Napoleon și identitatea germană: Împăratul pune bazele înfrângerii Franței jpeg

Napoleon și identitatea germană: Împăratul pune bazele înfrângerii Franței

📁 Istorie Modernă Universală
Autor: Tim Blanning; History Today

Împăratul francez a pus bazele conflictului îndelungat dintre francezi și germani care avea să ducă la Primul Război Mondial, prin avântul acordat, fără intenție, dominației prusace, respectiv, germane, asupra Europei centrale și de est.

Thomas Nipperdey, unul dintre cei mai cunoscuți istorici germani ai secolului trecut, își începea lucrarea dedicată istoriei germane din secolul al XIX-lea cu următoarele cuvinte:„La început a fost Napoleon”, pentru a arăta rolul important pe care i-l atribuia împăratului francez. Evident că multe din elementele care au transformat Germania în cea mai mare putere continentală datează din secolul XVIII sau chiar de mai devreme, dar există și multe în argumente în favoarea teoriei că ascensiunea germană ar fi început odată cu Napoleon.

Ironia e că, la început, Napoleon a fost cel care a adus statele germane în punctul cel mai dificil al existenței lor. În timpul primilor ani ai războaielor revoluționare franceze, norocul militar a fost schimbător:statele germane au pierdut multe bătălii, dar au și câștigat unele lupte, așa cum au pierdut și câștigat teritorii. Când Prusia iese din război în 1795, nu o face ca putere învinsă, dar ca un stat care căuta o pauză pentru a-și gestiona câștigurile imense din Polonia. Chiar și Austria, care nu avusese atât de mult noroc, tot se putea mulțumi cu câștiguri în Italia, pentru a compensa pierderile din nordul Alpilor.

Apoi, victoriile zdrobitoare ale lui Napoleon, la Marengo în 1800, la Ulm și Austerlitz în 1805, și Jena și Auerstedt în 1806, au distrus complet Germania, lăsând-o la mila împăratului francez, care a remodelat aceste teritorii și le-a împărțit în trei. O parte – teritoriile de la vest de Rin – a anexat-o Franței;o altă parte a fost transformată în fiefuri pentru rudele sale – Regatul Westfaliei pentru fratele lui, Jerome, și Marele Ducat de Berg, pentru cumnatul Joachim Murat. În fine, cea de a treia parte, cea mai mare, a fost lăsată principilor germani spre guvernare, dar sub controlul strict al lui Napoleon. Acesta a fost sfârșitul Sfântului Imperiu Romano-German.

Dispariția Imperiului Romano-German schimbă destinul Europei

Această schimbare radicală a hărții europene a reprezentat cea mai mare răsturnare de situație de pe vremea Reformei. În fond, Imperiul Romano-German avea 1000 de ani de istorie în spate, el fiind fondat în anul 800 când Carol cel Mare a fost încoronat împărat de către papa Leo III-lea. Imperiul își pierduse de multă vreme forța, devenind centrul slab al Europei, o simplă confederație de principate și orașe-stat aflate sub autoritatea nominală a Împăratului. Astăzi, istoricii consideră că imperiul a fost, poate, cea mai bună soluție pentru „problema germană”, oferind zonelor vorbitoare de germană o anumită coerență și un simț al identității, fiind însă suficient de fragmentat astfel încât să împiedice ascensiunea puterii germane.

Deși a fost luat în derâdere de contemporanii mult prea impresionați de realizările statelor-națiune precum Franța sau Anglia, Imperiul Romano-German poseda totuși numeroase atuuri. Și, deși uneori părea să fie doar o rămășiță a trecutului, Imperiul Romano-German a fost salvat întotdeauna de la dispariție de mecansimul de auto-echilibrare al sistemului de state europene. Însă victoria obținută de Napoleon a fost una totală, iar imperiului nu a mai putut fi salvat.

Germania ca mare putere se naște din rămășițele Sfântului Imperiu Romano-German

736px HRR 1789 EN png png

Distrugerea Sfântului Imperiu Romano-German s-a dovedit a fi o nebunie din partea lui Napoleon, deși avea să treacă mai bine de jumătate de deceniu până ca adevăratele consecințe ale fenomenului să iasă la iveală. Să ne amintim doar de ce scria, în 1748, marele filosof scoțian David Hume, în urma unei călătorii prin statele germane:

„Germania este fără îndoială o țară excelentă, plină de oameni harnici și onești, și dacă ar fi unită, ar fi cea mai mare putere care a existat vreodată în lume.”

