Autor 1258 vizualizări


Fraţii lui Wotan şi Frontul de la Weimar

Neonaziştii din RDG nu erau doar o mulţime dispersatã, ci dimpotrivã, o scenã bine pusã la punct, care numãra mai bine de 15000 de membri şi care aproape cã a cauzat cãderea guvernului.

Este o adunare furibundã, prea violentã pentru comunitatea sionistã din Berlinul de est. Mai bine de 2000 de fani se înghesuie pe 17 octombrie 1987 ca sã vadã concertul trupei de punk “Element of Crime”, precum şi pe colegii de breaslã din RDG a acesteia, trupa “Die Firma”. Este un eveniment demn de amintit:la puţin timp dupã orele 22, 30 de Skinheads perturbã concertul, urlând cât îi ţin plãmânii:“Pentru victorie!”, “Afarã cu evreii din bisericile germane!” sau “Porci comunişti!” şi rãnindu-i pe mulţi dintre fanii şocaţi. Ulterior îşi continuã activitãţile în afara concertului pânã ce sunt puşi în faţa unei pleiade de miliţieni.

Abia dupã câteva zile presa incepe sã relateze despre incident. Dar nu se vorbeşte nici despre skinheads, nici despre neonazişti, ci mai mult despre »Rowdytum« aşa sunã expresia fixã pentru izbucnirile violente ale tinerilor din statul german. De data aceasta eufemizarea nu mai are acelaşi efect. Atacul asupra bisericii sioniste nu este un caz singular şi anuntã noi rapoarte între autoritãţi şi neonazisti. Chiar dacã pentru puţin timp. Pânã atunci în “Germania bunã” extremismul de dreapta nu era altceva decât un produs importat din vest. Deja în 1950, la un an dupã înfiinţarea statului. SED-ul (Sozialistische Einheitspartei Deutschlands) declarã cã rãdãcinile fascismului au fost annihilate.

Dar asta nu împiedicã fructificarea moştenirii gândirii naţionaliste şi populiste şi dincolo de Elba. Ba chiar într-un mod vizibil şi foarte clar:svastici, profanãri de morminte, cultul hitlerist, violenţa împotriva evreilor, homosexualilor sau funcţionarilor comunişti. Foarte activi deveneau neonaziştii când venea vorba de meciuri de fotbal. Autoritãţile erau informate destul de cuprinzãtor. Între 1965 şi 1980 se numãrã sute de apariţii neonaziste. Vinovaţii sunt desemnaţi inadaptaţi social. Stasi surprind şi în armata naţionalã sau în propriile rânduri mai mult de 700 de activitãţi neofasciste. Şi în trupele de elitã MfS (Ministerul pentru Siguranţa Statului), regimentul de gardã a Feliks Dzierzynski.

Treaba devine serioasã. Din 1983 siguranţa statalã ia mãsuri pe cât se poate. Dar multe se ascund şi sub preş, deşi ascensiunea neonazistã devine tot mai evidentã. La mijlocul anilor ’80 fiecare a 4-a gardã din regimentul MfS are rolul de a se lupta cu izbucnirile neonaziste. Cu toate acestea şeful Stasi, Erich Mielke nu considerã cã relatãrile despre pericolul extremist care ia amploare ar trebui clasificate la categoria de importanţã majorã. Ceea ce el şi mulţi alţi nu doresc sã înţeleagã:criza accentuatã de legitimitate a RDG, din punct de vedere economic, social şi politic, îi întãrâtã pe cei din opoziţie, care nu au mereu veleitãţi reformiste, democratice, egalitariste. Existã şi cei care viseazã pe ascuns la o restauraţie a Reich-ului. Neonaziştii. Elementul de legãturã dintre membri este ura faţã de sistemul “porcilor comunişti”.

Atentate asupra strãinilor

Ura aceasta se direcţioneazã treptat împotriva muncitorilor discriminaţi din Asia şi Africa. Şi prin atacuri criminale structurile neonaziste devin mai unite. În Berlin sunt fondate organizaţii precum Frontul Lichtenberg sau NS-Kradstaffel Friedrichshain, la care se mai adaugã Frontul popular Gubener, Fraţii lui Wotan, Frontul de la Weimar şi o divizie SS Walter Krüger Wolgast, în rândurile cãrora se numãrã şi învãţãtori sau funcţionari publici. Când ştasi şi Ministerul de Interne fac bilanţul în 1988, observã ca ceva se schimbã. Declanşatorul turnurii îl reprezintã atentatul asupra bisericii sioniste din Berlin.

Într-o acţiune de fortã între octombrie 1987 şi ianuarie 1988 se organizeazã procedure preliminare împotriva a 108 skinheads. Cei autentici sunt condamnaţi, la fel şi atentatorii de la biserica sionistã. Acum se fac dezbateri la nivel înalt:pe 2 februarie 1988 politbiroul decide suprimarea tuturor expresiilor neonazismului. Pentru prima data se admite fãţiş cã intr-un stat prin excelenţã antifascist fascismul existã cu adevãrat. Ce-I drept, ca marfã de import. Puţinele articole despre nazisti din ţarã, care apar doar din când în când în anumite reviste, urmeazã linia politbiroului:neonazismul este strain de fiinta socialismului şi a fost adus în RDG prin influenţa forţelor neofasciste din RFG.

