Nevestele securiştilor cumpărau cărţi interzise

Desfiinţarea instituţiilor constituţionale, care asigurau structura de rezistenţă a democraţiei româneşti, a fost făcută, nu întâmplător, de către comunişti, concomitent cu epurarea bibliotecilor publice. Satrapii roşii au inventariat şi au interzis nesfârşite liste cu autori şi titluri de cărţi, iar deţinerea acestora, chiar în biblioteci personale, ca să nu mai vorbim de colportarea lor, erau condamnate la ani grei de puşcărie.

În pofida numeroaselor pedepse dictate de către tribunalele militare, documentele din arhivele Securităţii ne dovedesc magnitudinea cu care a funcţionat sub dictatură mişcarea subterană, subversivă, de carte interzisă.

Probabil că abundenţa dosarelor de urmărire informativă, care stau la baza unor cărţi, a indus ideea că interesul Securităţii era limitat doar la vânătoarea punctuală de disidenţi. Desigur, fusese întotdeauna în capul listei de priorităţi, dar după un timp ea reinventase rolul tradiţional al serviciilor secrete, cel de culegere de informaţii.

Un astfel de document e „în legătură cu unele fenomene ce se produc în cadrul anticariatului din Bucureşti.“ Sursa maiorului M. Bojin face o analiză aplicată asupra „sistemului de achiziţionare a unor cărţi sau alte lucrări de la public“, unde „se fac simţite o serie întreagă de anomalii care prejudiciază foarte grav asupra comerţului legal cu cartea… În prezent, datorită acestor anomalii, funcţionează paralel două sute de anticariate, una legală, instituţionalizată, iar altele particulare, ilegale, clandestine, conduse de doi «bonzi» de notorietate publică:Radu Sterescu şi Leon Kalustian. (…) Ambii sunt foarte bine cunoscuţi în lumea scriitorilor în rândul cărora plasează, în special, cartea mai rară, pretinzând, în acelaşi timp, că aprovizionează cu carte pe unii factori cu munci de răspundere în aparatul de partid şi de stat, făcând chipurile o operă culturală“.(Atenţie:suntem în 1973, când multe se schimbaseră în România. Inclusiv în gusturile nomenclaturii comuniste;apăruseră de‑acum colecţionari nu doar de mobilă stil, dar şi de tablouri „de nume“ sau cărţi rare.)

Cine erau aceşti „bonzi“, ne‑o spune acelaşi informator:„… atât Sterescu, cât şi Kalustian sunt foşti condamnaţi politici eliberaţi în perioada 1964‑65. (…) au o întinsă reţea de oameni pe care îi angrenează în procurarea de cărţi, o vastă clientelă particulară, cât şi o serie întreagă de instituţii interesate în obţinerea de cărţi rare, cum sunt Muzeul de istorie al RSR, Muzeul literaturii române, Biblioteca Centrală de Stat etc.“.Repet, suntem în 1973, şi chiar dacă începuse maoismul în stil dâmboviţean, instituţiile culturale care fuseseră revigorate în puţinii ani ai dezgheţului continuau să‑şi îmbogăţească fondurile, salvând astfel valori bibliografice rare!

Înscenare pentru Kalustian

Să ne întoarcem în fundul gropii din care România culturală încerca să iasă la suprafaţă. Nu ştiu dacă vă spune ceva numele maiorului Sorin Iulian, mie da, dar nu asta e problema. Tovarăşul se ocupa de „ilegaliştii din cultură“. În speţă, de Leon Kalustian.

La 28 noiembrie 1960, ofiţerul cu pricina primeşte raportul agentului „Ştefan Vasilescu“. Acesta fusese coleg cu Kalustian la „Curentul“ lui Pamfil Şeicaru, aşa că avea credit la cel care va fi urmărit de Securitate până la dispariţia din această lume, în ianuarie 1990. La vremea aceea, Kalustian fusese deja închis timp de cinci ani, fără să fie judecat, pentru că pusese în aplicare sloganul cu care, chipurile, venise la putere Partidul Comunist:citise şi dăduse mai departe. E adevărat, nu o carte propagandistică, să zicem „Istoria mincinoasă“ a lui Roller, ci cartea de memorii a lui Galeazzo Ciano, ginerele lui Mussolini.

