Autor 9173 vizualizări


La începutul lunii mai 1945, întreaga lume aștepta cu răsuflarea tăiată evenimentele ce aveau să urmeze. În 30 aprilie, înainte de a se sinucide în bunkerul său, Hitler îl desemnase pe Karl Dönitz ca succesor, pe Goebbels, cancelar, iar pe mareșalul Schörner, în fruntea Ministerului Apărării. Nimeni nu se îndoia însă că zilele nazismului erau numărate…

Ceea ce nu se știa deocamdată era faptul că încă din 14 aprilie fusese emis un ordin secret, semnat de Heinrich Himmler, Reichsführer SS:

„Către comandanții lagărelor de concentrare. Predarea deținuților nici nu intră în discuție. Lagărele trebuie evacuate fără întârziere. Nici un deținut nu trebuie să ajungă viu în mâinile inamicului”.

Pentru ca atrocitățile comise în lagăre să rămână secrete pentru totdeauna, trupele SS se decid să-i facă „dispăruți” pe deportați, înainte de sosirea Aliaților. În timp ce în regiunea Hamburg, englezii înaintează dinspre vest, americanii dinspre sud, iar rușii dinspre est, prizonierii sosiți din toate direcțiile se îndreaptă spre nord, către puținele porturi rămase încă deschise.

„Marșul morții“ către lagăre de concentrare plutitoare

Gauleiterul Karl Kaufmann, șeful administrativ al regiunii Hamburg, este cel care va duce la îndeplinire ordinul ucigaș al lui Himmler, motivând faptul că rămânerea lagărelor din zonă nu ar fi indicată și nici compatibilă cu securitatea locuitorilor din Hamburg. Cum este în același timp și Comisar pentru Apărare a zonei de nord a Germaniei, dar mai înainte de toate comisar al Reich-ului pentru transportul maritim (Reichkomissar für den Seetransport), își permite să rechiziționeze navele încă disponibile, în vederea acestei operații. Disponibile sau, mai bine zis, care nu fuseseră încă scufundate. Refugiați și trupe germane învinse începuseră să se retragă pe mare din calea Armatei Roșii încă de la sfarșitul anului 1944, fiind vânate asiduu de submarinele sovietice1 sau bombardierele engleze.


Pachebotul „Cap Arcona“ în vremurile sale bune 

Kaufmann știe de exemplu că nava Cap Arcona se află în dreptul portului Neustadt și că nu mai este manevrabilă, așa că le ordonă ofițerilor SS să-i conducă pe deportați către Golful Lübeck, unde se mai află și cargobotul Thielbek, cu un tonaj brut de 2.815, avariat și el grav în vara anului 1944, în urma unui bombardament englez. Chiar înainte ca șantierul naval Lübecker Maschinenbau - Gesselschaft din Lübeck să termine reparațiile, adică în 17 aprilie, Kaufmann transmite ordinul că vasul este rechiziționat, iar în cazul în care nu se poate deplasa singur, să fie remorcat.

Athen, un alt cargobot avariat, ale cărui reparații nu s-au terminat, este adus și el la Lübeck, dar el se mai poate încă deplasa. În apropiere se află și pachebotul Deutschland, ce aparține societății de navigație Hapag, amenajat ca vas-spital și având pe latura unuia dintre coșuri semnul Crucii roșii…

Max Pauly, comandantul lagărului de la Neuengame, cel mai mare lagăr de concentrare din nordul Germaniei, aflat la 25 kilometri de Hamburg, organizează deplasarea deținuților. Cum însă se teme că ar putea exista organizații clandestine de rezistență printre deținuți, aceștia sunt dispersați și trimiși cu diverse mijloace de transport către Lübeck.

Din acest moment începe acel epuizant „marș al morții”, în care naziștii îi obligă pe deținuții malnutriți și epuizați să efectueze lungi și penibile marșuri înainte de a fi lichidați. Marșul ia proporții tragice și constituie pentru ofițerii SS un mijloc înspăimântător de eficient de a-i extermina pe ultimii supraviețuitori ai lagărelor de concentrare.

