Autor 3119 vizualizări


Mircea David, portarul Venusului şi al echipei naţionale, îl numea „Împăratul“. Bunicii care au prins fotbalul bucureştean din deceniul 1930‑1940 încă mai povesteau cu dezgust nepoţilor despre el. Rapidiştii nu îl uită şi nu îl iartă nici astăzi, după ce a dispus arestarea a patru jucători ceferişti, drept răzbunare pentru un meci pierdut. Petru Dumitriu l‑a introdus ca personaj în romanul „Cronică de familie“ şi l‑a acuzat de fapte nedemne pentru un apărător al legii. Dar Carol al II‑lea avea mare încredere în partenerul său de pocher. Acesta a fost generalul Gabriel (alintat Gavrilă) Marinescu. Un om politic controversat şi un om de fotbal asemenea.

Deşi faima i‑a supravieţuit, biografia lui Gabriel Marinescu nu este foarte cunoscută astăzi. Se născuse la 20 noiembrie 1886 în familia Marin şi Zinica Marinescu. Tatăl său, învăţător, a fost vreme de 40 de ani directorul Şcolii de băieţi de la cazarma Malmaison. A urmat şcolile de ofiţeri din Bucureşti şi Iaşi, terminând şef de promoţie în 1907. A fost repartizat la Regimentul 2 Vânători Gardă Nr. 9 Regele Alexandru al Iugoslaviei, în cadrul căruia a luptat în Primul Război Mondial. Mai târziu a iniţiat ridicarea unui monument al regimentului.

Faptul că prinţul moştenitor, viitorul rege Carol al II‑lea, comanda unitatea, i‑a marcat biografia. Decorat cu Ordinul Mihai Viteazul (se spunea că ar fi cerut onoarea de a deschide atacul de la Mărăşti, de la 11 iulie 1917), Gabriel Marinescu declara sec:„Mi‑a plăcut armata“. O atitudine pe care o vom regăsi şi în felul în care a condus clubul Venus şi apoi Federaţia Română de Fotbal Asociaţie (F.R.F.A.).

În iunie 1930, Carol al II‑lea s‑a întors în ţară pentru a clama Coroana la care renunţase în 26 ianuarie 1926. Coincidenţă sau nu, regimentul comandat din 1928 de colonelul Gabriel Marinescu era de gardă la Palat. La 8 iunie 1930, Carol al II‑lea redevenea rege. La 10 iunie 1930, Gabriel Marinescu era avansat general. La 12 iunie 1930 devenea Prefect al Poliţiei Capitalei. Conflictul său cu Ion Mihalache a provocat criza guvernamentală din 1932‑1933. În februarie 1936, total surprinzător, Gabriel Marinescu devenea preşedinte al clubului sportiv Venus Bucureşti. În 1939 îl înlătura definitiv pe V. V. Tilea de la şefia F.R.F.A. În noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940, deţinut fiind la Jilava, cădea sub gloanţele legionarilor.

De la rugby la fotbal

Despre fotbal, Gavrilă Marinescu spunea că este „sportul cel mai modern, bărbătesc, democratic“. Nu era o atitudine unică în epocă. Şi totuşi, alegerea sa ca preşedinte al clubului Venus în ianuarie 1936 surprinsese lumea sportivă. Până atunci, Gabriel Marinescu nu practicase decât ceva oină, în tinereţe, dar, e drept, sprijinise organizarea unei competiţii de rugby, dotată cu o cupă ce îi purta numele. Să fi încercat, de fapt, să intre în mişcarea sportivă prin rugby? Greu de spus.

Oricum, alături de Alexandru Eladescu (1893‑1941), Gabriel Marinescu a condus până în 1940 unul dintre cele mai vechi şi mai iubite cluburi din Capitală. Venus câştigase campionatul naţional în 1929, 1932 şi 1934 şi era, în acel moment, practic singura echipă capabilă să lupte de la egal la egal cu marea Ripensia Timişoara.

Cum să bei şampanie dintr‑o cupă necâştigată

Dar cum îşi vedea Gabriel Marinescu noua poziţie? Răspunsul îl aflăm dintr‑una din primele sale declaraţii în noua postură:„Numai în calitate de preşedinte activ […] mă consider, cu adevărat, util“. Ceea ce pare, la prima vedere, o declaraţie diplomatică, ascundea de fapt un program. Sub Marinescu, Venus a devenit campioană naţională în 1937, 1939 şi 1940 şi a jucat în Cupa Europei Centrale. Dar venusiştii nu au băut niciodată şampanie din Cupa României. În acea perioadă, trofeul era „rezervat“ Rapidului – şapte Cupe, dintre care şase câştigate consecutiv.