În timpul Vechiului Regim, liderii francezi au înțeles acest lucru și au fost atenți să evite orice schimbare ce putea aduce această potențială unificare fatală. Astfel, după cum se lăuda un diplomat francez, tratatul de la Westfalia, din 1648, care pune capăt Războiului de 30 de ani și confirmă dezbinarea germană, a fost „cea mai prețioasă bijuterie din coroana Regelui Franței”. Însă revoluționarii francezi, orbiți de ideologia anticlericală, raționalistă și egalitaristă, au ignorat acest lucru și și-au propus distrugerea Germaniei, o misiune încheiată de omul care avea să devină atât erou, cât și călăul lor:Napoleon.

Napoleon, în același timp erou și călău al Franței

Odată spart, Imperiul Romano-German n-a mai putut fi salvat. Chiar și „restaurarea” decisă la Congresul de la Viena (1814-1815) nu a fost propriu-zis o restaurare, ci o continuare a Germaniei napoleoniene, din care dispar rudele împăratului, teritoriile de la vest de Rin sunt recuperate, iar Prusia și Austria răsplătite. Și, deși cele 38 de state care au format noua „Confederație Germană” păreau vechi, ele erau în realitate creații noi, cu rădăcini slabe. Spre exemplu, regatul Bavariei includea nu mai puțin de 83 de foste teritorii ale Imperiului, având implicit o mare problemă privind asimilarea acestora.

Încercând să câștige credibilitate în această lume de după Napoleon, în care chiar și țări stabile precum Marea Britanie s-au confruntat cu grave probleme sociale și politice, noile state germane au fost slăbite de o altă moștenire a epocii napoleoniene-revoluționare:asocierea celor două mari ideologii ale vremii, liberalismul și naționalismul, cu acțiunile subversive. Astfel, sub conducerea de fier a lui Metternich, principii germani au devenit reacționari, alienându-i pe toți cei care ar fi putut deveni aliații lor.

Confederația Germană, sortită eșecului

Rezultatul? Orice șansă ca această „confederație germană” să fie o soluție viabilă pe termen lung a problemei germane, asemenea vechiului imperiu, era pierdută încă de la început. Noile regimuri nu au reușit niciodată să-și câștige credibilitatea;în timp ce Imperiul Romano-German fusese slab, dar totuși inofensiv, pentru mulți germani noua creație statală părea nu numai slabă, dar și opresivă. Numărul disidenților crește rapid după 1815, pe măsură ce rata alfabetizării crește, iar oportunitățile de angajare stagnează sau scad.

După 1815, teritoriile vechiului imperiu au avut nevoie de un număr foarte mare de birocrați pentru administrație. Însă simplificarea administrației a adus o redundanță pe scară largă a birocrației, intensificată și de nevoia de refacere după 25 de ani de războaie. Valul de tensiuni revoluționare din 1830 a reprezentat un puternic semnal de alarmă care nu a fost luat înseamnă, apoi revoluțiile din 1848-1849 au expus în final falimentul aranjamentului din 1815.

Ascensiunea Germaniei... declinul Franței

Deja la acel moment, problema germană devenise mai mult decât acută. Modernizarea nu fusese inventată de Napoleon, căci ea începuse de mai bine de un deceniu, dar nu există îndoială că împăratul francezi a oferit procesului de modernizare un impuls enorm. Napoleon a fost atât de brutal față de vechile regimuri din Germania încât reforma radicală n-a mai fost doar o opțiune, ci o necesitate. Nicăieri lecția nu a fost mai dur impusă – sau mai bine învățată – decât în Prusia. Încercând cu disperare să-și refacă legitimitatea sistemului și să-l transforme în așa fel încât să fie capabil să facă față provocării napoleoniene, reformatorii prusaci au căutat salvarea în mersul înainte. Indiferent ce se poate spune despre motivele și realizările lor, este un fapt dat că reformatorii prusaci au făcut din statul lor cel mai modern stat din Europa și cel mai bine pregătit stat pentru lupta pentru putere din teritoriile germane.

În timp ce statele germane conduse de Prusia mergeau înainte, Franța mergea înapoi. Atât de multe instituții din Franța de azi datează din vremea lui Napoleon încât mulți văd în fostul împărat un mare modernizator. În realitate însă, politicile lui sociale și economice au ținut Franța în loc. Spre exemplu, confirmarea practicii moștenirii ce putea fi împărțită a făcut ca agricultura franceză să rămână la nivelul subzistenței, iar societatea franceză să rămână în continuare una conservatoare.

