Autor 36836 vizualizări


Generalul elveţian Antoine Henri Jomini a lăsat moștenire o sintagmă ce avea să dea fiori multor conducători de oști: „Rusia este o ţară în care intri uşor, dar din care ieşi foarte greu”. Generalul a învăţat această lecţie pe propria piele, după ce l-a însoţit pe Napoleon în dezastruoasa campanie din anul 1812. La 130 de ani distanţă, Hitler nu a luat în seamă cugetarea elveţianului; încrezători în superioritatea lor tehnică, germanii au luat cu asalt Uniunea Sovietică, ignorând tocmai adversarul care i-a venit de hac lui Napoleon. În ambele cazuri, vremea capricioasă s-a dovedit un duşman redutabil pentru armatele invadatoare, amplificând distanţele uriaşe şi sancţionând sever orice eroare tactică.

Dezastruoasa expediţie a armatei lui Napoleon în Rusia, în anul 1812, a fost determinată de refuzul ţarului Alexandru de a adera la „sistemul continental”, o blocadă a comerţului britanic, impusă de Franţa, menită să distrugă economia engleză. Pentru această campanie, Napoleon a reuşit să strângă 650.000 de oameni, o cifră impresionantă, fără precedent în istorie până la acea dată. Armata operativă era formată însă din 270.000 de francezi. Restul soldaţilor erau străini sau foşti adversari, cei mai mulţi dintre ei dispuşi oricând să fugă, să trădeze sau să întoarcă armele împotriva francezilor.

Raportul de forţe era favorabil lui Napoleon, care spera să înceapă campania la sfârşitul primăverii, anotimp potrivit pentru a găsi din belşug hrană pentru cai. Pe 9 mai, Napoleon părăseşte Parisul. Pe drum este asaltat de curioşi care vor să-l vadă, principi şi nobili care vor să intre în grațiile suveranului. Împăratul austriac şi regele Prusiei se grăbesc la Dresda să-l întâlnească pe Napoleon. Recepţiile se ţin lanţ. Abia pe 28 mai, Napoleon părăseşte Dresda şi după 1 iunie se îndreaptă spre râul Neman.

Armata franceză acumulase deja aproape două luni de întârziere faţă de planul iniţial. În plus, pe măsură ce înaintau, rândurile militarilor se subţiau. Între Vistula şi Neman au rămas în urmă aproximativ 60.000 de bolnavi. Între Neman şi Nipru mai rămân încă 240.000 de oameni, dintre cei care au traversat fluviul;alţi 40.000 rămân între Smolensk şi Mojaisk. O dispersare normală pentru a asigura retragerea spre Polonia. Din uriaşa armată strânsă de Napoleon pentru a invada Rusia, la Moscova au ajuns cel mult 120.000 de oameni 1.

Napoleon în Rusia: marş în pustiu

Ruşii preferă tactica pământului pârjolit şi evită o confruntare decisivă, pe care Napoleon şi-o dorea cu ardoare. Marea sa armată înaintează printr-un peisaj dezolant, câmpuri pustiite, oraşe părăsite şi arse, ceea ce ridică probleme de aprovizionare şi subminează moralul soldaţilor. Până la Smolensk nu au loc decât câteva ciocniri sporadice.

În dimineaţa zilei de 17 august, trupele lui Napoleon au atacat oraşul. Până seara, mahalalele au fost cucerite, dar zidurile Smolenskului au rezistat. A doua zi, sute de tunuri franceze au bombardat citadela. Suferind pierderi grele, ruşii decid să se retragă şi aruncă totul în aer. Pe 18 august, francezii intră într-un oraş pustiu.

După ocuparea Smolenskului, aghiotanţii lui Napoleon îi cer să oprească campania şi să nu trimită în adâncul Rusiei o armată de care depindea soarta Franţei. Împăratul este informat că trupele nu pot fi aprovizionate peste iarnă, însă decide să-şi forţeze norocul şi hotărăşte să se îndrepte spre Moscova.

Trupele țariste, aflate acum sub comada lui Mihail Kutuzov, îi aşteaptă pe francezi în apropiere de Moscova, în dreptul satului Borodino. În dimineaţa zilei de 7 septembrie a început aici una dintre cele mai sângeroase bătălii de până atunci. Ruşii rezistă cu îndârjire. Rezultatul este un măcel de nedescris. Până la sfârşitul zilei, peste 80.000 de oameni sunt ucişi. Pierzând cele mai importante poziţii strategice, Kutuzov decide să se retragă la adăpostul întunericului. Pe 14 septembrie, francezii ajung în faţa Moscovei, iar două zile mai târziu, împăratul va dormi la Kremlin.

