Autor 29424 vizualizări


Încă din iarna anului 1942, guvernele puterilor Aliate au anunțat că doresc pedepsirea criminalilor de război din Germania nazistă. În data de 17 decembrie, liderii Statelor Unite, Marii Britanii și Uniunii Sovietice au dat prima declarație comună privind uciderea în masă a evreilor europeni și hotărârea fermă de a-i aduce pe cei responsabili în fața justiției.

Potrivit documentelor britanice, Winston Churchill ar fi preferat varianta unor execuții sumare pentru aceste crime în locul organizării unor procese, dar în cele din urmă s-a luat decizia, la nivelul Alianței, de a organiza un tribunal militar internațional. Declarația de la Moscova, din octombrie 1943, semnată de Roosevelt, Churchill și Stalin, stabilea că la momentul semnării unui armistițiu, persoanele considerate responsabile de crime de război vor fi trimise înapoi în țările în care au fost comise acele crime și judecate potrivit legilor statului respectiv. Cât despre criminalii de război ale căror crime nu puteau fi limitate unei zone geografice, aceștia urmau să fie pedepsiți prin decizia comună a guvernelor Aliate.

Procesele liderilor naziște în fața Tribunalului Militar Internațional au început la Nürnberg, în Germania, pe 20 noiembrie 1945. Fiecare dintre cele patru mari state Aliate – SUA, Marea Britanie, URSS și Franța – erau reprezentate în completul de judecată de către un judecător și aveau propriile echipe de procurori. Regulile după care s-au judecat aceste procese s-au stabilit în urma unei îmbinări a sistemelor judiciare din Marea Britanie și Statele Unite.

24 de inculpați au fost aleși ca reprezentanți ai întregii elite naziste, diplomatice, economice, politice și militare. Cei mai importanți lideri naziști care nu au ajuns în fața judecătorilor au fost Hitler, Himmler și Goebbels, care s-au sinucis înainte de sfârșitul războiului, iar tribunalul militar a luat decizia de a nu-i judeca postum, pentru a nu crea impresia că cei trei ar putea fi încă în viață. Dintre cei 24, doar 21 au apărut în instanță:marele industrialist Gustav Krupp, care era bătrân și bolnav, nu a mai fost judecat;Martin Bormann a fost judecat și condamnat in absentia, iar Robert Ley s-a sinucis în ajunul procesului.

Cei 21 foști lideri naziști au fost acuzați de crime împotriva păcii, crime de război și crime împotriva umanității, acestea din urmă fiind definite drept „uciderea, exterminarea, înrobirea, deportarea sau persecutarea pe motive politice, rasiale sau religioase”. A mai fost adăugată și o acuzație de conspirație pentru acoperirea crimelor comise sub legea nazistă înainte de începutul războiului, astfel încât pe viitor să poată fi judecate persoane care au aparținut unor organizații criminale precum guvernul Reich-ului, SS, SD, Gestapo, SA și Statul Major General și Înaltul Comandament al Forțelor Armate germane.

Procurorul-șef american Robert Jackson a decis să-și construiască cazul pe baza documentelor scrise emise de naziști și nu pe mărturiile victimelor, astfel încât să nu fie acuzat că-și bazează acuzațiile pe mărturii părtinitoare. Prin urmare, dovezile prezentate la Nürnbergau scos la iveală pentru prima dată ceea ce cunoaștem astăzi despre Holocaust, inclusiv detalii despre ce se întâmplase la Auschwitz, distrugerea ghetoului varșovian și estimarea că nazismul ar fi făcut șase milioane de victime în rândul evreilor.

Verdictele:moarte, închisoare pe viață sau sentințe de cel puțin 10 ani în închisoare

Verdictul a fost dat pe 1 octombrie 1946. 12 inculpați au fost condamnați la moarte, între care și  Joachim von Ribbentrop,  Hans Frank,  Alfred Rosenberg și Julius Streicher. Aceștia au fost spânzurați, incinerați la Dachau, iar rămășițele lor aruncate în râul Isar. Hermann Goring, condamnat și el la moarte, s-a sinucis în noaptea dinaintea execuției. Alți trei inculpați au primit închisoare pe viață, iar patru au primit pedepse de 10 până 20 ani de închisoare. În fine, trei persoane au fost achitate.

Procesul Tribunalului Militar Internațional de la Nurnberg a fost primul și cel mai faimos dintre procesele pentru crimele din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Dacă la Nurnberg au fost judecați cei mai importanți lideri naziști, la următoarele procese au apărut în fața instanței oficiali de rang minor:gardieni de la lagărele de concentrare, polițiști, membri ai Einsatzgruppen, doctori care au participat la experimentele medicale ale naziștilor etc.

Citește și Procesele doctorilor naziști 

După executarea celor condamnați la Nurnberg, a început o nouă serie de procese, 12 la număr, în care au fost inculpați 183 de înalți oficiali naziști, membrii SS și Gestapo și industrialiști germani. Alți criminali de război au fost judecați în țările în care comiseseră crimele:spre exemplu, în 1947 un tribunal polonez l-a condamnat la moarte pe Rudolf Hoess, comandantul de la Auschwitz. După 1950, în tribunalele vest-germane, mulți foști naziști au scăpat de pedepse severe susținând că nu făcuseră altceva decât să urmeze ordinele superiorilor.