Ac prussiamap3 0 gif gif

Prusacii au fost cei care au înțeles că modernizarea cere nu protejarea țărănimii, ci emanciparea proprietarilor de pământ. Pe termen scurt, asta a presupus costuri sociale enorme și dificile pentru țăranii deposedați, dar pe termen lung a adus beneficii sub forma unei productivități agricole mai mare care, la rândul ei, a dus la urbanizare și industrializare. La fel s-a întâmplat și în alte ramuri ale economiei.

În schimb, legislația socială conservatoare din Franța a făcut ca producția să rămână dominată de unitățile mici, de familie. În plus, în timpul conflictului cu britanicii,   războaiele navale dezastruoase au eliminat practic comerțul internațional al Franței. Pe termen scurt, Sistemul Continental și exploatarea teritoriilor cucerite au adus beneficii producătorilor francezi, însă când imperiul s-a prăbușit, afacerile acestora au dispărut. În schimb, prusacii reformatorii au optat pentru tarife scăzute și lipsa reglementărilor, suferind imediat din cauza competiției în interesul unei dezvoltări durabile pe viitor.

Decalajul demografic:Germania câștigă decisiv lupta

Încă și mai important a fost decalajul demografic instalat între cele două țări. Pe vremea Regelui Ludovic XIV, Franța avea, de departe, o populație mai mare;până la 1815 diferența aproape dispare;până la 1850, germanii încep să ia avans, iar până în momentul confruntării din 1870-1871 îi depășiseră deja pe francezi. Deși acest decalaj ar fi putut apărea oricum, și Napoleon a contribuit la el, în defavoarea Franței. Potrivit estimărilor, circa 1 milion de francezi ar fi murit în războaiele din Europa, afectând astfel demografia Franței. Însă și mai dezastruoasă a fost legislația socială conservatoare a Franței, care încuraja căsătoriile târzii și familiile cu puțini copii, pe când în Germania emanciparea socială a dus la o explozie demografică. Între 1815 și 1850, în doar 6 din 38 de state ale Confederației creșterea populației s-a aflat sub pragul de 50%, în timp ce în alte 6 state populația a crescut cu peste 80%.

Prusia și Austria se luptă pentru controlul spațiului german

Dacă Napoleon a oferit un impuls puterii germane în general, el i-a ajutat în special pe prusaci. De când Frederic cel Mare invadase Silezia în 1740, scena politică germană fusese dominată de Prusia și Austria, însă până în secolul XIX niciuna din tabere nu câștigase avantajul decisiv. Reconstrucția Germaniei, așa cum a făcut-o Napoleon, a fost cea care a acordat Prusiei avantajul final, deschizând practic calea către Sedan-1870 prin bătăliile de la Jena și Auerstedt din 1806. La prima vedere, am crede că această teorie este neverosimilă, căci Austria a ieșit din Războaiele Napoleoniene în fruntea Confederației Germanie:împăratul Austriei era președintele Confederației, Dieta Federală era dominată de Metternich, iar Prusia părea să se mulțumească cu statutul de subordonat.

Poziția Austriei era însă mai fragilă decât părea la prima vedere. Parțial, asta era o problemă a bifurcării a ceea ce am putea numi „culturile politice” ale celor două puteri. După înfrângerile de la Ulm și Austerlitz din 1805, austriecii au început, reticenți, un program de reforme, condus de Contele Stadion. Eșecul militar din 1809 a discreditat însă aceste tentative de reformă, iar Stadion a fost demis și înlocuit cu Metternich. Apoi, victoriile militare din 1813-1815 au părut să arate că vechile metode de guvernare erau, totuși, mai bune. Pe scurt, în Austria, experiența napoleoniană a întârit statu-quo-ul:încurajată de conservatorismul personal al împăratului Francisc I (1792-1935), cultura politică austriacă a devenit rigidă, dacă nu chiar reacționară. 

Prusacii, în schimb, au învățat alte lecții de pe urma lui Napoleon. După cum am văzut, propria lor umilire militară la Jena și Auerstedt a condus tot la un program de reforme, cu diferența că următoarea dată când ei au mers la război, în 1813-1815, nu au făcut-o pentru a fi învinși din nou, ci pentru a contribui în mod decisiv la înfrângerea lui Napoleon. Pentru ei, modernizarea a fost încununată de succes, cu rezultatul că în Prusia cultura politică a luat o altă direcție. Cu toate că represiunea politică a caracterizat guvernarea prusacă de după 1815, reformele culturale, sociale și economice au continuat. Astfel, una dintre consecințele cele mai importante ale acestor diferențe a fost că, până în anul 1850, Prusia era, din punct de vedere financiar, cel mai puternic stat al Confederației, iar Austria cel mai slab.