„Regina Atlanticului de Sud“

Construit în șantierele Blohm und Voss din Hamburg, elegantul pachebot Cap Arcona a fost lansat la apă la 14 mai 1927. Beatrix Amsinck, fiica comandorului Herbert Amsinck, proprietarul șantierului Hamburg Süd, botezase atunci nava cu numele promotoriului Kap Arcona, ce se înalță în partea de nord a insulei Rügen2:

„Fie ca tu să străbați mările și să fii o verigă de legătură între Lumea Veche și Lumea Nouă, spre cinstea iubitei noastre patrii Germania și spre bucuria societății pe care o reprezinți”.

Cu o lungime de 206 metri și un deplasament de 27.500 tone, cu cele trei coșuri elegante, vopsite în roșu și alb, Cap Arcona era considerată drept una dintre cele mai frumoase nave, un fel de Queen-Mary-II a timpului său. Ironie a sorții sau nu, dar legendarul pilot francez Pierre Clostermann, ce va face ulterior parte din Royal Air Force, a călătorit cu eleganta navă în cursul anului 1938. Or, chiar Royal Air Force a primit acel ordin blestemat de a bombarda, la 3 mai 1945, Cap Arcona...

Cap Arcona era destinată în special croazierelor de lux întreprinse în America de Sud, spre Buenos Aires sau Rio de Janeiro, și putea lua la bordul său circa 1.365 persoane, în majoritate pasageri bogați și extravaganți. Cabine de lux tapisate cu mătase, o uriașă sufragerie lambrisată cu lemn de lămâi, o sală de festivități, piscină cu apă curgătoare, patru terenuri de tenis pe puntea superioară, magazine diverse pe puntea inferioară, așa se prezenta la acea dată Regina Atlanticului de Sud.


Piscina cu apă curgătoare a pachebotului „Cap Arcona“

Timp de șaisprezece zile și nopți, cât durează voiajul Hamburg- Buenos Aires, pasagerii se găsesc într-un adevărat oraș în miniatură, ce se deplasează pe valuri… Cap Arcona era totodată și nava amiral a flotei de transatlantice a HSDG (Hamburg- Südamerikanische Dampfschiffarts-Gesellschaft), iar începând din 1933, pachebotul navighează sub pavilion nazist, constituind mândria celui de-al III-lea Reich.

Apoi, timp de 12 ani, pachebotul navighează spre America de Sud, până când, în 25 august 1939, este rechiziționat de Kriegsmarine. La acea dată vasul se afla în estuarul Elbei, urmând să plece din nou către La Plata. Nava este vopsită imediat în cenușiu, culoare de camuflaj împotriva atacurilor aeriene și rămâne în Gotenhafen (Gdynia) din Golful Danzig, servind drept bază pentru trupele din Kriegsmarine.

La sfârșitul anului 1944, când trupele sovietice încep să înainteze, Cap Arcona este utilizată pentru transportul refugiaților din Prusia orientală către vest. După ce, în timpul unuia din transporturi, turbinele vasului se defectează, nava este dirijată către șantierul naval din Lübeck. La 14 aprilie 1945, Cap Arcona nu mai este deja manevrabilă și, întrucât nu mai poate fi utilizată de Kriegsmarine, este înapoiată Societății Hamburg-Süd.

Minciună menținută până-n ultima clipă

În 18 aprilie, ofițeri SS urcă la bordul navei Cap Arcona, pentru a-i informa pe Heinrich Bertram, comandantul navei Cap Arcona, și pe John Jacobsen, comandantul navei Thielbeck, despre o „operațiune specială”. Cum căpitanul Jacobsen refuză să se supună ordinelor, el este destituit chiar în ziua următoare. Pe cheiul orașului așteaptă acum primii deținuții din lagărul de concentrare de la Neuengamme, sosiți aici în 19 aprilie în vagoane pentru vite. În 20 aprilie începe îmbarcarea propriu-zisă pe Thielbeck a primilor deportați, aflați deja în port.

Crucea Roșie suedeză este prezentă aici în cadrul „Misiunii Bernadotte”3, distribuind colete tuturor deținuților vest-europeni, dar nu și rușilor. Deținuții rămân pe Thielbeck încă o zi, două, apoi, cu excepția deținuților politici, sunt transbordați pe Athen, pentru a fi duși pe Cap Arcona. Inițial, comandantul navei Athen, căpitanul Nobmann, refuză să îmbarce deținuții ce abia se mai țin pe picioare.

