașilor, astfel, după izbânda pe care o așteptăm, se va realiza pentru voi legitima stăpânire asupra ogoarelor câștigate cu sângele vostru și, prin vot obștesc, veți lua parte activă în alcătuirea unei Românii nouă și mai mari, pe care o vom fi înfăptuit împreună. Ferdinand. Dat la Cartierul Regal, Iași, 22 april 1917”11.

Contemporanii și-au dat seama imediat cine era autorul textului Ordinului de zi. Remus Caracaș scria istoricului:

“Bag mâna în foc, că a ieșit pe de-a întregul din condeiul dv. Regele l-a iscălit și a făcut f[oarte] bine, căci trebuiau spuse lucrurile acelea – și așa cum numai dv. le puteți spune soldaților”12.

Și I.G. Duca ajungea la aceeași părere:

“Din citirea însăși a acestui ordin de zi se vede lămurit că nu e stilul Regelui, ci a lui Iorga. Ideea de a se da un asemenea ordin a fost inspirată Regelui de Iorga [...] Regele întâi a ezitat, dar pe urmă a cedat și l-a lăsat chiar pe Iorga să îi redacteze ordinul de zi”13.

La eșecul tentativei bolșevice de răsturnare a Monarhiei române a contribuit și comandantul Armatei ruse, deși autoritatea sa scăzuse foarte mult. Pe 23 aprilie 1917 este răspândit printre soldații ruși Apelul generalului Scerbaciov către armatele ruse de pe frontul român, cu concluzia:

“Numai singur poporul român este îndrituit să-și aleagă o formă sau alta de cârmuire”14.

De remarcat că nu a transmis Armatei pe care o conducea un ordin, ci un apel, fapt care indică succesul bolșevicilor în atragerea soldaților, cărora nu li se mai putea ordona.

Iorga - purtător de cuvânt al oștirii în fața regelui…

Astfel, s-a depășit momentul de cumpănă din aprilie 1917. Trebuia însă ca promisiunile făcute țăranilor soldați să fie onorate. Nicolae Iorga a fost printre primii care au cerut respectarea cuvântului dat. De aceea, cei aflați în tranșee îl considerau ca pe un purtător de cuvânt al lor. Și încercau prin intermediul lui să influențeze viitoarea lege de împroprietărire. Un grup de ofițeri îi scria la 29 aprilie 1917:

“Văzând sufletul ce puneți pentru înfăptuirea împroprietărirei celor ce s-au sacrificat pentru țară, ne permitem să vă punem o mică întrebare. N-ar fi bine și drept să se dea și ofițerilor, acelora care n-au pământ, o cantitate egală de teren cât și la soldați? [...] Ei au luptat la fel ca soldații!“ Rugau ca ideea să fie supusă parlamentului15.

Din alt sector al frontului, tot pe 29 aprilie 1917, Ion Sân-Giorgiu îi anunța lui Nicolae Iorga îndemnul pe care ofițerii îl făceau soldaților de a se pregăti bine de luptă, pentru că “Vodă vă dă pământ”. Și-l ruga pe istoric: “Nu lăsați să fim trași pe sfoară de stăpânire16.

În același timp, îi veneau lui Iorga și scrisori ce îndemnau la formule ponderate în Parlament. I. Angelescu credea că modificarea Constituției era mai mult impusă de “vânturi venite din afară”; cerea o reformă agrară fără excese împotriva marilor proprietari, deoarece “reprezentanții adevărați ai țărănimii noastre nu vor merge spre comunism”. Era de părere că “Vrea cineva să arunce cu praf în ochii lumii, spre a ridica, cum se zice, moralul Armatei – lucru absolut inutil”, deoarece soldații “n-au nevoie acum de astea și cine cunoaște psihologia mulțimii știe că, chiar sunt periculoase asemenea manifestări”. Cerea lui Nicolae Iorga să se facă “interpretul oamenilor cuminți17.

Dar, interesați de felul cum se va face împroprietărirea nu erau doar militarii. Toți locuitorii unui târg – Ivești, județul Tecuci – îi solicitau sprijin lui Iorga pentru a obține și ei proprietatea asupra pământului pe care-l lucrau de generații18.

