Autor 6598 vizualizări


În cartea sa foarte bine documentată, Spălarea aurului, apărută în 2019 și confirmată de nenumărate alte surse, profesorul elvețian de drept penal Mark Pieth se dovedește nemilos cu strămoșii săi de dată mai recentă. De fapt, el se alătură tuturor celor care au demonstrat că, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, beneficiind de statutul neutralității, Elveția a cumpărat uriașe cantități de aur atât de la Aliați, cât și de la puterile Axei. Odată cumpărat, aurul era schimbat cu franci elvețieni, singura valută convertibilă a acelor vremuri alături de dolarul american.

Potrivit sursei indicate, 90% din aurul furat de naziști din rezervele de aur ale majorității țărilor ocupate și de la persoane particulare, inclusiv de la cele aflate în lagărele de concentrare, a ajuns în seifurile Băncii Naționale elvețiene, restul de 10 procente intrând în posesia băncilor comerciale helvete. Valoarea totală estimată a tranzacțiilor a fost de 1,7 miliarde CHF, în timp ce, după încheierea conflagrației, prin Acordul de la Washington din 1946, statul helvet a consimțit să plătească Aliaților daune-reparații, în aur, valorând doar 250 de milioane CHF.

„Neutralitatea a oferit pretextul evitării considerațiilor morale”

Au știut elvețienii cu cine au de-a face? Dacă e să-i dăm crezare lui Stuart Eizenstat, fost avocat, diplomat și secretar adjunct al Trezoreriei SUA: „Elvețienii au fost principalii bancheri și brokeri financiari ai naziștilor, manevrând colosale cantități de aur și de valută convertibilă. Neutralitatea s-a izbit de moralitate. Mult prea des, neutralitatea a oferit pretextul evitării considerațiilor morale”.

Neutralitatea însemnând, desigur, să faci afaceri cu oricine. Căci dacă ești broker financiar al naziștilor (adăpostind inclusiv drepturile de autor ale faimosului volum Mein Kampf al lui Hitler) – faimosul tren al șefului SS, Heinrich Himmler, încărcat cu aur în valoare de sute de milioane de dolari, obiecte de artă și bijuterii, este o singură mostră –, de ce să nu „accepți” şi generoasele depuneri ale evreilor din mai multe țări, care, parcă anticipând ceea ce li se va întâmpla, au decis să-și pună la adăpost parte a averilor în Elveția cu puțin timp înaintea începerii războiului?

Dimpotrivă, pentru a încuraja depunerile, o lege specială, The Swiss Banking Act, elaborată în 1934, a înăsprit prevederile referitoare la secretul bancar, orice dezvăluire a identității deponenților sau a tranzacțiilor fiind considerată infracțiune și sancționată cu închisoarea până la 5 ani și amendă, legea fiind încălcată, în cei 87 de ani care au trecut de atunci, de doar patru funcționari bancari.

Fie-ne permisă deschiderea unei paranteze: secretul bancar – care dintotdeauna a făcut Elveția faimoasă – a fost instituit pentru prima oară în Țara Cantoanelor de Marele Consiliu al orașului Geneva, în 1713, fiind menit să protejeze averile regalității și aristocrației franceze.

Astăzi, singurele „breșe” sunt acordul FATCA, din 2013, cu SUA, conform căruia băncile helvete sunt datoare să informeze Fiscul american despre orice cont off-shore nedeclarat, și, la presiunea SUA și a UE cu privire la evaziunea fiscală și la spălarea banilor, acordurile de schimb automat de informații cu 81 de țări, încheiate în 2017, având drept scop furnizarea reciprocă a detaliilor privitoare la conturile cetățenilor țărilor în cauză, proveniența banilor, dar nu și a tranzacțiilor efectuate.

Conturi rămase fără titulari

Revenind la naziști, în 1938, la sugestia șefului poliției naționale, Heinrich Rothmund, autoritățile elvețiene au încheiat o înțelegere cu Hitler, conform căreia, la graniţa germano-elveţiană, pașapoartele evreilor germani urmau să fie ștampilate cu litera J (Jude = evreu), tocmai pentru a fi depistați de polițiștii de frontieră helveți și, implicit, pentru a ușura misiunea de interzicere a accesului în Elveția a acestor refugiați evrei.

Fapt care, dacă nu greșim, vorbește de la sine despre moralitate, fie și în condițiile în care Elveția era înconjurată de Axă, adică Germania, Italia și Austria cucerită de nemți. Scopul fiind clar și deja enunțat, acela de a-i identifica lesne pe refugiații israeliți și de a le refuza intrarea în Elveția, nu ținea cont de faptul că mulți dintre oropsiți fuseseră depunători de bani și valori în băncile din Țara Cantoanelor și nici de pericolul care se profila, confirmat ulterior, că aceștia urmau să devină victime ale lagărelor de concentrare.

Ceea ce a însemnat că zeci de mii de conturi au rămas fără titulari – şi de-abia declarația din 1995 a președintelui federal de atunci, Kaspar Villiger, de admitere a culpei Elveției față de evrei, a deblocat oarecum hățișul birocratic bancar, care refuza înapoierea averilor depozitate urmașilor celor care fuseseră măcelăriți de naziști.

Aur şi apartheid

Ce să mai spunem de regimul de apartheid din Africa de Sud?

După colapsul London Gold Pool (demersul a opt bănci centrale din SUA și a șapte țări vest-europene, incluzând Elveția, de a reuni rezervele lor de aur), trei bănci helvete (UBS, Credit Suisse – cele care, azi, însumează aproximativ 50% din toate depunerile de pe teritoriul helvet – și SBV, adică Swiss Bank Corporation) au sesizat oportunitatea de a crea un exclusivist Zürich Gold Pool, convingând Africa de Sud să-și desfășoare întregul comerț cu aur și diamante prin Elveția, țară care deja livra regimului de la Pretoria însemnate cantități de arme.

Una peste alta, cam 80% din aurul importat de elvețieni din Africa de Sud în anii 1980 avea să fie retopit și inscripționat cu ștampila certificatoare de calitate elvețiană în fabrici special create de cele trei bănci comerciale. Win-win situation, nu-i așa?, căci și afacerile astfel derulate au dus la supraviețuirea regimului de apartheid până în 1994. F

aptul că din anii 1970 Zürich a devenit liderul mondial al comerțului cu aur (70% din tranzacțiile la nivel mondial fiind realizate acolo) nu trebuie să aibă darul de a ridica întrebări suplimentare despre imensa bogăție a băncilor helvete. 

FOTO: GETTY IMAGES

Acest articol face parte din grupajul „Elveția. Dincolo de Wilhelm Tell”, publicat în numărul 234 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 iulie - 14 august 2021, și în format digital pe paydemic.com. 


 Cumpără Acum


 Cumpără Acum