Autor 8924 vizualizări


Vreme de câteva luni, din martie până în septembrie 1914, România a impus, cu concursul Marilor Puteri, un principe în Albania: nepotul reginei Elisabeta și al lui Carol I, Wilhelm de Wied. În contextul în care Albania se declarase independentă în noiembrie 1912, iar comunitățile de aromâni se uitau cu încredere spre România, tânărul Wilhelm este considerat soluția cea mai potrivită – și cu concursul unor trupe românești, de sub comanda căpitanului Cristescu. Totul, pe o tablă de șah a Europei unde Austro-Ungaria făcea principalele mutări. Izbucnirea Marelui Război, dar și stingerea lui Carol I aruncă totul în aer.

„Da, este adevărat că avem dragostea pentru Albania, cum ar fi de exemplu dragostea între naș și fin. Românii au fost cei dintâi cari au introdus alfabetul latin în Albania. La București s-a clădit prima biserică în care serviciul religios se face în limba albaneză. Creând Albania, Puterile Europene au făcut o operă frumoasă. Când s-a vorbit pentru prima oară de candidatura nepotului meu, eu i-am zis: «Dacă te însărcinezi cu această problemă și dacă vei reuși s-o rezolvi, vei putea zice că ai săvârșit o operă măreață. Nimic nu poate fi mai frumos ca un asemenea scop. Sunt încredințat că Europa te va sprijini»”. (Regele Carol I, martie 1914)

În preajma Primului Război Mondial, rolul României în regiune se consolida – iar după aventura din Bulgaria, încheiată cu Pacea de la București (28 iulie/10 august 1913), prin care România dobândea Cadrilaterul, Casa Regală a încercat să numească un principe în Albania.

Puternice motivații stăteau în spatele acestei decizii: în primul rând, comunitatea aromână din Albania și năzuința creării unui stat cu care relațiile să fie precum cele dintre „naș și fin” – așa cum s-a exprimat chiar regele Carol; de-a lungul timpului, politica românească a încurajat exprimarea identității albaneze.

La București, biserica „Dintr-o zi” (cu hramul Sf. Nicolae) devine, în 1911, biserică a albanezilor, dăruită de Sinod, pentru a se ține slujbele în limba albaneză. Era doar un punct culminant dintr-o lungă serie: România fusese locul de desfășurare a unor fulminante întruniri politice albaneze, locul de editare al unor periodice skiperi, iar Bucureștiul – un oraș-reper pentru intelectualitatea albaneză.


Instalarea prinţului Wilhelm de Wied la Duras are loc cu largul concurs al suveranilor români, Carol I şi Elisabeta

Un exemplu elecvent: poetul național Asdreni (Aleksander Stavre Drenova) a locuit multă vreme aici, unde a compus și publicat poemul ce va deveni imnul național al Albaniei: „Hymni i Flamurit” (Imnul steagului), în volumul Vise și lacrimi, tipărit în limba albaneză la București (Tipografia Gutenberg, 1912); muzica imnului: Ciprian Porumbescu, pe linia melodică de la „Pe-al nostru steag”; versuri: Andrei Bârseanu. Chiar în septembrie 1912, în preajma apariției volumului său – și, mai ales, a proclamării independenței Albaniei, la 28 noiembrie 1912 –, Asdreni aducea un elogiu semnificativ României: „Aici, în școlile românești, în civilizația românească, în inima și dragostea acestei națiuni surori, am deschis noi ochii, toți cei care ducem azi spre izbândă steagul civilizației în țara noastră”1 . O activitate culturală și, mai ales, politică, deosebit de intense pentru o comunitate ce nu depășea 4.000 de membri la 1900, în București (numărul albanezilor din capitala noastră se va înjumătăți după Primul Război)2.

Regina Elisabeta face lobby

Mișcarea națională albaneză are în structura ei o indubitabilă componență românească: „Oportunităţile create de liderii societăţilor albaneze din România pentru generaţiile de tineri albanezi, veniţi după 1850 pe teritoriul României, au constituit fundamentul fondului uman necesar abordării directe a mişcării naţionale albaneze, prin crearea unei identităţi culturale albaneze în rândul generaţiilor tinere de albanezi”3.