El motivează că vasul e prea mic, dar este amenințat că, în caz că refuză ordinul, va fi trimis în fața Curții marțiale. El se deplasează către Cap Arcona, dar comandantul Bertram refuză, la rândul său, să preia deținuții. În perioada 19-26 aprilie continuă să sosească noi transporturi cu deținuți. Sunt deportați din lagărele de concentrare de la la Neuengame, Hannover-Stöcken, Stutthof, Mittelbau-Dora, Bergen-Belsen. Aceștia nu reprezintă însă decât jumătate din numărul total al deținuților. Cealaltă jumătate nu a rezistat chinuitorului „marș al morții”…

În 26 aprilie, Gehrig, ofițerul SS care conduce întreaga operațiune de îmbarcare, urcă la bord însoțit de un căpitan de vas comercial și de un comando operativ, înarmat cu arme automate. Gehrig îi aduce la cunoștință căpitanului Bertram ordinul scris de a fi împușcat imediat, în cazul în care nu se va supune îmbarcării deținuților. Deținuții sunt deci imediat transferați pe Cap Arcona, astfel că, în 28 aprilie, la bordul pachebotului se află circa 6.500 de deținuți, deși capacitatea lui era de cel mult 3.500 de persoane.

La bordul navei Cap Arcona, ce mai păstrează încă urmele eleganței de odinioară, deținuții germani erau instalați în cabinele de lux. Polonezii și cehii, în cabinele de clasa a II-a. În jur de 1500 de francezi, belgieni, olandezi, italieni și spanioli împart cabinele de clasa a III-a. Cât despre sovietici, acestora le sunt destinate magaziile unde odinioară se depozitau bananele. Fără aer, fără lumină și fără mâncare. Moartea face ravagii, astfel că șalupa care aduce zilnic apă proaspătă se întoarce pe chei cu cadavrele celor de pe Cap Arcona.

Nave suedeze se află deja pe drum pentru a prelua deținuții, cu excepția nemților”, așa i se spune la Hamburg căpitanului Betram, care cere să fie dezlegat de obligația de a-și scufunda vasul la apropierea inamicului. În 30 aprilie, Athen mai acostează o dată lângă Cap Arcona, dar de data asta pentru a prelua 2.000 de deținuți.

Șeful transportului îi declară căpitanului Nobmann că „deținuții vor fi preluați de vasele daneze și suedeze”. Minciuna este menținută până în ultima clipă. Circa 4.500 de prizonieri se află în 2 mai pe Cap Arcona și alți 2.300 ceva mai departe, pe Thielbek. Ordinul din ziua aceea sună clar:

”Trebuie să plecați, englezii vin spre noi. Veți ancora în golful de la Neustadt”.

Încearcă liderii naziști să fugă în Norvegia?

În dimineața zilei de 3 mai 1945, piloții englezi ai escadrilei 263 din Royal Air Force, escadrilă ce-și avea baza la Ahlhorn, au fost treziți din somn înainte de răsăritul soarelui. Cu câteva zile înainte, se primisese un raport secret, în care se preciza că liderii naziști încearcă să fugă în Norvegia, ultima țară în care, în afară de Danemarca, mai aveau încă control. Pentru moment, părea că nu încercau să fugă, ci să continue acolo lupta. Ordinul de operații nr. 71, primit de comandantul escadrilei 263 menționează clar:

„Fotografii aeriene arată ample mișcări de vase inamice plecate din porturi ale regiunii Schleswig-Holstein. Obiectivul constă în distrugerea concentrării de vase, în cursul unei zile întregi, în zona situată la vest de insula Poël și spre nord, în limita zonei de securitate”.

Căpitanul escadrilei, Martin Trevor Scott Rumbold îi informează pe cei șapte piloți ai escadrilei sale: Mark Hamilton, Ronnie Proctor, Dave Morgan, Eric Coles, Mike Luck, Larry Saunders și J.A. Smith asupra ordinului și obiectivului, după care este fixat traiectul de zbor. Fiecare dintre cele opt avioane de vânătoare-bombardament Hawker, Typhoon-uri are sub aripi câte opt rachete. În 3 mai, în jurul orei 11.35, escadrila 263 engleză survolează Golful Lübeck de la o altitudine de 10.000 de picioare4.