Acum, Kalustian era  urmărit pentru difuzarea de cărţi interzise şi deţinere de lucrări originale ale lui Radu Gyr şi Nichifor Crainic scrise în detenţie. Din obişnuitan.b. (probabil, nota bene – n.n.) de după nota informativă, aflăm că „agentul a mai fost dirijat către Kalustian pe considerentul că au lucrat împreună la «Curentul»“, dar „nu s‑au obţinut rezultatele scontate“.

Probabil că L. Kalustian devenise, după stagiul de puşcărie, mai prudent, îşi mai cenzurase pornirea de a răspunde curiozităţilor politice ale primului venit, drept pentru care maiorul şi agentul îi pun la cale o provocare:acesta  din urmă „să ia legătura cu Kalustian şi să‑i propună o colaborare în domeniul cumpărării şi vânzării de cărţi vechi folosind împrejurarea că la el (la agent) se prezintă diferiţi oameni care au de vânzare sau vor să cumpere anumite cărţi vechi“.

Zis şi făcut. Informatorul îl caută acasă pe Kalustian, pe Strada Maria Rosetti, luni, 7 noiembrie 1960 (ce coincidenţă bizară cu Revoluţia bolşevică – n.n.) şi îl invită să‑i facă o vizită. După trei zile Kalustian îi trece pragul.

„Suntem ţara lui Nyusu“

Ce au discutat cei doi e de tot interesul chiar şi azi după jumătate de secol:„Turnătorul:Mi s‑au oferit nişte cărţi foarte interesante pentru dumneata. Ştiu că te ocupi cu lucruri de anticariat. Dacă ţii să le ai, eu le pot reţine ca să ţi le dau. Să‑mi spui dacă te pot servi şi cu ce anume.Kalustian (luând în mână câteva cărţi scrise în limbi străine aflate pe masă):Dragul meu, multe capodopere universale în limba lor originală nu au la noi nici un preţ. Goethe, Schiller, Rilke, Ibsen se găsesc prin anticariate la preţuri mici. Întreaga operă a lui Proust se poate cumpăra cu 80 de lei. Nu interesează. Turnătorul:Şi cum explici asta? Kalustian:Printr‑o scădere teribilă a cititorilor de limbi străine. În privinţa asta regimul actual a lichidat analfabetismul, gândind să câştige pe oameni la ideologie, dar s‑a păcălit îngrozitor, pentru că omul care a învăţat să citească nu vrea ideologie, ci vrea să citească numai cărţi de altădată. «Cămaşa lui Iisus», de Douglas, apoi cărţile engleze şi americane pe care le traduceau «negrii» lui Jurgea, adică pe Somerset Maugham şi pe alţii ca el. A

stea au mare preţ pe piaţă şi se găsesc greu. Nevestele ofiţerilor (sublinierea aparţine ofiţerului care a întocmit nota – n.n.) cărţile astea vor, şi cum anticariatele nu le pot vinde, le dirijează în spre talcioc, unde se vând scump.

Sunt facultăţi unde se învaţă şi limba latină, dar nu avem dicţionare latineşti. Dicţionarul lui Nădejde, care e cel mai bun, se vinde cu o sută de lei, dar e numai pentru cine poate plăti atât. Un filozof ca Bergson n‑are nici un curs… În schimb, dintre scritorii români de dinainte de război, se plăteşte fabulos, cu aproape o sută de lei, romanul «Nyusu» de D.I. Atanasiu… E de neînchipuit:«Nyusu», sentimental şi lacrimogen. Sau «Mocirla», sau «Bucureşti, oraşul prăbuşirilor», ambele de Octav Dessila… Ce cărţi ţi s‑au oferit?

Turnătorul:Unul avea «Le guide de la femme inteligente» de Bernard Shaw, apoi un cogeamite volum de economie socialistă fabianistă britanică. Cerea treizeci de lei.Kalustian:Costă zece lei. Chiar şi mai puţin. Am şi eu un volum pe care ţi‑l pot oferi gratis, dacă vrei să‑l citeşti. Să ştii că dezinteresul pentru astfel de cărţi nu e numai la noi. Nici în Franţa nu mai au prestigiul de altădată.(...)

Turnătorul:După câte îmi spui trebuie c‑o duci greu cu anticariatul de carte.Kalustian:«Nyusu»! Suntem ţara lui «Nyusu»! Asta se caută… Eu nu trăiesc din asta. Primesc de la o soră (profesoară emerită de română la Focşani – n.n.) două pachete pe lună şi la care mai adaug puţinul ce‑l mai pot ciocăni. Am obţinut prin Tudor Vianu permisiunea  de a consulta cărţi într‑o mare bibliotecă şi în felul acesta mai pot citi cărţi bune“.