…și a parlamentului

Dezbaterile din parlament, pe tema împroprietăririi și a votului universal au fost foarte aprinse. Iorga a intervenit atunci când a văzut riscul unor discuții sterile, fără o finalitate cu adevărat pozitivă, pe 9 iunie 1917. Cu o zi mai înainte, voluntarii transilvăneni și bucovineni, veniți să lupte în Armata română, întruniți la statuia lui Alexandru Ioan Cuza din Iași - de față fiind și regele Ferdinand - îndemnaseră la solidaritate deplină în jurul idealului național. Nicolae Iorga credea că acea solidaritate care putea duce la înfăptuirea României mari era condiționată și de reformele pe care le discutau parlamentarii.

Este astăzi în România – spunea istoricul – o singură chestiune, - toate celelalte sunt numai ajutoare pentru dânsa: Chestiunea liberării teritoriului național, chestiunea revanșei noastre biruitoare, a răzbunării în contra acelora cari au umilit un neam nedeprins a pleca fruntea înaintea nimănuia. (Aplauze prelungite). Singura chestiune care trebuie imediat rezolvată, prin brațele unite ale noastre și ale fraților de peste hotare, e a dreptului Românimii de a se impune ca stăpână în orice colț al pământului pe care l-a locuit, l-a fructificat prin munca ei și l-a adaptat cu sudorile și sângele ei și a străbunilor. (Aplauze). [...] Vă aduceți aminte când, în vechile legende, se lua voinicul în brațe cu dușmanul și, dacă acesta părea mai puternic luptătorul se îndrepta către femeia iubită care se găsia lângă dânsul, și-i zicea: «Strânge-mi brâul ca să-l dobor!» Ce facem azi, e numai fapta iubitoare de a strânge brâul ostașului român, de a-l îmbărbăta cu aceste reforme, până ce, biruitor, el va veni însuși să ne judece pe noi, iar pe dânsul să se înalțe. (Aplauze prelungite)19.

Pentru a permite reforma agrară, s-a acceptat introducerea în Constituție a formulei propusă de Nicolae Iorga: “Exproprierea de necesitate națională”20. Foarte mulți au pus acceptarea ideii reformelor pe seama discursului lui Nicolae Iorga. Pe 10 iunie 1917, G. Denize, secretar al reginei Maria, îi scris: “Discursul dv. la Cameră mi-a răscolit toate fibrele sufletului. [...] Sunt încredințat că inimoasele și vibrantele dv. cuvinte au înălțat sufletele parlamentarilor noștri, acolo de unde n-ar fi trebuit să coboare niciodată, mai cu seamă în actualele împrejurări. Să sperăm că vor rămâne acolo unde le-ați așezat din nou și că scumpa noastră Patrie se va bucura de binevenitele reforme, pentru alcătuirea cărora dv. personal v-ați trudit atât de mult”21.

De pe front îi scriau ofițerii Regimentului 7 Vânători. “Toată obida trecutului de adâncă durere, toată mândria sfărâmată a prezentului, toată nădejdea viitorului, toate, toate aceste le-am simțit citind discursul ținut în Cameră în ziua de 9 iunie a.c. Parcă marele Kogălniceanu reapăruse iar la tribună pentru a cere dreptate celor fără dreptate; parcă glasul lui, reamintind iar obida veacurilor, arăta cerințele vremii”22.

La 14 iunie 1917 Camera Deputaților și la 20 iunie Senatul au adoptat, cu mare majoritate de voturi, cele două proiecte de lege care vor pune bazele transformărilor democratice din România interbelică. Regele Ferdinand, care-i impulsionase pe unii parlamentari nehotărâți, își va pune imediat semnătura pe cele două legi, ținându-și astfel, cuvântul dat în aprilie. Pentru România acelui moment, cel mai important era faptul că se făcuse posibilă o reformă agrară.

Istoricul și Regele au lansat promisiunea unei legi de împroprietărire a soldaților-țărani; tot ei au făcut ca promisiunea să devină o realitate legislativă. Așa cum prevăzuse Nicolae Iorga, efectul a fost major, succesul în marile lupte din vara acelui an, stoparea ofensivei inamice, datorându- se și faptului că soldatul român lupta acum conștient că o face pentru Țară, dar și pentru viitoarea sa bunăstare. Cei doi – marele istoric și marele rege – au știut să colaboreze spre binele Țării, într-un moment crucial pentru existența acesteia, moment de condiționare a formării României Mari, printre ctitorii căreia s-au aflat.