Vizibilitatea proastă îi împiedică pe englezi să repereze semnele disperate pe care le fac prizonierii de pe navele germane. Ei nu observă nici ciudata îmbrăcăminte a celor de pe Cap Arcona, care poartă pantaloni și haine vărgate, nici steagul alb arborat pe Thielbek...

Cea de-a a treia navă, Athen, primește la ora 12.30 ordinul de a se întoarce la Neustadt, pentru a îmbarca 2.300 de deportați, ce abia au sosit din lagărul de concentrare de la Stutthof. Căpitanul cargobotului Athen, Fritz Nobmann refuză să ia la bord deținuții ce par mai mult morți decât vii. Cât timp duce tratative cu comandantul portului, începe atacul aerian.

Această întârziere salvează 1.998 de deportați de la moarte. În jurul orei 14.30, căpitanul Martin Rumbold revine cu escadrila sa pentru a distruge navele aflate în port. Odată cu el decolează și piloții escadrilei 122, ce-și au baza la Fassberg. Misiunea lor este de a asigura protecția împotriva avioanelor de vânătoare inamice, ca și împotriva artileriei antiaeriene germane.

Cele 64 de rachete țâșnesc spre Cap Arcona, căci fiecare dintre cei 8 piloți lansează toate rachetele aflate la bord. Una singură cade în apă, dar celelalte 63 nimeresc în plin. Nava este cuprinsă imediat de flăcări și arde ca un imens glob de foc.


„Cap Arcona“ în flăcări

Aproximativ 40 minute mai târziu, de pe aerodromul militar de la Plantlünne, aflat nu departe de granița olandeză, decolează nouă avioane de vânătoare-bombardament Thyphoon, ce aparțin Escadrilei 198, sub comanda căpitanului Johnny Baldwin. Cinci dintre ele atacă nava Deutschland, celelalte patru, Thielbek. Din fericire, oamenii fuseseră debarcați de pe Deutschland înaintea atacului...

Heinrich Bertram abandonează primul nava

„Mai multe incendii izbucnesc dintr-odată - povestește Louis Maury, unul dintre supraviețuitorii de pe Cap Arcona - iar focul se propagă cu viteză extraordinară. Când francezii și belgienii încearcă să iasă din cabinele lor este deja prea târziu. Ușile care se deschid spre interior sunt blocate de mulțimea care urlă de durere și care încearcă să ajungă la depozite. Mitralierele celor din SS deschid focul. Presiunea asupra ușilor este acum dublă, dar acestea nu cedează nici de o parte, nici de cealaltă. În calele unde sunt rușii atmosfera devine repede irespirabilă. Cuprinși de panică, oamenii se bat pentru a putea accede la scările de fier. Cei mai puternici câștigă, dar ajunși în exterior, descoperă un alt infern, cel al mitralierelor”.

Mulți dintre supraviețuitorii care încearcă să se salveze sărind în apă sunt ori mitraliați din avioanele care zboară la razmut în jurul navelor incendiate, ori de unități SS sau infanterie marină, staționate pe plajă. În condiții normale de navigație, instalațiile de securitate sunt comandate centralizat de pe puntea de comandă a navei, fără a mai vorbi de instalațiile de stingere a focului, de pompele de scoatere a apei în caz de pericol.

Asta în condiții normale, însă de data asta, puntea de comandă este goală. Odată cu primele explozii ale rachetelor, ofițerii de pe Cap Arcona se grăbesc să părăsească nava. Heinrich Bertram, comandantul navei, este primul care o abandonează, facându-și loc cu greu printre deținuți, timp în care militarii SS îi țin pe prizonieri sub amenințarea mitralierelor. Așa cum se știe, căpitanii de vase se scufundă odată cu vasele lor. Dar nu și comandantul de pe Cap Arcona.