Episodul semifinalei Rapid‑Venus din 1938 dezvăluie viziunea reală a lui Gabriel Marinescu asupra exercitării puterii în fotbal.

În cartea „Glasul roţilor de tren“, neuitatul Ioan Chirilă a consemnat în acel fel numai al lui povestea arestării celor patru jucători rapidişti, în noaptea în care sărbătoreau victoria în semifinalele Cupei României împotriva Venusului, cu 2‑1. „Infractorii“ au fost eliberaţi a doua zi, dar numai după ce Rapidul a cerut el însuşi rejucarea meciului, invocând greşeli de arbitraj. Evenimentele nu au fost făcute cunoscute de presă. Rangul şi puterea reală a principalului personaj implicat erau prea mari.

Dar suporterii cunoşteau situaţia. Iată cum era descrisă rejucarea semifinalei în numărul din 24 mai 1938 al cotidianului „Curentul“, sub semnătura lui Al. Raicu:„Au fost atât de înfrigurate preliminariile acestei lupte, s‑a creat o atmosferă atât de «încărcată» […] Niciodată nu am văzut un public mai «fremătând» ca ieri, niciodată nu am văzut patimi mai dezlănţuite între spectatori, niciodată jucătorii ambelor echipe nu au depus atâta străduinţă […] Nu credem că se va găsi cineva care să conteste că a asistat la cea mai grandioasă partidă din ultimii ani.“ Rapid a câştigat şi al doilea meci, şi mai clar, cu 4‑2. Generalul Marinescu s‑a autopropus imediat preşedinte de onoare al Rapidului – şi cine putea să‑l refuze?

Preşedinte la cluburi şi la Federaţie

În martie 1936, Gabriel Marinescu a devenit vicepreşedinte al F.R.F.A. Presa a consemnat momentul destul de sec:prefectul Poliţiei Capitalei nu fusese rugat, ci solicitase poziţia menţionată. Pentru mişcarea fotbalistică, momentul era delicat:Uniunea Federaţiilor Sportive din România (din 1930, forul de conducere al mişcării sportive) şi organele judiciare anchetau Federaţia, din pricina unor scandaluri legate de presupuse deturnări de fonduri.

Din 1933, preşedintele F.R.F.A. era politicianul şi diplomatul Viorel Virgil Tilea. Succesorul mai cunoscutului avocat Aurel Leucuţia fusese, la rândul său, surprinzător ales în fruntea F.R.F.A. Deşi, din acest punct de vedere, se asemăna lui Gabriel Marinescu, între cei doi s‑a declanşat o extraordinară luptă pentru putere.
Dorinţa de putere pare să fi stat la originea conflictului dintre cei doi.

De departe, modul de a acţiona al lui Marinescu a fost mult mai eficient. Pentru a putea obţine convocarea unei adunări generale care să discute situaţia de la vârful fotbalului românesc, în condiţiile în care perioada 1930‑1940 nu a fost deloc una proastă, Gabriel Mari­nescu s‑a folosit de aceeaşi metodă prin care a reuşit să bea şampanie din Cupa Româ­niei.

Astfel, mai multe grupări din primele două divizii l‑au ales preşedinte onorific sau executiv:Maccabi şi Unirea Tricolor din Bucureşti, Ripensia şi Chinezul Timişoara, Gloria Arad, Victoria şi Universitatea Cluj. De pe o poziţie de forţă, Gabriel Marinescu l‑a rugat, formal, pe V. V. Tilea să rămâne preşedinte al F.R.F.A., dar numirea acestuia ca ministru al României la Londra, calitate prin care s‑a remarcat prin celebrul „incident diplomatic“ ce îi poartă numele, a tranşat şi lupta pentru putere.

Şi câteva părţi bune

Sosirea temutului Gavrilă Marinescu la conducerea F.R.F.A. a însemnat o schimbare radicală a modului de exercitare a funcţiei. Deciziile sale erau tranşante, de multe ori anunţate public prin scrisori publicate în presă, scrisori în care nu se ferea de un ton direct. În 1939, ca preşedinte al Federaţiei, a luat iniţiativa tipăririi regulamentului jocului de fotbal. Cele 17 articole erau prea puţin cunoscute publicului, ceea ce genera, adesea, acte de violenţă.

În luna octombrie, la meciul internaţional cu Ungaria, broşura „Regulile jocului fixate de International Board“, tipărită chiar la Tipografia Poliţiei Capitalei, a fost inclusă în preţul biletului şi distribuită spectatorilor.

Spre deosebire de V.V. Tilea, care era adeptul eliminării minoritarilor din echipa naţională, Gabriel Marinescu a fost mai puţin ferm, preferând adesea mai multe şanse la victorie unor înfrângeri suferite din cauza selecţiei pe criterii etnice.

Mai citeşte:„Povestea arestării rapidiştilor