În acest context, regina Elisabeta, născută în Casa de Wied, face un puternic lobby la Casele Regale ale Europei în favoarea nepotului său (de frate), Wilhelm de Wied, scriind diferite articole, unde vorbește despre „Viitorul rege al Albaniei”; acesta era căsătorit cu Sophie von Schönburg-Waldenburg, care „i-a dăruit doui copii încântători: o fetiță Maria Eleonora și acum de curând un fiu Carol-Victor. După bunică-sa, e româncă, au tipul meridional și dragostea țării noastre”4.

Martorii epocii, precum Nicolae Iorga, au văzut ambițiile regalității noastre: „am fost chemat la Sinaia ca să dau lămuriri nepotului reginei, prințul de Wied, cu privire la acea domnie albaneză în care regele vedea mai mult o încurcătură, dar nu voia să refuze această satisfacție soției sale”5.

Sosirea la Duras

După ce, formal, o delegație albaneză a sosit la Castelul de la Neuwied pentru a-i cere lui Wilhelm să conducă Albania, la 22 februarie/7 martie 1914 prințul sosește la Duras (Durazzo), vechea capitală a țării, cu sprijinul unui contingent multinațional, unde cel mai important rol era jucat de militarii olandezi (prințul era, de asemenea, nepotul reginei Olandei, Wilhemina) și de cei români.

Olandezii organizează o miliție, cu cca 5.000 de soldați, sub comanda colonelului Willem John Karel Thompson (1869-1914), luptând pentru pacificarea orașului și a zonei imediate; într-una dintre aceste misiuni cade comandantul însuși, Thompson, fiind înlocuit de un adjunct, maiorul Kroon. Notabilă este și prezența unui locotenent-colonel englez, George Fraser Phillips (1863-1921), comandant al trupelor armate.


Sosirea la Duras a prinţului, alături de soţia sa, prinţesa Sophie (sus). Un detaşament de cavalerie (jos).


Prințul nu controla, în fond, decât Durasul și împrejurimile. Restul țării era disputat de diferite trupe de gherilă sârbești (în nord) și grecești (în sud), la care se adăugau contingente conduse de bei sau de pașale (armate personale ce ar fi dorit un stat sub semnul Semilunei), dominând centrul Albaniei.

Din punct de vedere politic, Albania era sub incidența Marilor Puteri: un joc în care Imperiul German nu voia să se amestece, în timp ce Italia și Imperiul Austro-Ungar își disputau întâietatea asupra zonei6. Situația este ambiguă și din punct de vedere religios: un lutheran (prințul de Wied) care devenea mbret (alb. „rege”) peste musulmani, ortodocși și catolici – confesiuni și credințe ale albanezilor.

Portretul făcut de regina României

În stilul său melodramatic, flamboiant, Carmen Sylva îl prezenta în felul următor pe nepotul său: „Regele Carol a întins mâna vlăstarului din pădurea Rinului și-a spus celor încercați: «Iată omul vostru! El vă va aduce pacea, va face bogate și fericite ținuturile voastre minunate. S-a isprăvit cu luptele! Nu vor mai fi omoruri în ruinele fumegânde! Marea surâzătoare va transporta produsele voastre și bogăția va fi de partea voastră după îndelungată mizerie și greutăți nemaiauzite. Fiți fericiți și voi, eroi! Vine cineva care vă iubește și vă înțelege! Care va proteja bunurile voastre și viața voastră, care își va încredința vouă pe a lui, pentru că-i știe subt pază bună, și care a învățat de la ilustrului moș cum se conduce un popor la mântuirea și prosperitatea lui»”7.