La 15 ani după Nürnberg, ultimul mare lider nazist avea să fie adus în fața justiției, într-un proces ajuns faimos în întreaga lume. Adolf Eichamnn, capturat în Argentina, a fost judecat la Ierusalim între aprilie-decembrie 1961, și condamnat la moarte.

Cum au reacționat inculpații la aflarea sentințelor

La Nürnberg, psihologul dr. G.M. Gilbert a fost însărcinat să monitorizeze comportamentul inculpaților pe parcursul procesului. I-a cunoscut pe fiecare îndeaproape pe parcursul lunilor, iar modul în care descrie relațiile fiecăruia dintre ei la aflarea sentinței ne permite să înțelegem mai bine mentalitatea ierarhiei naziste.

Goringa coborât primul și a intrat în celula sa, cu fața palidă și înghețată, ochii parcă ieșindu-i din orbite. «Moarte!»a spus aruncându-se pat, întinzând mâna spre o carte. Mâinile îi tremurau în ciuda încercării sale de a părea nonșalant. Ochii îi erau umezi și găfâia, încercând să nu se lase pradă unei prăbușiri emoționale. M-a rugat, cu o voce nesigură, să-l las singur o perioadă.

Când s-a adunat, a spus că se așteptase la pedeaspsa cu moartea și că era fericit că nu primise o condamnare pe viață, căci cei care sunt condamnați la închisoare pe viață nu devin niciodată martiri. Dar în vocea sa nu mai rămăsese nimic din vechea bravadă încrezătoare. Goring părea să realizeze, într-un sfârșit, că nu e nimic amuzant la moarte atunci când tu ești cel care urmează să moară.

Hessa intrat țanțoș, răzând nervos, și a spus că el nici nu ascultase așa că nu știa care îi era pedeapsa și, mai mult, că nu-i păsa. Când gardianul i-a dat jos cătușele, a întrebat de ce el fusese încătușat, iar Goring nu. I-a raspuns că fusese probabil o omisiune în cazul primului prizonier. Hess a râs din nou și a spus, pe un ton misterios, că știa de ce. (Un gardian mi-a spus că Hess primise o condmnare pe viață.)

Ribbentropa intrat în celulă rătăcit, îngrozit, și a început să se plimbe aiurea șoptind uluit «Moarte! Moarte! Acum nu voi mai putea să-mi scriu frumoasele memorii! Nț, nț! Atâta urâ! Nț, nț! »Apoi s-a așezat, ca un om complet distrus, și privea în gol...

Keitelera deja în celula sa, cu spatele la ușă, când am intrat. S-a întors și și-a fixat atenția spre fundul celulei, cu pumnii încleștați și brațele rigide, având groaza în ochi. «Moarte prin spânzurare!»a anunțat pe o voce răgușită, cu o rușine intensă. «De asta, măcar, speram că voi fi scutit. Nu te învinovățesc că te-ai ținut la distanță de un om condamnat la moarte prin spânzurare. Înțeleg asta perfect. Dar sunt același ca și înainte. Dacă vrei, te rog, poate mă mai vizitezi cândva în aceste ultime zile. I-am spus că voi veni.

Franka zâmbit politicos, dar nu s-a putut uita la mine. «Moarte prin spânzurare» a zis încet, dând din cap în semn de acceptare. «O meritam și o așteptam, după cum ți-am spus mereu. Mă bucur că am avut șansa să mă apar și mă gândesc la toate aceste lucruri în ultimele luni.»

Dönitznu prea știa cum s-o ia. «Zece ani!  Ei bine... oricum, aprobasem războiul submarin. Chiar amiralul Nimitz a spus-o – ai auzit!»A spus că este sigur că Amiralul Nimitz îl înțelege perfect.

Jodla intrat în celulă, rigid și drept, evitându-mi privirea. După ce a fost descătușat și s-a trezit față-n față cu mine în celula sa, a ezistat câteva secunde, ca și cum nu putea rosti cuvintele. Fața i se înroșise de la tensiunea vasculară. «Moarte – prin spânzurare! – asta, cel puțin, nu meritam. Partea cu moartea – bine, cineva trebuie să-și asume responsabilitatea. Dar cealaltă – .»Gura i-a tremurat și vocea i s-a blocat pentru prima oară. «Asta nu meritam.»

Speera râs nervos. «Douăzeci de ani. Ei bine, e destul de corect. Nu puteau să-mi dea o sentință mai ușoară, date fiind faptele, și nu pot să mă plâng. Am spus că pedepsele trebuie să fie severe, și mi-am asumat partea mea de vină, așa că ar fi ridicol dacă m-aș plânge de pedeapsă.»

 

 

 

 

 


Surse:
-"The Sentencing and Execution of Nazi War Criminals, 1946" EyeWitness to History,  www.eyewitnesstohistory.com (2004).
-http://www.ushmm.org/