Guvernatorul Moscovei dă dispoziţie ca toate pompele de apă să dispară din oraş, iar în dimineaţa zilei de 17 septembrie, capitala Rusiei începe să ardă. Incendierea Moscovei a reprezentat o lovitură grea pentru planurile lui Napoleon. Era clar, căderea oraşului avea efectul aşteptat. Ţarul nu cere pacea. În timp ce aştepta la Moscova rezultatul demersurilor pentru începerea unor tratative cu țarul Alexandru, Napoleon primeşte veşti îngrijorătoare. Disciplina soldaţilor scade, dezertorii se înmulţesc. Furajele pentru animale se terminaseră, caii mor în masă. Convins că Alexandru este hotărât să continue lupta, pe 19 octombrie, Napoleon abandonează Moscova şi se îndreaptă spre Smolensk.

Împăratul ordonă executarea marşului în grabă:e toamnă, iar ploile vor transforma drumurile în mocirlă. Kutuzov nu avea însă de gând să lase marea armată a lui Napoleon să se retragă în grabă. Pe 24 octombrie, ruşii atacă armata franceză. După o luptă grea, francezii rămân stăpâni pe situaţie. Cu toate pierderile suferite, Napoleon nu putea fi încă înfrânt. Însă situaţia avea să se schimbe surprinzător de repede.

 Marea armată franceză, înfrântă de ger

Înainte de campania din Rusia, Napoleon consultase istoricul temperaturilor din ultimii 20 de ani, în regiunile pe care avea să le străbată, şi aflase că gerurile începeau în luna decembrie. Însă, pe 30 octombrie 1812 erau deja -4°. Natura se dovedeşte, astfel, un duşman redutabil. Pe 3 noiembrie cade prima zăpadă, tot mai mulţi soldaţi se îmbolnăvesc, însă nenorocirea cea mai mare o reprezintă pierderea cailor. Animalele slăbite de lipsa furajelor sunt măcelărite pentru hrana soldaţilor înfometaţi.

Dramele din timpul retragerii din Rusia se datorează, astfel, în proporţie covârşitoare, dispariţiei animalelor de tracţiune. Tunurile au fost abandonate, iar cavaleria se desfiinţează de la sine. Fără artilerie nu se mai poate câştiga nicio luptă, iar fără cavalerie o armată înaintează orbeşte. Soldaţii se gândesc numai cum să nu moară de frig şi de foame, în timp ce ariergarda este măcinată de atacurile ruşilor.

Pe 9 noiembrie, francezii ajung la Smolensk. Armata, care mai numără doar 37.000 de oameni, găseşte aici hrană pentru o săptămână. Temperatura scade până la -20°. Napoleon se aştepta să găsească aici hrană şi întăriri, pentru a rămâne un timp mai îndelungat, însă ordinele sale nu au fost ascultate. Nu a găsit nimic, aşa că pe 14 noiembrie a ordonat părăsirea oraşului. Soldaţii francezi sunt îngheţaţi de ger şi hărţuiţi permanent de ruşi, care ocupă Minskul, prost apărat de polonezi, şi capturează toate proviziile care fuseseră aduse aici. Kutuzov pregăteşte atacul decisiv în timp ce armata franceză traversează râul Berezina.

După patru zile de lupte (26-29 noiembrie), în ciuda pierderilor numeroase, francezii reuşesc să treacă grosul armatei peste râu şi să evite capcana întinsă de ruşi. Soldaţii lui Napoleon se îndreaptă spre Vilnius pe un ger cumplit. Aflând că, în Franţa, Claude François de Malet a pus la cale o lovitură de stat, Napoleon părăseşte armata, la începutul lunii decembrie, şi se îndreaptă incognito spre Paris, lăsând comanda cumnatului său, mareşalul Joachim Murat. Pe 18 decembrie Napoleon ajunge la Palatul Tuileries din Paris. Între timp, ultimii soldaţi francezi fuseseră alungaţi deja din Rusia.

Visul lui Hitler vs. vremea din Rusia

Eşecul lui Napoleon s-a păstrat viu în memoria contemporanilor celui de-Al Doilea Război Mondial. Într-un material de propagandă publicat într-o revistă a Wehrmacht-ului, în august 1941, se face o analiză amplă a invaziei Rusiei de către „Marea Armată” franceză, pentru a demonstra că „istoria nu se repetă” 2. Germanii considerau că eşecul lui Napoleon s-a datorat în primul rând aprovizionării dificile, la care se adăugaseră lipsa de motivaţie a soldaţilor şi incompetenţa celor mai mulţi comandanţi francezi, precum şi refuzul ruşilor de a se angaja într-o bătălie decisivă.

„În nordul Moscovei armatele ţarului aşteptau retragerea Corsicanului, ca să poată înghiţi, ca o haită de lupi resturile flămânzite şi îngheţate ale armatei imperiale. Napoleon fugi în sfârşit pe o sanie, iar din mândra sa armată numai o mică parte putu s ajungă cu viaţă în patrie. Acesta este aspectul adevărat al campaniei napoleoniene;întrucât poate fi el comparat cu acela care se oferă lumii începând de la 22 iunie încoace?”, se întreabă publicaţia „Signal” 3.