Poate că cititorul ar fi interesat să afle cum s‑a terminat provocarea pusă la cale de maior şi agentul său. Nebănuind că fostul său coleg de gazetă are surse oculte de subzistenţă, Kalustian, bunul samaritean pentru toţi cei care l‑au cunoscut, se oferă să „obţină de la vreo editură ceva de lucru“. „Legal sau la negru?“, nu pierde agentul ocazia să pună ceva în tolba pe care o va deşerta la întâlnirea sorocită cu ofiţerul său de legătură. „Absolut legal şi pe faţă, fiindcă toţi lucrează aşa!“, crede Kalustian că doar astfel îşi va linişti gazda…

„În fond, este un proces politic mascat“

Celălalt „bonz“ era Radu Sterescu.  Sterescu avea şi el, ca şi Kalustian, un stagiu de cinci ani bătuţi pe muchie de puşcărie politică. Şi totuşi… Vineri, 20 octombrie 1967, aflăm din nota informativă a agentului „Jean Draga“, cu noaptea‑n cap, la ora 5 dimineaţa a venit la el I. Carabas, cunoscut şi el ca anticar clandestin. De data aceasta nu Securitatea, ci Miliţia economică descinsese la domiciliul său şi după ce‑i „sigilase toate cărţile, l‑a chemat la Direcţia Generală din Calea Victoriei pentru declaraţie. De asemenea lui Sterescu şi Kalustian. El spune că a fost văzut de mai multe ori intrând cu pachete (în garsoniera – n.n.) din str. Ştirbei Vodă, la Cantuniari, prietena lui Kalustian, pe care l‑a dus la diferite adrese. Crede că răul provine în mare parte şi din cauza lui Enescu, de la Anticariat, care a dat lista celor care vând frecvent.

La prânz l‑am văzut pe Sterescu, întors în timpul nopţii de la Sibiu. La auzul ştirii a avut un atac de angină pectorală, de care suferă de mult. A telefonat la toate cunoştinţele, mai ales la scriitorii tineri. I‑a scris şi (lui) Eugen Barbu rugându‑l să‑l ajute. În convorbirea cu care a avut‑o la telefon cu cei de la Miliţie el le‑a spus că de 20 de ani se încearcă asasinarea lui în rate, dar acum vor să‑l omoare de‑a binele. Se va apăra singur în proces şi va fi necruţător.

El a făcut servicii mari culturii româneşti, a servit pe mulţi în afara graniţelor şi acest proces nu va trece neobservat. În fond este un proces politic mascat. Radio «Europa liberă» şi America (probabil «Vocea…» ‑ n.n.) vor afla de cele întâmplate de la străinii care‑l cunosc. L‑a vizitat Kalustian, care a fost reţinut pentru declaraţii de la 7 dimineaţa până la 11 noaptea, Cardaş, care a fost chemat şi el pentru interogator, dar nu i s‑a sigilat nimic.

Sterescu s‑a plâns că are multe datorii pe care acum nu le va putea plăti. I‑a telefonat lui Enescu, de la Anticariat. Îl crede vinovat, în mare parte, şi nesincer fiindcă nu i‑a prevenit, pentru a‑şi acoperi propriile lui afaceri. Dar Sterescu a mărturisit (cui? lui Enescu sau informatorului? – n.n.) că nu‑l va cruţa, de data aceasta ca acum 7 ani“.

Ceva, ceva se schimbase între timp în cauza „anticarilor clandestini“. Aparent, urmărirea acestora interesa Miliţia, ca infracţiune economică, şi nu Securitatea care‑i urmărea pe cei care, chipurile, atentează la existenta orânduire de stat.