Regina începuse, în 1914, o campanie de presă, cu ample ecouri internaționale. Portretul măgulitor pe care îl face nepotului său este publicat în ziarul vienez „Österreichische Rundschau”8, recenzat, de pildă, în „The Evening Dispatch” din Wilmington, Carolina de Nord9. Descendent direct al lui Wilhelm cel Taciturn, prințul de Orania din secolul XVI, Carmen Sylva îl portretizează pe Wilhelm de Wied în preajma cărților:

„În perioada copilăriei nu l-am văzut niciodată fără o carte în mână, pe care o ţinea deschisă, un deget la locul unde rămăsese, în timp ce mergea. În ciuda apetenţei sale pentru studiu, se mândrea de asemenea şi cu o forţă fizică remarcabilă, iar la gimnaziul de la Jena era cel mai bun din clasă la exerciții fizice şi gimnastică, iar colegii săi de școală știu multe povești despre faptele sale de bravură. Prinţul putea, de asemenea, să-l ridice pe oricare dintre ei cu o singură mână, punându-l pe raftul de sus atunci când îl enerva – de parcă băiatul din mâna sa ar fi fost, pur şi simplu, un fulg” [text tradus din limba engleză].

Interesul austro-ungar transpare și din popularizările care apar în presa imperiului. „Reședința principelui de Wied” este un articol10  ce folosește date după ziarul praghez „Bohemia” despre palatul de la Duras, relevate de o convorbire cu arhitectul imperial de la Viena, care supraveghease lucrările de renovare ale vechii fortărețe albaneze devenite castel.


În plan depărtat, reşedinţa principelui Albaniei la Duras – o clădire care servise, pe rând, drept tribunal şi cazarmă

Era vorba despre o clădire ce servise până atunci drept tribunal și cazarmă, cu acoperișul stricat, fără dușumele, pe care au renovat-o cu 115 lucrători austrieci (la care s-au mai adăugat, într-o a doua etapă, încă 50, apoi 150 de „indigeni”). Perechea princiară beneficia de 60 de apartamente: la etajul I erau „saloanele de recepțiune”, la etajul II, apartamentele de locuit, iar la „în mansardă s-a aranjat un atelier de pictură pentru principesă”. Mobilierul de la Postdam, „cu exemplare splendide și foarte prețioase”, moștenite din familia de Wied, completa statutul noilor principi.

Pe cine se sprijină Wilhelm

Trupele românești care sprijină această domnie sunt trupe formate pe baza voluntariatului. Românii sunt organizați sub comanda a trei ofițeri: căpitanul de cavalerie Grigore Cristescu (comandantul contingentului românesc), căpitanul de infanterie C. Șerbănescu și locotenentul de cavalerie Panait Burchi11.

Pentru a recruta, căpitanul Cristescu face mai multe drumuri în țară (în special la București), căutând voluntari – va atrage în total câteva sute12. Cei atrași de un câștig facil, în genere – dincolo de etnicii albanezi sau aromâni ce își găseau altfel motivațiile – veneau sub arme: în primul rând militari sau foști militari români ce defilau cu tricolorul românesc, alături de pajura albaneză. Unii purtau decorații românești, precum „Jubileul” (pentru implicarea în organizarea Jubileului lui Carol I, la 1906) și „Avântul țării” (din Al Doilea Război Balcanic)13, medalii formale, care nu exprimă în mod necesar fapte de arme. Potrivit unei descrieri de epocă, aceste medalii puteau fi luate și de civili, după criterii laxe: „într-un cuvânt, toate persoanele cari, fără a face parte din armată, au făcut un serviciu pe lângă dânsa”, inclusiv „preoții cari nu aparțin armatei, dar au adus servicii armatei”14.

Sosirea căpitanului Cristescu în țară era un mic eveniment mediatic – misiunile încredințate de Wilhelm aveau și o componentă publică, așa cum arată următoarea scrisoare de „mulțumire regală” adresată Comitetului albanez din Bucureşti.

Secretariatul particular al A.S. principelui Albaniei.
Durazzo, 8 Iunie.
Vă mulţumesc din toată inima mea pentru sentimentele de sinceritate pe cari mi le-aţi arătat în timpul turburaţilor şi crizelor prin cari Albania a trebuit să treacă în ultimele săptămâni, asemenea pentru echipamentul și voluntarii ce i-aţi trimis spre apărarea patriei.
Vă trimit mulţumirile şi salutările mele regale prin căpitanul Cristescu care vine la Bucureşti pentru câteva zile spre a servi ţara noastră.
Wilhelm15.