Propaganda Wehrmacht-ului considera că nu poate exista nicio paralelă între cele două invazii, bazându-se superioritatea unităţilor motorizate: „Adolf Hitler n-a aşteptat nutreţ verde pentru caii săi”4. Analiza amplă, care combină observaţiile obiective cu elementele de ideologie şi propagandă, trece foarte uşor peste un singur aspect:vremea.

Autorul materialului de propagandă consideră că iarna rusească nu va lovi în germani aşa cum a lovit în armatele napoleoniene pentru că „germanii au mai iernat odată, timp de trei ani în Rusia, în vremea primului războiului mondial şi n-au degerat” 5.Analiștii Wehrmacht-ului considerau, deci, că iarna nu putea să ridice nicio problemă soldaților germani şi că aprovizionarea trupelor era rezolvată cu ajutorul numeroaselor camioane şi trenuri care transportau provizii pentru trupe. Însă socoteala de acasă a germanilor nu s-a potrivit cu cea de pe frontul rusesc.

Visul lui Hitler de a obţine o victorie decisivă rapidă a fost spulberat încă din luna iulie, la mai puţin de 65 de kilometri distanţă de Nipru, de o banală furtună de vară, care a venit în ajutorul ruşilor transformând solul în noroi. Drumurile proaste şi ploaia au încetinit viteza de înaintarea a trupelor germane. Kievul a căzut abia la sfârşitul lunii septembrie, iar Hitler a ordonat ca operaţiunea „Taifun”, care avea ca scop principal distrugerea trupelor sovietice care blocau drumul spre Moscova, să fie efectuată în „intervalul de timp limitat care mai rămâne până la instalarea iernii” 6.

Ploile din luna septembrie 1941, însoţite de vânturile reci dinspre nord-vest au îngreunat însă atât înaintarea, cât şi aprovizionarea trupelor. Soldaţii germani începeau să resimtă din ce în ce mai acut lipsa celor mai banale articole de uz curent, de la săpun şi pastă de dinţi până la aţă şi ace pentru repararea uniformelor şi a bocancilor. Prima zăpadă a căzut pe 7 octombrie, urmată de ploi abundente. Armata germană epuizată se chinuia să înainteze prin mlaştina care se întindea până la Moscova.

Cei mai mulţi generali germani ar fi dorit să întrerupă ofensiva şi să se pregătească pentru iarnă. Unii au început să citească sumbra relatare a lui Caulaincourt despre campania lui Napoleon din 1812 7. Însă, situaţia a început să se amelioreze la începutul lunii noiembrie, când îngheţul a redat mobilitatea trupelor. Atacul asupra Moscovei a început pe 15 noiembrie, pe o vreme senină, dar geroasă. Mai departe, eforturile armatei germane au fost zădărnicite de frig. Temperaturile au scăzut sub -20°. Soldaţii germani nu erau echipaţi pentru a face faţă unui asemenea ger, peste 220.000 dintre ei fiind afectaţi de degerături. Gerul a lovit la fel de năprasnic şi vehiculele germane, îngheţate pe front.

Acesta a fost momentul în care mareşalul Jukov, comandantul trupelor sovietice, a decis să treacă la contraofensivă, folosind trupele sosite din Extremul Orient, precum şi o serie de arme noi (cum ar fi teribilele lansatoarele de rachete Katiuşa). Atacul a lovit armata germană în momentul de maximă slăbiciune. În toiul luptelor, Japonia a bombardat flota americană staţionată la Pearl Harbor (7 decembrie 1941). Patru zile mai târziu, Germania declara război Statelor Unite. Acest gest stupid al lui Hitler a pecetluit sortea Reich-ului, care se găsea acum în conflict cu cele mai mari trei puteri industriale şi militare din lume.

Operaţiunea „Barbarossa” a fost un eşec de proporţii. Hitler nu a acceptat niciodată propriile greşeli care au condus la acest deznodământ, punând înfrângerea exclusiv pe seama „neaşteptatei instalări a iernii grele” 8.

 Note


1              Manole Neagoe, Napoleon, Editura Meridiane, Bucureşti, 1970, p.187
2              „Signal”, august 1941, p. 25.
3              Idem.
4              Idem.
5              Ibidem, p. 49.
6              Bevin Alexander, Cum ar fi putut câştiga Hitler Al Doilea Război Mondial, Editura Lucman, Bucureşti, 2003, p. 138.
7              Liddell Hart, Istoria celui de al II-lea război mondial, Vol. I, Editura Orizonturi, 2006, p. 225.
8              Bevin Alexander, op. cit., p. 144.