Două apostile care însoţesc nota informativă înlătură însă presupusa absenţă a funcţiei de poliţie politică a Securităţii. Una aparţine ofiţerului de caz, lt. maj. Ionescu Petre, prin care aflăm că atât Sterescu, cât şi Kalustian au fost condamnaţi şi sunt urmăriţi prin „acţiune informativă“ la biroul 113 din Direcţia Securităţii oraşului Bucureşti. Şi printr‑o a doua notă aparţinând unui ofiţer cu grad mai mare i se cere subalternului să ţină legătura mai îndeaproape cu organele de Miliţie „şi dacă Sterescu va fi reţinut să intervenim cu cea ce avem noi din urmărirea lui. Putem astfel pune capăt acţiunii lui duşmănoase.“

Marii scriitori îşi procurau cărţi interzise   

Să ne întoarcem la 1960, atunci când împotriva celor doi „bonzi“ ai anticarilor clandestini, Radu Sterescu şi Leon Kalustian, avea să înceapă hăituirea. Ne vom folosi de piesele aflate în dosarul de urmărire a lui Leon Kalustian. Aşa cum spuneam, acesta fusese arestat şi ţinut cinci ani în captivitate, fără să fie judecat, între 5 mai 1951 şi 16 mai 1956. 

Într‑un raport al colonelului de Securitate N. Budişteanu, şeful Direcţiei M.A.I. cabinetul II (prefigurând, probabil, cabinetul viitoarei primei doamne/tovarăşe a României), se dă startul supravegherii operative a numitului Kalustian Leon pe timp de 15 zile. Adică filaj, interceptarea telefoanelor şi a corespondenţei.

Era faza finală a unui proces informativ început la 5 iunie 1959, când „s‑a deschis acţiune de verificare în vederea clarificării şi documentării activităţii duşmănoase a numitului Kalustian Leon, fost ziarist, în prezent anticar clandestin, care a difuzat în rândurile scriitorilor lucrări literare reacţionare şi deţine unele versuri scrise de Nichifor Crainic în timpul detenţiei“.

Nu era vorba, deci, de comerţ clandestin, ci de „uneltire împotriva ordinii de stat“;cartea subversivă era tratată ca o conspiraţie armată îndreptată împotriva tancurilor sovietice pe care se cocoţaseră, la conducerea României, bastarzii lui Stalin! Iar beneficiarii colportării clandestine de carte deveneau în imaginaţia securiştilor, populată de fantasmele luptei de clasă, complotişti dirijaţi de anticarii clandestini. Mai ales scriitorii şi cărturarii.

În notele informative strânse în dosarul lui L.K., printre numele vehiculate frecvent din rândul celor care procurau cărţi interzise vom întâlni nume pres­ti­gioase din cultura românească:Mihai Şora, Mihu Dragomir, Paul Anghel, Ilie Purcaru, Ion Dodu Bălan, Aurel Martin, sau fiul lui Vasile Voiculescu. Chiar şi cei din „fabrica de literaţi“, moşită pe Kiseleff de către regim, citeau noaptea, pe sub plapumă, cărţile procurate pe această cale! (În treacăt fie zis, o formă de rezistenţă prin cultură luată şi ea la băşcălie azi de orfanii lui Stalin!)

Ce li se oferă agenţilor spre cumpărare

Dintr‑o „notă de stadiu“ premergătoare supravegherii pas cu pas aflăm mai multe despre ce făcea şi, mai ales, ce gândea L. Kalustian. Căci şi gândurile erau puse sub supraveghere! După o puşcărie făcută, parcă, drept „recompensă“ pentru activitatea sa jurnalistică de stânga şi, uneori, prea de stânga, cum a fost apărarea comuniştilor aduşi în boxa acuzaţilor în anii ’30, Kalustian devenise foarte rezervat „ducând o viaţă foarte retrasă şi chiar cei care‑l cunosc bine nu reuşesc să poarte cu el o discuţie cu caracter politic“.

Astfel se plânge unul dintre hăitaşii lui Kalustian trimişi de ofiţerii de legătură să‑l tragă de limbă. Şi nu erau puţini cei care‑l „încadraseră“:„Filipescu“, „Barbu Mihăilescu“, „David“, şi, ultimul pe listă, „candidatul (la turnătorie – n.n.) R. S.“. Cu toate acestea, la capitolul „delict de opinie“, recolta era săracă. La capitolul infracţional, cel al colportării de cărţi, recolta securistă e însă foarte bogată:

„Agentul «Filipescu» ne precizează că i s‑au oferit spre cumpărare cărţile lui Aron Cotruş, Horia Niţulescu (aflat în puşcărie în acel timp – n.n.), Nichifor Crainic, şi l‑a întrebat dacă nu doreşte cărţi de Radu Gyr. Cu privire la manuscrisul cu versuri inedite al lui Nichifor Crainic (compuse în puşcărie, după cum menţionează alte documente şi scoase «afară» pe căi neprecizate – n.n.), deşi L.K. i‑a promis în repetate rânduri agentului «Filipescu» că i‑l va aduce să‑l citească nici până‑n prezent n‑a făcut acest lucru justificând sub diverse forme acest fapt“.

