Autor 5529 vizualizări


Sunt foarte puţine elemente comune între Napoleon-personajul istoric şi Napoleon-personajul de film. Poate mai mult decât în cazul altor mari personalităţi a căror viaţă a fost ecranizată, Napoleon a trebuit să suporte fantasmele, interpretările, viziunile cineaştilor. Fiecare a filmat ce a crezut de cuviinţă despre victoriile, înfrângerile, iubirile sau profilul ultimului mare împărat-erou. 

Puţine biografii ale unor personaje celebre permit atât de multe exploatări multi-tematice precum cea a lui Napoleon:pasiuni răvăşitoare, adultere, eroism, politică, război, mari victorii/înfrângeri, diplomaţie, spionaj, comploturi, loialităţi şi trădări. Începând din 1897, personajul Napoleon s-a bucurat de peste 700 de apariţii (episodice, aluzive sau principale) pe marele ecran şi cam de 350 în televiziune, în registru eroic, comic, melodramatic, de aventuri sau istoric. Şi, oricât de solid este documentată viaţa lui Napoleon în sute şi mii de prestigioase monografii, cineaştii au preferat îndeobşte consolidarea mitului, adică romanţul si suspansul, reconstituirii filmice a adevărului istoric. Iar publicul a fost foarte fericit să vadă că un împărat iubeşte, greşeşte, suferă la fel ca orice om, chiar dacă acesta afişa negreşit în momentul culminant gesturi antologice şi vorbe memorabile sau decizii geniale. Propaganda şi cultul modern al personalităţii, construite şi promovate cu un deosebit talent şi îndârjire de Napoleon în timpul vieţii sale, s-au prelungit şi amplificat irezistibil în timp, intrând în sfera mitologiei. De altfel, nu lipsită de semnificaţii, trecute şi actuale, este afirmaţia istoricului britanic Philip M. Taylor că „sub Napoleon, Franţa a devenit în fapt primul stat modern axat pe propagandă”.

Albert Dieudonné,  în rolul lui Napoleon,  în pelicula regizată de Abel Gance (1927)

Albert Dieudonné, în rolul lui Napoleon, în pelicula regizată de Abel Gance (1927)

Apologii cinematografice

Cel care a dat tonul interpretărilor creative, mai presus de orice constrângere a adevărului istoric, referitoare la Napoleon, a fost talentatul regizor, scenarist şi actor francez Abel Gance (1889-1981). Ideea unei saga cinematografice, alcătuită din şase filme dedicate întregii vieţi a lui Napoleon, i-a venit lui Abel Gance în 1921, atunci când l-a însoţit pe Max Linder în SUA şi a văzut capodoperele lui D.W. Griffith, „Naşterea unei naţiuni” şi „Intoleranţă”. 

Încă de atunci, din epoca filmului mut, orice producţie cinematografică dedicată lui Napoleon presupunea costuri uriaşe, datorită specificului epocii ce trebuia pusă în scenă:costume scumpe şi strălucitoare, uniforme şi mase enorme de soldaţi în mişcare, armament şi şarje de cavalerie... De aceea, nici Abel Gance nu şi-a putut duce la bun sfârşit grandiosul proiect pentru care erau necesare 8.000 de costume de epocă, 4.000 de puşti, 60 de tunuri. Şi totuşi, în 1927 a apărut „Napoleon”, despre perioada de tinereţe a eroului, în regia, scenariul şi montajul lui Abel Gance, cu Albert Dieudonné în rolul titular, un film despre care Tudor Caranfil spune că „nu-i pasă de adevărul istoric”, preferând în schimb discursul apologetic, ce devenea periculos din pricina „confuziei pe care o putea semăna diletantismul istoric într-o viziune atât de distorsionată a evenimentelor revoluţiei şi imperiului”. Abel Gance avea să revină în 1935 cu o nouă superproducţie, inegală ca valoare, dedicată lui Napoleon Bonaparte, iar în 1960, cu un film, tot apologetic, despre bătălia de la Austerlitz. 

„Contesa Walewska”, semnat de Clarence Brown în 1937, a fost un film de dragoste la nivel înalt, cu mize pasionale şi patriotice, ce au fost jucate credibil, spre deliciul spectatorilor, de două superstaruri ale epocii:Greta Garbo şi Charles Boyer. Este unul dintre puţinele filme în care iubirea ia locul războiului – tema principală a producţiilor despre Napoleon, iar celebrul împărat-soldat apare în ipostaza de îndrăgostit-fără-noroc. 

Greta Garbo şi charles Boyer,  în filmul „contesa Walewska”,  regizat de Clarence Brown (1937)

Greta Garbo şi charles Boyer, în filmul „contesa Walewska”, regizat de Clarence Brown (1937)

Tot în registrul eroico-narativ complet al legendei binecunoscute, se înscrie şi ambiţioasa coproducţie franco-italiană a lui Sasha Guitry, din 1955, „Napoleon”, cu Raymond Pellegrin în rolul principal, acompaniat de mari vedete ale timpului, în roluri episodice, precum Michelle Morgan, Yves Montand, Jean Marais, Jean Gabin sau Orson Wells. Niciun moment esenţial al epopeeii napoloniene nu a fost scăpat, nicio mare bătălie nu a lipsit din povestirea cinicului ministru de externe Talleyrand. 

