Nicolae Ceaușescu, autoritatea supremă a istoriografiei românești
În anii 1970-1980, dezvoltarea interesului lui Nicolae Ceaușescu pentru istorie, pe de o parte, și a cultului personalității sale, pe de altă parte, au făcut ca liderul P.C.R. să devină, la nivel propagandistic cel puțin, autoritatea supremă a istoriografiei românești. Nicio carte de istorie (sau din orice alt domeniu, de fapt) nu se mai publica în România dacă nu conținea cel puțin un citat din „opera” conducătorului.
În discursurile sale, Ceaușescu făcea referiri constante la istorie, iar la evenimentele importante nu rata nicio ocazie de a face câte un nou expozeu al istoriei naționale. S-a constituit astfel ceea ce propaganda a denumit „opera istorică” a tovarășului Ceaușescu, transformându-l pe acesta în adevărat istoric. O observație importantă:în 1978 era publicată o Enciclopedie a istoriografiei românești[1](de altfel, o apariție editorială valoroasă), din care Ceaușescu evident că nu putea lipsi (mai mult decât atât, spațiul ce îi este rezervat este semnificativ mai mare decât în cazul unor istorici cu adevărat importanți).
„Ideea unirii țărilor românești, idealurile formării unui stat puternic pe meleagurile Daciei nu au putut fi ucise niciodată, pentru că ele sunt adânc împlîntate în înseși sângele, în conștiința și spiritul întregului nostru popor.” – discursul lui Ceaușescu la aniversarea a 375 de ani de la Unirea din 1600
Zece ani mai târziu, Ion Popescu-Puțuri, neobositul director al Institutul de Studii Istorice şi Social-Politice de pe lângă C.C. al P.C.R., coordona un volum intitulat Istoria poporului român în concepția președintelui Nicolae Ceaușescu[2]. Adunând articole semnate de mai mulți istorici din subordinea puterii (între care îi menționăm pe Mircea Mușat, Ion Ardeleanu, Nicolae Petreanu, Gheorghe Buzatu sau Ștefan Ștefănescu), volumul reprezintă practic o compilație de citate despre istorie din discursurile lui Ceaușescu, împărțite pe teme precum funcția militantă a istoriei, continuitatea și independența poporului român, vocația de pace a românilor etc.
Concluzia generală pe care cititorul ar trebui să o tragă de pe urma acestui volum este că Nicolae Ceaușescu este autoritatea supremă a istoriografiei și, mai mult decât atât, că el este cel mai bun lucru care s-a putut întâmpla istoriografiei românești. Dincolo de contribuțiile extrem de valoroase ale tovarășului la istoria națională, aflăm că grație lui Ceaușescu, „Istoria s-a regăsit pe sine, ea a fost redată națiunii române”[3](afirmația aparține lui Gh. Buzatu) și că rezultatele istoriografiei după 1965 i se datorează lui, „grație îndemnurilor și exemplului personal al lui Nicolae Ceaușescu, grație condițiilor asigurate cercetării noastre istorice, grijii manifestate pentru realizarea unor opere temeinice”[4]. Autorii vorbesc despre valoarea teoretică și practică a gândirii istorice ale lui Ceaușescu, despre contribuțiile importante cu valoare metodologică ale acestuia;despre faptul că liderul comunist a luptat împotriva tratării neștiințifice, dogmatice a istoriei naționale;despre faptul că el a readus istoria în atenția conștiinței naționale etc.
Prin urmare, propaganda regimului îl încununează pe Ceaușescu drept lider incontestabil al istoriografiei și autoritate supremă în materie de istorie. Evident că acest statut exagerat putea fi ușor recunoscut de către public, așa cum tezele exagerate ale regimului își pierd din forța de convingere din cauza excesului ideolgic. Însă, după cum arăta Katherine Verdery în Compromis și rezistență. Cultura română subCeaușescu, „a redefini trecutul înseamnă a exhiba stăpânire asupra prezentului;dacă redefinirea este acceptată sau nu e probabil mai puțin important decât faptul că ea a fost arătată ostentativ”[5]. Astfel, era mai puțin important dacă populația accepta într-adevăr tezele discursului propus de partid sau imaginea ce i se construia liderului, căci conta mai mult acțiunea propriu-zisă a Partidului (sau a propagandei), care era echivalentă unui gest de stăpânire și dominație totală.
[1]Ștefan Ștefănescu (coord.), Enciclopedia istoriografiei românești, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1978
[2]Ion Popescu-Puțuri, Istoria poporului român în concepția președintelui Nicolae Ceaușescu, București, Editura Politică, 1988
[3]Ibidem, p. 58
[4]Ibidem, p. 64
[5]Katherine Verdery, Compromis și rezistență. Cultura română sub Ceaușescu, București, Editura Humanitas, 1994, p. 233