Faptele de arme ale căpitanului Cristescu îl avansează maior, dar aventura se termină prost pentru Wilhelm I și soția sa, Sofia, care trebuie să părăsească Durasul la 3/17 septembrie 1914, în ciuda rezistenței lor („surprinzătoare”, pentru observatorii străini): „acum, tronul albanez servește muftiului de la Tirana ca să-și fiarbă pilaful, iar eroii din Albania… cerșesc la București în zdrențe și dau ziarelor memorii în care acuză pe șeful lor, maiorul Cristescu, de escrocherie”16. O frază elocventă a lui Nicolae Iorga, care arată că expedițiile militare în Albania nu au avut suficiente motivații materiale pentru militarii înrolați.

Trei săptămâni mai târziu, la 27 septembrie 1914, regele Carol I, unchiul lui Wilhelm de Wied, principe al Albaniei, moare. Aventura lua sfârșit.


„Jertfele măcelului de la Corița” (articol cu numeroase ilustraţii în revista „Cosânzeana”, 3 mai 1914)

Sfârşitul familiei princiare, în România

Opinia publică românească a urmărit cu atenție evoluția situației din Albania, a mișcărilor de trupe și a faptelor de arme românești. În „Universul”, „Minerva”, „Adevărul”, „Neamul românesc”, ziare semnificative, în sutele de articole dedicate temei, emoția este nota comună a celor mai multe relatări, corespondențe și interviuri.


După Primul Război Mondial, prinţul Wilhelm de Wied şi soţia sa, Sophie, au trăit până la sfârşitul vieţii în România

Astfel, un episod aparte este cel al „masacrului de la Corița” (22 martie 1914), unde printre victime sunt și aromâni ce pică sub paloșul grecesc; desfășurarea faptelor, fotografiile celor uciși (aromâni) fac înconjurul presei noastre, cu ample referiri la părintele Haralambie Balamace („întemeitorul școalelor române din Albania și Epir”17) și la fratele său, Sotir; „întâmplarea sălbatică” a ucis „oameni luminați”.

După război, pe care îl va face sub steag german, încă o dată învins, Wilhelm de Wied se retrage în România, unde va trăi până la sfârșitul vieții sale – care se petrece în 1945, la Predeal. Sophia (n. 1885), soția principelui, se stinsese în 1936, la moșia de la Fântânele, Bacău, a familiei Cantacuzino-Pașcanu, cu care se înrudea.

Copiii lor au avut un destin aparte: fata, Maria Eleonora (n. 1909), moare în lagărele comuniste (1956, Miercurea-Ciuc), arestată alături de cel de-al doilea soț al ei, Ion Octavian Bunea, fiul preotului unionist Augustin Bunea. Băiatul, Carol-Victor (n. 1913), care purta și supranumele de Skandenberg, dat de tatăl său, va locui în America, apoi se va întoarce în Europa, ultimii ani ai vieții petrecându-i la München (d. 1976).

Anul în care Wilhelm de Wied trece la cele veșnice este și unul dintre ultimii ani a regalității românești.

Piatra tombală a lui Wilhelm de Wied, „prinț de Wied, principe al Albaniei”, la Biserica Lutherană din București (cu un fragment din Corinteni 1-13-12: „Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea față în față”)