O tragedie trecută sub tăcere

Naufragiul pachebotului german Cap Arcona, bombardat și mitraliat la 3 mai 1945 de către Royal Air Force în Golful Lübeck din Marea Baltică, avea să devină una dintre cele mai mari tragedii maritime din istorie. Ignorată de publicul larg, cenzurată de britanici și speculată de germani în favoarea lor, această tragedie urma să șteargă urmele crimelor abominabile petrecute în lagărele de concentrare.

Bilanțul a fost însă tragic: 350 de prizonieri supraviețuitori și alți 490 de supraviețuitori, reprezentând membrii infanteriei marine, paznicii SS și membrii echipajului de pe Cap Arcona. Plus încă 50 de prizonieri de pe Thielbek. Mai rămân însă cele 7.300 de persoane care și-au pierdut viața pe nave sau în valuri... Ei nu au parte nici de coroane, nici de discursuri solemne, pronunțate în memoria lor.

Supraviețuitorii naufragiului se adună în tăcere în 7 mai 1945, la Pelzerhaken, pentru a aduce un ultim omagiu camarazilor lor morți. Se înalță și un monument funerar din piatră, pe care se află înscrise, cu litere negre următoarele cuvinte:

”Veșnică amintire deținuților din lagărul de concentrare de la Neuengamme. Ei au pierit în naufragiul navei Cap Arcona, la 3 mai 1945”.

Timp de săptămâni întregi, corpurile victimelor sunt aruncate de curenți pe plajă. Ele vor fi îngropate în gropi comune, de-a lungul plajei, între Neustadt și Pelzerhaken. Apoi, timp de trei decenii, schelete și fragmente de schelete sunt recuperate de pe plajă, ultimul fiind descoperit în 1971, de un băiat de 12 ani. Istoria acestei tragedii se află în muzeul Cap Arcona, inaugurat în anul 1990 în orașul Neustadt. La 37 de ani după tragedia din Golful Lübeck, Pierre Clostermann, fost pilot în Royal Air Force, avea să-i scrie lui Günther Schwarberg, autorul cărții „Angriffsziel Cap Arcona”5:

„Aș avea toate motivele să-mi amintesc de un asemenea atac, pentru că în anul 1938 călătorisem eu însumi cu Cap Arcona între Europa și Rio de Janeiro. Sincer vorbind, nu știu nimic despre tragedia în discuție, de altfel una din multele tragedii ale celui de-al doilea război mondial”.

Împotriva celor vinovați de moartea deținuților de pe Cap Arcona și Thielbek nu a fost pronunțată nici o sentință. E drept, Max Pauly, comandantul lagărului de la Neuengamme, comandantul Thumann, ca și medicul SS Alfred Trzebinski au fost judecați pentru crime de război și condamnați la moarte. În schimb, Gauleiter-ul Karl Kaufmann sau ceilalți germani, vinovați de moartea deținuților, nu au fost acuzați nici de germani, nici de englezi. Chiar și astăzi, cazul Cap Arcona rămâne în continuare un subiect tabu, un accident, pentru care de fapt nimeni nu este vinovat. Cei câțiva supraviețuitori ai acestei cumplite tragedii, an de an tot mai puțini, reclamă în continuare adevărul. Însă arhivele Royal Air Force privind această catastrofă nu vor fi accesibile decât în anul 2045...

NOTE

1. „Wilhelm Gustloff” scufundat la 16 aprilie 1945.
2. Insulă situată în partea de nord-est a Germaniei, în landul Mecklemburg- Vorpommern (Pomerania de vest)
3. Cu puțin înainte de terminarea războiului, contele Folke Bernadotte (1895- 1948), diplomat suedez, organizează o operațiune de salvare, în vederea evacuării deportaților, în special a celor norvegieni, danezi și francezi, ce urmau să fie trimiși în spitalele din Suedia. El a reușit eliberarea a 15.000 de persoane din lagărele de concentrare, ceea ce i-a atras o imensă popularitate. Trimis de Națiunile Unite ca mediator în Palestina, a fost asasinat la 17 septembrie 1948 de trei membri ai grupului extremist Stern
4. Aproximativ 3.000 de metri
5. Tradusă în limba română, sub titlul „Ținta atacului: vasul Cap Arcona“


""