Mai departe ministerul de interne fondeazã un grup de lucru care sã se ocupe de skinheads şi o ataşeazã poliţiei. Liderul, locotenentul Bernd Wagner, trebuie sã analizeze precaut situaţia şi sã elaboreze nişte strategii de reprimare. Dar Wagner şi colegii sãi ştiu cã nu mai au de mult de-a face cu un fenomen sporadic caracteristic unor grupuri de tineri. Cea li se înfãţişeazã este un proces care ameninţa sã cuprindã întreaga societate. Wagner se gândeşte la un concept de cercetare care presupune munca sociologilor. Şi timpul apasã:întreprinderile de la Magdeburg sunt înţesate cu explozibil. În oraşul lui Karl Marx o fatã este prinsã şi i se zgârie pe mânã steaua lui david. În Dresden un immigrant din Mozambic este mãcelãrit. În Halle un African suferã aceeaşi soartã. În apropiere de Riesa cei care se considerã slujitorii dreptãţii aruncã jumãtate din africani afrã dintr-un tren aflat în mişcare.

Ura se naşte în tânãra clasã muncitoreascã. Activiştii sunt harnici, disciplinatî, ambiţioşi, beneficiazã dea cea mai bunã prognozã socialã şi se bucurã de suportul continuu al populaţiei. La concluiza asta ajunge grupul de sociologi de la Berliner Humboldt-Universität, care investigheazã problema din însãrcinarea miniştrilor. Coordonatorul studiilor, Loni Niederländer constatã:într-adevãr au ajutoare din vest, dar nu existã indicii decisive care sã ne convingã cã influenţa occidentalã ar fi o condiţie supremã pentru existenţa skinheads. Pe scurt:problema neonazistã se naşte acasã.

O optime din tinerii din RDG considerã cã fascismul are şi pãrţi bune

Adevãratele dimensiuni reies din studiile Institutului Central pentru Tineret din Leipzig, condus de Walter Friedrich:2 procente din tineri se declarã membrii ai scenei skinheads, 4 procente simpatizanţi, 30 de procente au o pãrere bunã despre activitãţile desfãşurate de neonazişti. O optime opineazã cã fascismul are pãrţile sale bune. La fel de mulţi cred cã Hitler a dorit numai binele poporului german.

AG Skinhead al lui Bernd Wagner cuprinde de pildã 1000 de neonazişti angajaţi în acte de violenţã, apoi 6000 mai moderaţi. În total numãrul se ridicã la 15000. rezultatele studiului sunt un şoc. Conducerea statului reacţioneazã circumstanţial:studiile ajung prin sertare uitate, munca de cercetare a berlinezeilor se închieie, AG Skinhead este dizolvat. Deşi este doveditã neputinţa mãsurilor de pedepsire, altceva nu preau ce sã facã autoritaţile. Dacã în 1988 sunt înregistrate 185 de delicte radical-extremiste, numãrul lor creşte la 300 în 1989.

Bernd Wagner şi colegii sãi nu vor sã se împace cu ideea cã tot ce fac este în zadar şi cã toate punctele lor de vedere trebuie mascate, prin urmare se adreseazã regizorului şi autorului Autor Konrad Weiß. Acesta compune eseul “Die neue alte Gefahr” (Noul pericol vechi). La începutul anului 1989, de ziua Bisericii Evanghelice, Konrad Weiß  ţine o prelegere în Berlin. Nicicând nu s-a mai auzit în RDG o perspectivã criticã asupra naţional-socialismului. “Firele conducãtoare şi capetele reţelelor noului fascism din RDG nu trebuie cãutate în vest. Sunt produsul societãţii noastre. La scurt timp dupã aceea discursul apare într-o revistã obscurã pe nume “Kontext”.

Este prea târziu ca sã impinge la o discuţie publicã. Dezbaterile au de mult un alt scop. Când cade zidul în 1989, alãturi de aventurieri şi cãutãtori de noroc nãvãlesc şi diverşi adepţi ai structurilor naziste în ţarã. Deşi întreţin contacte cu colegii lor din vest încã de mai devreme, neonaziştii din occident sunt surpinşi în mod plãcut de ce teren fertil se dezvoltã aici pentru crearea unui neonazism mai puternic. În ianuarie 1990 este fondatã Alternativa naţionalã, primul şi ultimul partid de extremã drepatã din RDG.

Radicalismul de dreapta nu rãmâne ascuns faţã de noile autoritãţi. Dar când Bernd Wagner prezintã perpectivele sale, nu înţelege reacţia primitã. Nu este crezut de nimeni. Nici autoritãţilor nu le vine sã creadã ce amploare are extremismul din est. aşadar camarazii din est şi vest se pot uni liniştiţi ca sã alcãtuiascã noi structuri.

Mitul unei Republici Democrate Germane lipsite de orice influenţe neonaziste persistã şi azi. Când vine vorba de manifestãri ale extremei drepte, acestea sunt clasificate drept produse de import din vest. Dar contribuţia estului dupã 1989 la construcţia scenei neonaziste demonstreazã altceva.

zeit.de