Prusia câștigă teren

395px German unified 1815 1871 svg  0 png png

Un moment important în ascensiunea Prusiei în cadrul Germaniei a fost fondarea Uniunii Vamale Germane (cunoscută drept Zollverein) în 1834, unind 18 state într-o zonă de comerț liber. Marea absentă era Austria, exclusă intenționat de prusaci, care nici nu a reușit să creeze un rival eficient al Uniunii din cauza înapoierii economice. Dacă, astăzi, importanța Uniunii e minimalizată de istorici, nu există nicio îndoială că ea a fost totuși atât un simptom al decalajului crescând dintre cele două state rivale, cât și o cauză a dezvoltării acestuia.

Ne-am putea întreba ce legătură ar putea avea Napolein cu ceva ce s-a întâmplat la 13 de ani după moartea sa. Răspunsul e că distrugerea Imperiului Romano-German a creat o oportunitate pentru ca Prusia să adune din resturile imperiului teritorii cu un mare potențial economic. Printre altele, acordul de la Viena aloca Prusiei Saxonia de Nord, regiuna Saar (bogată în cărbune și minereu de fier), triunghiul Aachen-Koln-Krefeld (manufacturi textile) și regiunea Ruhr (unul din cele mai mari bazine carbonifere din lume). Prusia a primit toate aceste teritorii din rațiuni politice, pentru a putea fi o zonă-tampon împotriva expansiunii franceze, însă anexarea acestor regiuni a făcut ca Prusia să-și deschidă calea către transformarea în cea mai mare putere industrială de pe continent.

După 1815, Prusia era o putere germană mai mult decât fusese vreodată până atunci, în timp ce Austria era încă o putere germană, dar mai puțin decât fusese până atunci. Sub conducerea lui Metternich, Austria și-a îndreptat atenția către sud și sud-est. Anexarea Lombardiei, a Veneției, a regiunilor Parma, Modena și Toscana i-a adus hegemonia în Italia, dar, în același timp, a creat premisele unui conflict cu Franța. Încă de pe vremea când Carol VIII intra în Italia în 1494 pentru a pretinde tronul regatului de Napoli, conducătorii francezi aspiraseră să controleze peninsula italică. În 1815 Franța era, bineînțeles, epuizată, dar era doar o chestiune de timp până avea să-și revină și să riște o nouă confruntare cu vechiul inamic. Momentul propice a venit în 1859, când nimeni altul decât nepotul lui Napoleon, Napoleon al III-lea, s-a aliat cu Sardinia-Piemont pentru a-i alunga pe austrieci din Lombardia și pentru a crea Regatul Italiei. Chiar dacă lovitura nu a fost fatală, ea a slăbit și mai mult Austria chiar în ajunul bătăliei decisive pentru spațiul german.

Cum a contribuit Rusia la ascensiunea viitorului său adversar

Mai puțin evident, dar poate și mai serios, era conflictul incipient cu Rusia, pe care acordul de la Viena l-a făcut posibil, chiar inevitabil. Anexarea vechiilor teritorii venețiene de-a lungul Adriaticii, la vest de Bosnia-Herțegovina, a transformat Austria într-o putere balcanică. Implicațiile acestei schimbări geopolitice au devenit evidente la mijlocul secolului, în timpul Războiului din Crimeea, când interesele balcanice ale Austriei au făcut ca guvernul de la Viena să nu acorde Rusiei sprijinul așteptat. Astfel, Rusia a considerat că înfrângerea ei a fost un rezultat al „trădării” austriece, și și-a găsit șansa de revanșă în 1859, când a sprijinit intervenția lui Napoleon III în Italia. Adversitatea ruso-austriacă va continua să aibă efecte negative asupra Austriei și în următorul deceniu. După cum au arătat-o evenimentele secolului XX, statele care au avut cel mai mult de pierdut de pe urma apariției unei Germanii puternice au fost Franța și Rusia. Însă este de notat că Rusia a asistat pasiv și nu a făcut nimic atunci când prusacii i-au învins mai întâi pe austrieci, apoi pe francezi, pentru a-și crea un stat unit.