NOTE:

1. În colecția Scrisori către Nicolae Iorga, vol. 5 (1916-1918), vol. îngrijit de Petre Țurlea, București, Edit. Minerva, 1996.
2. Printre altele: Nicoale Iorga – luptător pentru unitatea națională în “Revista de Istorie“, 1991, 2, nr. 5-6, p. 237-258; Nicolae Iorga în viața politică a României, București, Edit. Enciclopedică, 1991; Nicolae Iorga. O viață pentru Neamul românesc, București, Edit. Pro-Historia, 2001.
3. B.A.R., Corespondența N. Iorga, vol. 267, f. 42; publicată în Scrisori către Nicolae Iorga, op. cit., vol.5, p. 96-97.
4. Cristian Racovski (1873-1941) învățător bulgar din Dobrogea. Înaintea Primului Război Mondial s-a situat printre conducătorii mișcării socialiste din România. În perioada interbelică a fost ambasador al URSS la Londra și Paris, în 1938. Cu o poziție ostilă idealului național românesc. N. Iorga nota: “Cândva, mi-am făcut o plăcere răutăcioasă să-l pun să-și scrie petiție de admitere, plin de greșeli, la Academia Română, luându-l supt scutul mieu când d. Bianu voise să-l dea afară; și el studia tocmai pe celălalt Racovski, al cărui nepot pretindea că este!” – N. Iorga, O viață de om. Așa cum a fost, București, 1934, vol. II, p. 195.
5. B.A.R., Corespondența N. Iorga, vol. 267, 42.
6. N. Iorga, O viață de om..., op.cit., vol. III, p. 269-275.
7. B.A.R., Corespondența N. Iorga, vol. 267, f. 37-41; și în Scrisori.... op. cit., vol. 5, p. 97-99.
8. B.A.R., Corespondența N. Iorga, vol. 272, f. 140.
9. “Neamul Românesc”, 24 aprilie 1917.
10. N. Iorga, O viață de om..., op. cit., vol. II, p. 276.
11. “Monitorul Oficial”, 22 aprilie 1917; “Neamul Românesc”, 23 aprilie 1917, prezintă Ordinul de zi sub titlul Regele a vorbit – alături un articol al lui N. Iorga: Datoria noastră. Un exemplar al Ordinului de zi în B.A.R., Corespondența N. Iorga, vol. 272, f. 58. Cel mai recent – publicat de N. Moghior, I. Dănilă, L. Moise în vol. Ferdinand I, Cuvânt pentru întregirea Neamului românesc, București, Edit. Metropol, 1994, p. 129.
12. B.A.R., Corespondența N. Iorga, vol. 267, f. 37-41; și în Scrisori...op.cit., vol. 5, p. 97-98.
13. I. G. Duca, Memorii, ed. de Stelian Neagoe, București, Edit. Machiavelli, 1994, vol. 3, p. 221.
14. Publicat și în “Neamul Românesc”, 25 aprilie 1917.
15. B.A.R., Corespondența N. Iorga, vol. 267, f. 61-62; și în Scrisori...op. cit., vol. 5, p. 101.
16. B.A.R., Corespondența N. Iorga, vol. 267, f. 64; și în Scrisori...op.cit., p. 102. Ferdinand promisese în mai multe rânduri, în martieaprilie 1917, împroprietărirea. “Neamul Românesc”, 28 martie 1917, includea o proclamație în acest sens, cu titlul Regele către armata sa și poporul său, cu afirmația: “Vi se va da pământ!”
17. B.A.R., Corespondența N. Iorga, vol. 270, f. 108-109; și în Scrisori..., op.cit., p. 104.
18. B.A.R., Corespondența N. Iorga, vol. 267, f. 98; și în Scrisori...op.cit., vol. 5, p. 108.
19. N. Iorga, Discursuri parlamentare, vol. I, partea a II-a, p. 364-376. Asupra acestui discurs al lui N. Iorga s-au oprit mai mulți istorici, între care Mircea Iosa, Eufrosina Popescu, Ion Agrigoroaiei, Petre Țurlea. Cel mai recent, vezi Ion Agrigoroaiei, N. Iorga și chestiunea reformei agrare, în vol. Nicolae Iorga 1871-1940, București, Editura Universității din București, 2006, p. 191- 199.
20. N. Iorga, O viață de om..., op.cit., vol. II, p. 279.
21. B.A.R., Corespondența N. Iorga vol. 267, f. 175-176.
22. Idem, vol. 268, f. 9-10.
""