CRONOLOGIE 

26 martie 1876: se naşte Wilhem de Wied, nepot de frate al reginei Elisabeta a României.
1912: poetul albanez Asdreni tipăreşte la Bucureşti volumul Vise și lacrimi, ce conţine poemul „Hymni i Flamurit” (Imnul steagului). Pe muzica lui Ciprian Porumbescu, poemul inspirat din versurile de la „Pe-al nostru steag” de Andrei Bârseanu va deveni imnul Albaniei.
28 noiembrie 1912: se proclamă independenţa Albaniei.
1913-1914: regina Elisabeta a României scrie mai multe articole în ziarul vienez „Österreichische Rundschau”, unde vorbeşte elogios despre nepotul său; tema este preluată şi de alte ziare din Imperiu.
1914: Wilhem de Wied este desemnat de Marile Puteri drept principe (Fürst) al Albaniei.
22 februarie/7 martie 1914: după ce, formal, o delegație albaneză sosise la Castelul de la Neuwied pentru a-i cere lui Wilhelm să conducă Albania, prințul sosește pe calea apelor la Duras (Durazzo), vechea capitală a țării.
Martie 1914: Carol I: „Când s-a vorbit pentru prima oară de candidatura nepotului meu, eu i-am zis: «Dacă te însărcinezi cu această problemă și dacă vei reuși s-o rezolvi, vei putea zice că ai săvârșit o operă măreață»”.
8 iunie 1914: Wilhelm mulţumeşte Comitetului albanez de la Bucureşti pentru sprijinul acordat căpitanului Grigore Cristescu, care recrutează combatanţi pentru Albania.
3/17 septembrie 1914: copleşit de forţele antagonice, Wilhem de Wied părăşeşte Durasul la bordul unui vapor.
27 septembrie/10 octombrie 1914: moare regele Carol I.

Foto sus: La 22 februarie/7 martie 1914, albanezii organizează la Duras o primire călduroasă prinţului Wilhelm de Wied , care devine principe al Albaniei

NOTE:

1. Ap. Stoica Lascu, Independenţa Albaniei în percepţia opiniei publice din România (1912-1914), Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2012, doc. 19.
2. Adrian Majuru, Prin Bucureștiul albanez, prefaţă de Radu Negrescu-Suţu, Editura Privirea, București, 2006, pp. 99-103.
3. Adrian Majuru, op. cit., p. 36.
4. În Calendarul Minervei, 1915, p. 271 (articol scris înainte de urcarea pe tron a prinţului de Wied), ap. Stoica Lascu, op. cit., p. 449 (n. 458).
5. Nicolae Iorga, Orizonturile mele. O viaţă de om așa cum a fost, vol. II, „Lupta”, Editura N. Stroilă, București, 1934, p. 200.
6. http://siger.org/albania/en/area-12-arrival-of-prince-zu-wied-in-durazzo/ 
7. Carmen Sylva, ap. Stoica Lascu, op. cit., pp. 466-467, doc. 558.
8. Florin Anghel, „Influenţe româneşti în Albania prinţului Wilhelm de Wied, 7 martie-3 septembrie 1914”, în „Revista istorică”, nr. 5-6, 1994, pp. 487-494; ziarul vienez era o publicaţie ce mai adăpostise lucrări literare de-ale reginei în anii anteriori.
9. Ediţia din 18 mai 1914, p. 3.
10. În „Cosânzeana”, Orăștie, an IV. nr. 7, 22 februarie 1914; faptul că acest articol apărea chiar în ziua în care Wilhelm intra în Duras (la bordul unui vapor) nu este aleatoriu pentru interesele Imperiului Austro-Ungar, „imperial și regal” (Kaiserlich und Königlich).
11. „Un apel către albanezi”, în „Adevărul”, 16 iun. 1914, ap. Stoica Lascu, op. cit., p. 311.
12. În jur de 300, ap. Florin Anghel, op. cit., p. 493.
13. Stoica Lascu, op. cit., doc. 157, 178.
14. Vintilă Ivănceanu, Petre P. Sterescu, Petre Ionescu, C. Tâmpeanu, Ordine, cruci și medalii române. Istoric, legi și regulamente, București, 1927, p. 120.
15. După „Românul”, Arad, 4/17 iulie 1914, p. 5.
16. Nicolae Iorga, 14 septembrie 1913, în Stoica Lascu, op. cit., doc. 179.
17. „Măcelul din Coriţa…” (nesemnat), în „Cosânzeana”, Orăștie, an IV, nr. 17, 3 mai 1914, p. 250.

""