Năvodul aruncat nu prinde peşti prea mari

Probabil că faţă de securiştii care dictaseră condamnarea sa în 1951, fără să fie judecat, cei din 1960 suferiseră o modificare în raportul lor cu Justiţia. Iată că dosarul menit să‑l condamne cuprinde şi o umbră de scrupul de genul „menţionăm că supravegherea operativă (a lui L. Kalustian – n.n.) n‑a decurs în condiţii bune, încă din primele rapoarte de supraveghere constatându‑se că obiectivul se controlează foarte atent, uneori având chiar o comportare stranie, mergând până într‑un anumit loc şi întorcându‑se imediat fără a realiza ceva“.

Şi, totuşi, în final:„Consider că până la sfârşitul anului, realizându‑se măsurile de documentare a acţiunii, prevăzute în planul alăturat, se poate lichida acţiunea prin arestarea obiectivului“.

Pentru a grăbi priponirea „omului cu cartea“, Securitatea apelează la întregul său arsenal de presiuni. Din puşcărie, unde se află din vara anului 1959, e scos la anchetă şi Radu Sterescu, după „agentul deţinut Popescu Gh.“ şi, aşa cum aminteam, Iordache Nicolae (Vladimir Streinu – n.n.), pentru a‑l înfunda pe Kalustian.

Degeaba! Aceştia neagă să fi avut relaţii apropiate cu Leon Kalustian;cărţile pe care acesta le vinde – spune Sterescu – provin din vasta sa bibliotecă. (Adevărul era altul şi Sterescu nu putea să nu ştie:vasta bibliotecă a lui Kalustian, unde, într‑adevăr, se găsiseră cărţi rare chiar şi în Franţa, cum era celebra colecţie  „Pleyade“, fusese deja confiscată la prima arestare – n.n.).

Una peste alta, năvodul aruncat de Securitate nu prinde peşti prea mari. Chiar dacă în cursul lunii august Kalustian vorbea unui informator despre faptul că dr. Vasile Voiculescu a murit în închisoare, arestat pe nedrept. Un altul informează că Leon Kalustian ar avea de la familia doctorului „versuri şi proză inedite, valoroase în aşa măsură încât pot fi oricând distinse cu Premiul Nobel. Securitatea ştia şi titlul:„Poveşti biblice“.

Ocnaş sau turnător

Un document din acest dosar dedicat arestării uneia dintre minţile cele mai lucide pe care le‑am cunoscut, cea a lui Leon Kalustian, pare rupt dintr‑o cronică uzinală, veritabilă fabrică de produs victime:„Întrucât la data de 5 XII 1959, a expirat perioada de 6 luni, cât este limita în vederea clarificării şi verificării unui element urmărit prin dosar de verificare şi nu am reuşit să documentăm activitatea lui Leon Kalustian de difuzor de materiale cu caracter duşmănos, propunem a se aproba prelungirea verificării cu încă trei luni, urmând ca în acest timp să planificăm acţiunea şi să propunem arestarea sau, în caz că se dovedeşte a fi util ca agent, să propunem recrutarea lui. Are multe relaţii în rândul oamenilor de litere şi din caracterizarea făcută de agentul «David» rezultă că are aptitudini pentru munca informativă şi relaţii, fiind, în acelaşi timp, un element cult, inteligent şi dotat cu un rafinament deosebit“.

Ocnaş sau turnător, asta era alternativa propusă de acest dosar. În prima variantă îl aştepta moartea civilă, în a doua, care părea mai blândă, sinuciderea morală. A ales să‑şi salveze sufletul. Securitatea, în faţa refuzului lui Kalustian de a colabora, va trece la arestarea lui la 30 decembrie 1960.

Cu acelaşi refuz va trata omul cu cartea, câteva luni înainte ca despre decretul de amnistiere din 1964 să se şoptească măcar, când „Întreprinderea“ l‑a momit cu preţul de a fi liber. A refuzat din nou. Nu degeaba autorităţile prigoniseră adevărul cărţilor din satrapia comunistă.