Societatea germană, unită în jurul sentimentelor anti-franceze

Napoleon mai este responsabil și pentru direcția anti-franceză pe care a luat-o mișcarea unionistă germană de după 1815. În teorie, noua ordine pe care împăratul a creat-o în Germania era bazată pe principii raționale. „De ce s-ar întoarce oamenii la conducerea arbitrară a Prusiei odată ce vor fi gustat beneficiile unei administrații liberale?” se întreba el. N-ar avea niciun motiv, am răspunde noi, dacă respectiva „administrație liberală” ar fi fost reală.  Însă conducerea napoleoniană a adus prusacilor taxe mereu crescânde, exploatare economică, serviciu militar obligatoriu și asuprire. Chiar dacă, să zicem, intențiile lui Napoleon ar fi fost bune, ele au avut la bază considerații miliare.

Ca și Revoluționarii înaintea sa, Napoleon încerca să conducă un imperiu european vast bazat pe resurse demografice franceze prea slabe. Astfel, pentru ca Napoleon să poată menține La Grande Armée, germanii (alături de italieni, belgieni, olandezi, spanioli ș.a.) au trebuit să-și trimită bărbații la război și să bage mâna în buzunar pentru plata tuturor impozitelor impuse. În final, aproape 200.000 de germani au luptat alături de Napoleon în Rusia, dar foarte puțini s-au întors acasă.

Rezultatul a fost o francofobie crescândă la nivelul întregii societăți germane, concentrată în special asupra Împăratului, dar extinsă și asupra națiunii franceze. Chiar și cineva atât de inteligent precum Baronul von Stein, marele reformator prusac, vorbea despre „spurcăciunea morală” care culminase în Revoluția acestei „națiuni josnice” și despre necesitatea unei cruciade împotriva „rasei franceze obscene, nerușinate și desfrânate”.

Prin presă, literatură și artă, din această francofobie a luat naștere un mit politic puternic și durabil. Oricând se părea că în Franța renaște spiritul lui Napoleon, în Germania reacția era imediată:în 1840, spre exemplu, o frică de invazie a provocat așa-zisa „criză de la Rin”. Nu s-a ajuns la un război în acel moment, căci francezii au dat înapoi, dar explozia de sentiment antifranceze a arătat că francofobia nu-și pierduse din intensitate.

Era o emoție colectivă atât de puternică în societate încât, într-un fel, a contribuit la previrea unei rupturi a Germaniei. Aura creată de mișcarea reformisă prusacă și Războiul de Eliberare împotriva lui Napoleon a pălit în perioada de după 1815, dar ea nu a dispărut de fapt niciodată. În consecință, atitudinea liberalilor germani față de regimurile de restaurație a fost mai puțin ostilă în Germania decât oriunde altundeva în Europa. Chiar și în Prusia, atitudinea lor față de stat era echivocă:detestau autocrația, aristocrația și militarismul, dar admirau promovarea culturii, spiritul legii și liberalismul economic.

Ultimul pas:Bismarck profită de moștenirea lui Napoleon pentru a crea Imperiul German

Nicicând această relație ambivalentă nu a fost mai încărcată decât în timpul încercării lui Wilhelm I de a reforma armata prusacă, pentru a o obține o armată mai mare, mai bine pregătită și profesională. Lui i s-a opus majoritatea liberală din Parlament, care căuta să folosească criza politică pentru a face din Prusia o monarhie constituțională. Adus la capătul răbdării în 1862, gândindu-se chiar la abdicare, Wilhelm a apelat la faimosul conservator Otto von Bismarck pentru a salva situația. A  fost nevoie de geniul lui Bismarck pentru a învăța toate lecțiile din istoria de până atunci a Prusiei. El a înțeles că experiența napoleoniană făcuse Confederația Germană un construct neviabil, că Prusia avea toate atuurile și că opinia publică germană putea fi câștigată prin victorii militare, mai ales dacă acestea erau obținute împotriva francezilor.

Astfel, războaiele de succes – și foarte populare – împotriva Danemarcei (1864), Austriei (1866) și, în fine, împotriva Franței (1870-1871) – au arătat că Bismarck a avut dreptate. Când principii germani l-au proclamat pe Wilhelm „Împărat al Germaniei” la Versailles, pe 18 ianuarie 1871, fantoma lui Napoleon ar fi trebuit să privească scena deznădăjduită, căci el a fost cel care a făcut totul posibil.

800px Wernerprokla 0 jpg jpeg

Tim Blanning, Napoleon și identitatea germană, în „History Today”, vol. 48, nr. 4, 1998