Autor 16807 vizualizări


Asediul oraşului francez în 845 era apogeul invaziilor nordicilor în regatul francilor vestici. Faimosul Ragnar Lodbrok şi cele 120 de corăbii ale sale au pătruns pe Sena şi au ajuns la oraş în martie, chiar de Paşti. Forţele regelui Carol cel Pleşuv nu au făcut faţă urgiei.

Vikingii începuseră atacurile asupra Imperiului Carolingian încă din 799, determinându-l pe Carol să creeze un sistem de apărare de-a lungul coastelor nordice, care a avut însă un efect temporar. Prin 830 vikingii au atacat de mai multe ori zona Friziei şi alternau atacurile între dreapta şi stânga Canalului Mânecii. De multe ori porneau raidurile ca urmare a luptelor interne între diversele clanuri, ca o posibilitate de a dobândi putere şi autoritate. Cei din Danemarca ştiau destul de bine ce se petrecea prin vecini, mai cu seamă situaţia politică delicată de după împărţirea imperiului, de care nu au ezitat să profite. În 836 au avut loc raiduri serioase în Antwerpen, Noirmoutier, apoi la Rouen în 841 şi Nantes şi Quentovic un an mai târziu.

Incursiunile au culminat cu campania lui Ragnar, o căpetenie care pare să fie personajul omonim din saga islandeză, deşi istoricitatea celui din urmă încă este pusă la îndoială. Cu câţiva ani în urmă Ragnar primise pământ în Frizia, dar a pierdut ulterior privilegiul şi şi-a reluat ocupaţiile vikinge. Oamenii săi au jefuit Rouen, iar Carol cel Pleşuv a adunat o armată cu care să îl oprească şi să nu il lase să distrugă abaţia St. Denis. A împărţit armata pentru fiecare parte a râului, dar una dintre divizii a fost înfrântă de Ragnar care a luat 111 de prizonieri din rândul francilor pe care se pare că i-ar fi spânzurat pe o insulă, provocând şi mai multă teroare în rândul inamicilor.

Profitând de debusolarea armatei france, vikingii au izbutit să pătrundă în Paris pe 28 martie şi să-l jefuiască. Între timp izbucnise o epidemie de ciumă în tabăra lor, dar numai achitarea unei răscumpărări în valoare de 7000 de livre de aur şi argint i-a convins să facă cale întoarsă. Probabil că invazia însăşi o considerau un fel de răzbunare pentru deposedarea de pământurile primite, în orice caz plata avea o semnificaţie aparte, fiind prima dintr-o serie de 13:începea o practică ce presupunea aşa-numitul danegeld, tributul achitat vikingilor din Danemarca pentru ca aceştia să renunţe la jafuri. Şi Ragnar într-adevăr a abandonat Parisul, dar asta nu l-a împiedicat să atace ale locaţii pe drumul de întoarcere, printre care abaţia St. Bertin. Carol a fost aspru criticat pentru decizie, dar având în vedere multele probleme cu care se confrunta-dispute cu fraţii săi, revolte locale, lipsa de loialitate a nobililor, presiuni externe – soluţia în chestiunea vikingilor avea finalitate imediată. În acelaşi an, o altă flotă a jefuit oraşul Hamburg, drept urmare Ludovic Germanicul a trimis o misiune diplomatică la curtea regelui Horik, cu care a încheiat un tratat de pace, acesta fiind la rându-i afectat de confictul cu regele Olof din Suedia.

După 40 de ani însă, Parisul va mai suferi încă o dată din pricina furiei nordului, iar evenimentul va marca de altfel un punct de cotitură în istoria regiunii şi dinastiei carolingiene. In anii ’60 oraşul mai fusese atacat de trei ori, de aceea prin Edictul din Pistres s-a stabilit construirea de poduri peste Sena, iar Robert cel Puternic, markgraful de Neustria, a fortificat capitala. În noiembrie 885, vikingii au sosit la ziduri cerându-şi tributul cu care se obişnuiseră, dar Odo, contele de Paris şi ducele de Francia, a refuzat. Francia avusese parte de câţiva regi cu domnii scurte în acea vreme, până la Carol cel Gras, care a preluat coroana când deja era rege în Italia şi Germania, ceea ce sporea speranţele unei reunificări, dar puterea regală era de fapt în declin.

Vikingii sub conducerea lui Sigfred şi Sinric, după raiduri în nord-est şi refuzul tributului, au înaintat cu vreo 300 de corăbii pe Sena şi au izbutit şi de data aceasta să ajungă la Ile de la Cité, a cărei importanţă strategică era dată de cele două poduri joase, păzite de turnuri, care puteau să blocheze circulaţia corăbiilor, chiar şi în cazul vikingilor. Contele Odo nu avea mulţi oameni la dispoziţie, dar îl ajutau alţi conti şi episcopul Gozlin.

Vikingii au asediat partea de nord-est cu baliste şi catapulte, dar au fost contracaraţi cu ceară fierbinte şi catran. Au încercat şi cu berbeci de război să pătrundă, dar în zadar. Şi-au organizat apoi tabăra pe malul drept al râului, au construit alte maşinării şi au lansat atacuri periodice asupra unuia dintre poduri. Au continuat asediul preţ de două luni, aprovizionându-se constant şi încercând să umple zonele puţin adânci cu grohotiş şi animale moarte pentru a ajunge la turnul de apărare. Au trimis şi corăbii în flăcări dar s-au scufundat înainte ca focul să se raspândească. Toamna ploile însă au cauzat o revărsare care a făcut podul să cedeze, lăsând turnul izolat. Unii dintre vikingi au rămas în jurul Parisului, alţii s-au dus spre Le Mans şi Chartres. Odo a strecurat nişte emisari printre liniile inamice pentru a purta tratative cu Carol cel Gras în Italia. Între timp a sosit şi contele Saxoniei cu ajutoare, dar soldaţii erau epuizaţi din cauza iernii. Le scăzuse şi moralul vikingilor, care au solicitat iar plăţi, dar nesemnificative. Sigfred a renunţat la asediu în aprilie 886, ceilalţi vikingi au avut o ultimă tentativă de cucerire în vară, dar au fost respinşi. În octombrie a sosit în sfârşit armata imperială care i-a împrăştiat, dar le-a fost permisă trecerea prin Burgundia, aflată în revoltă.

La moartea lui Carol, în virtutea strădaniilor impresionante de menţinere a controlului asupra Parisului, Odo a fost ales rege  în Francia, nucleul viitoarei Franţa, iar descendenţii lui Robert cel Puternic se vor lupta pentru tron cu carolingienii tot secolul următor. Imperiul nu mai avea nicio şansă de refacere.