Waterloo-ul lui Bondarciuk

Una dintre ultimele superproducţii cinematografice pe teme istorice din categoria „Cleopatra”, „Cidul”, „Spartacus” sau „Corăbiile lungi”, coproducţia italo-sovietică din 1970 (marca Dino de Laurentiis), „Waterloo”, în regia lui Serghei Bondarciuk, şi-a propus cea mai amplă şi fidelă ecranizare a ultimelor 100 de zile de glorie a împăratului, cu accent, desigur, pe celebra bătălie. 

Bondarciuk s-a aflat pe timpul filmărilor scenelor de luptă, desfăşurate în Republica Socialistă Sovietică Ucraineană, la comanda a peste 15.000 de infanterişti sovietici şi a 2.000 de călăreţi (toată figuraţia fiind asigurată de Ministerul Sovietic al Apărării), la care s-au adăugat 50 de cascadori – artişti de circ – care au creat acele secvenţe memorabile cu rostogoliri ale cailor şi cavaleriştilor francezi sub salvele artileriei engleze. Bondarciuk a comandat această uriaşă masă de figuranţi (instruiţi special în mânuirea muschetelor, a săbiilor, în alcătuirea formaţiilor de luptă din epocă) prin walkie-talkie, cu ajutorul a patru interpreţi pentru limbile engleză, franceză, italiană şi sârbo-croată. 

Studioul Mosfilm a investit enorm în acest film, pentru recrearea întocmai a câmpului de luptă fiind ridicate cu buldozerele două dealuri, fiind construiţi opt kilometri de drumuri şi patru clădiri istorice, fiind transplantaţi cinci mii de arbori şi semănate hectare întregi cu flori de câmp, secară şi orz, creându-se irigaţii speciale pentru a reproduce noroiul în care s-au împotmolit tunurile lui Napoleon. Filmările au durat 28 de săptămâni, exterioarele fiind turnate în Ucraina (unde costurile erau mai mici), iar interioarele în Italia, la Roma. Astfel, „Waterloo” este, poate, cel mai autentic film despre Napoleon şi bătăliile sale, el fiind rodul unui efort susţinut din partea autorităţilor sovietice, aflate încă în perioada mai relaxată, de început, a epocii brejneviste. Chiar dacă filmul nu a reuşit să acopere prin biletele vândute uriaşele sale costuri de producţie (cele ale armatei sovietice neputând fi socotite, la fel ca şi cele ale armatei române în filmele lui Sergiu Nicolaescu), totuşi, el a fost recompensat în 1971, printre altele, cu două premii BAFTA. Eşecul „Waterloo-ului” lui Bondarciuk (varianta sovietică a avut o durată de peste patru ore) în a-şi acoperi costurile l-au determinat pe regizorul american Stanley Kubrick să renunţe la propriul proiect pentru un film despre Napoleon;a rezultat, în schimb, un alt memorabil film de epocă, „Barry Lyndon”, cu Ryan O’Neil, laureat al premiului BAFTA pentru regie în 1975. 

Există relativ puţine, şi nu esenţiale, contestări privind adevărul istoric al faptelor şi personajelor înfăţişate pe ecran. Succesiunea fazelor bătăliei de la Waterloo este redată, în general, cu acurateţe şi pe înţelesul omului din sală, venit în primul rând să se delecteze cu un spectacol de cinema şi nu să asiste la o doctă lecţie de istorie. În acest sens, două elemente au contribuit la succesul deopotrivă de public şi în faţa criticilor de specialitate. Primul a constat în carisma şi talentul celor două personaje cheie, aflate într-un duel nevăzut, două caractere şi temperamente opuse:un Napoleon coleric şi temperamental, interpretat cu aplomb de Rod Steiger, opus flegmaticului, dar carismaticului duce de Wellington, jucat de un Christopher Plummer în mare formă, mai englez ca oricând. Secvenţele cu cei doi comandanţi ce nu s-au întâlnit niciodată alternau pe ecranul panoramic cu uluitoare scene de luptă, constând atât în planuri generale, filmate din elicopter, cât şi în secvenţe de detaliu, trase cu o cameră manevrată de la distanţă, pe o şină special construită. Toate acestea au fost mânuite cu mult har (pe vremea când efectele speciale, personajele şi decorurile create pe calculator nu se inventaseră) în dozarea epicului şi emoţionalului de către Serghei Bondarciuk, cel care îşi demonstrase deja virtuozitatea în mari montări istorice, regizând între 1962 şi 1967 cel mai scump film produs vreodată în URSS, „Război şi pace”. 

Un Oscar şi patru minute de moarte clinică

Proiectul unei superproducţii sovietice „Război şi pace” a apărut ca o reacţie de orgoliu a Moscovei, după ce King Vidor lansase în 1956 o primă şi extrem de costisitoare ecranizare în limba engleză a romanului lui Lev Tolstoi, produsă de acelaşi Dino de Laurentis, alături de Carlo Ponti, cu o distribuţie de zile mari:Audrey Hepburn (Nataşa), Mell Ferrer (Bolkonski), Henry Fonda (Bezuhov), Herbert Lom (Napoleon). 

Era perioada de maximă confruntare de orgolii propagandistice dintre URSS şi SUA pe toate fronturile Războiului Rece, iar regizorul Bondarciuk a fost un produs tipic al scurtei perioade de liberalizare din istoria URSS, dintre dezgheţul hruşciovian şi stagnarea brejnevistă. Preparativele pentru „Război şi pace” au început în 1961, iar filmările au demarat în 1962, generând cea mai mare mobilizare de resurse umane şi materiale din istoria cinematografiei sovietice, superproducţia urmând a avea patru părţi:„Andrei Bolkonski”, „Nataşa Rostova”, „1812”, „Pierre Bezuhov”. Doar pentru scena bătăliei de la Borodino au fost mobilizaţi 120.000 de figuranţi-soldaţi ai Armatei Roşii, iar Bondarciuk a filmat pentru invazia Rusiei de către Napoleon o scenă de luptă de 45 de minute. 

În timpul filmărilor, cerinţele de realism a scenelor de luptă au dus la moartea mai multor cai, motiv pentru care multe oraşe americane au boicotat difuzarea filmului. Bondarciuk a început filmul sub regimul lui Hruşciov şi l-a terminat sub cel al lui Brejnev, dar presiunile asupra lui au fost atât de mari (să termine primele două părţi la timp pentru a fi prezentate în cadrul Festivalului de film de la Moscova din 1965) încât a suferit două infarcturi, la ultimul regizorul aflându-se în moarte clinică timp de patru minute. În schimb, a obţinut satisfacţia internaţională supremă, premiul Oscar pentru cel mai bun film străin, în 1969, acordat de Academia americană de film unei producţii sovietice chiar în mijlocul Războiului Rece, la scurt timp după invazia Cehoslovaciei de către Armata Roşie. 

În 1960,  regizorul Abel gance „recidivează” cu pelicula „Austerlitz”; în rolul lui Napoleon,  pierre mondy. Nume mari,  precum Claudia Cardinale,  JeanMarais,  Orson Welles,  Jean-louis Trintignant,  întregesc distribuţia

În 1960, regizorul Abel gance „recidivează” cu pelicula „Austerlitz”;în rolul lui Napoleon, pierre mondy. Nume mari, precum Claudia Cardinale, JeanMarais, Orson Welles, Jean-louis Trintignant, întregesc distribuţia

Percepţii şi re-evaluări actuale

În 2004, la aniversarea a 200 de ani de la încoronarea lui Napoleon, pe lângă cele patru expoziţii şi cinci volume ce i-au fost dedicate, au apărut, chiar din partea franceză, serioase semne de întrebare dacă acest „soldat imperializat” (cum l-a numit Chateaubriand pe cel care pentru propria glorie a trecut Europa prin foc şi sabie) merită sau nu să fie astfel omagiat. 

Revista „Le Point” din 14 octombrie 2004 a consacrat feţei ascunse a lui Napoleon un întreg dosar, în care se vorbeşte despre jafurile generalilor şi armatelor sale, despre furturile, atrocităţile şi crimele de război din timpul campaniei din Egipt, despre efervescenţa naţionalistă generată de acest mare comunicator. Genial creator de evenimente memorabile, Napoleon şi-a ascuns adesea greşelile sub gesturi propagandistice spectaculoase, el fiind cu adevărat victorios în doar patru ani (1805-1809) din cei cincisprezece de domnie (1799-1814). 

Un act important de demitizare a lui Napoleon, în cadrul unui curent mai general de prezentare lucidă şi cât mai obiectivă a unor mari personalităţi ale istoriei, a fost expoziţia „Napoleon şi Europa-Vis şi Traumă”, vernisată de oficialităţi germane şi franceze la Bonn în 2010 şi la Paris în 2012. După precendentele expoziţii cu caracter omagial consacrate Împăratului la Paris, în 1969, acest nou demers cultural încearcă pentru prima dată prezentarea unei imagini critice asupra personajului, o perspectivă eliberată de clişee şi prejudecăţi propagandistice, cuprinzând şi aspectele negative ale celui care a dominat Europa la începutul secolului al XIX-lea, a creat cultul modern al personalităţii şi a inventat propaganda de stat.

Această tendinţă de re-evaluare istorică a lui Napoleon, eliberată de tradiţionalele şi confortabilele clişee mitizante, întârzie (dar nu pentru mult timp) să se facă simţită şi pe marele ecran, poate şi pentru că publicul larg se simte încă mult mai confortabil în ţarcul poveştilor eroico-triumfaliste. Doar mini-seria franco-canadiană de televiziune din 2002, „Napoleon”, regizată de Yves Simoneau, cu Christian Clavier în rolul principal, a încercat să prezinte latura umană a eroului, care ajunge chiar să fie manipulat de anturajul său. 

""