Autor 1643 vizualizări


Mărturia unui cenzor din perioada comunistă dezvăluie pas cu pas cum se manifesta cenzura pe tipărituri, de la modul de recrutare, instructaj, până la cum se acţiona, ce lucruri erau considerate ameninţări şi ce materiale erau blocate.

Sub protecţia anonimatului, cenzorul a acceptat în urmă cu câţiva ani, în cadrul unei lucrări de disertaţie, să povestească, pas cu pas, ce a însemnat activitatea sa. Avea puţin peste 30 de ani când a fost recrutat. ”Eu eram fiu de muncitor. Prima condiţie care m-a ajutat să ajung acolo a fost aşa-zisa origine sănătoasă, asta era condiţia cheie. Aveam şi nişte colegi, în Direcţia Presei, care mă cunoşteau, am făcut armata cu ei şi am scris în presa militară, aveam şi un început de profesionalism jurnalistic, aveam şi o pregătire intelectuală necesară – absolvent al unei facultăţi – pentru a putea duce o asemenea muncă în condiţii tehnice corespunzătoare”.

Imediat după recrutare, ”a venit un inspector de la ei de acolo, de la Bucureşti, să mă cunoască”. Apoi, a urmat instructajul, la Bucureşti, la Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor. ”Cei care erau angajaţi erau trimişi la Bucureşti, la Direcţia Presei şi Tipăriturilor, şi acolo se făcea un instructaj. Era şi un instructaj de testare, testau capacitatea intelectuală, cultura, posibilităţile de exprimare. Era şi scris şi oral, de sesizare, de percepţie a sensurilor unei tipărituri, sculele cu care trebuia să lucreze un lucrător din cenzură. A durat două săptămâni, era de ajuns”.

Instructajul

Cenzorul a descris şi câteva din metodele de instruire:”Ei luau nişte cazuri concrete, ce au scos alţii, şi ne spuneau ”Uite, din ziarul cutare, de la Bacău, s-a încercat a se băga în ziar textul cutare, aşa ceva să nu faceţi”. Se punea foarte mult accent pe relaţiile interetnice, trebuia evitat tot ce era problematică de natura asta şi de natură să incite la rezistenţe, la discuţii, la nemulţumiri, la contrarietăţi.

Erau chestii de istorie – să zicem cel de-al doilea Război Mondial – nu aveai voie să dai, să zicem, în personajul cutare, care a jucat un anumit rol, care era pro sau contra. În general erau evitate problemele care puteau să genereze sensibilitatea cuiva, a unui personaj sau a unei alte ţări.

Se punea foarte mare accent pe propaganda creaţiei în regimul comunist. Ce au făcut pentru muncitori – s-au dat în folosinţă atâtea locuinţe, am ieftinit piaţa. Nu avea voie să iese nimic care să arate că sunt lipsuri de orice fel, lipsuri în producţie – întotdeauna făceam planul pe două cincinale înainte.

Venea instructorul dimineaţa, eram mai mulţi, din toată ţara, şi zicea:”Citiţi ziarul ăsta”. După aceea făcea şi nişte teste de memorie ”Ce ţi s-a părut mai important aici?” sau ”În articolul ăsta, ce ţi-a bătut la ochi, e ceva de scos aici sau nu?”. Se făcea instructajul pe viu. Îţi dădea ziarul, îl citeai şi trebuia să faci un fel de revistă a presei, care e ideea principală în articolul ăsta – îţi testa capacitatea de analiză”.

Cum se urmărea evitarea „şopârlelor”

Cenzorul povesteşte că unul din cele mai importante aspecte urmărite era păstrarea intactă a ideologiei. ”Dumneavoastră cunoaşteţi limbajul de lemn de pe vremea aceea, care era în primul rând un limbaj politic. Ţinta acestei instituţii sau o bucăţică din instituţie care intra în regimul de salvgardare al ideologiei şi purităţii partidului, ideologiei şi purităţii a tot ceea ce însemna presă, era acest DIO, care trebuia să discearnă, să cearnă şi să lase să treacă numai ceea ce nu deranja partidul. Se urmărea păstrarea intactă a ideologiei, şi să nu scape ”şopârle”. Cei care semnau articole puteau să scape din neştiinţă, din lipsă de spirit critic suficient, nişte lucruri, fie de fond fie de exprimare.

Se mergea până într-acolo încât era important să urmăreşti şi redactarea, dar şi cum se despărţeau cuvintele. Dacă era un cuvânt care, atunci când îi puneai liniuţă de despărţire, jumătatea de cuvânt rezultată suna prost, acel cuvânt trebuia scos. Erau cuvinte despărţite care, luate separat, deranjau, şi prin asociere de idei ieşeau nişte prostii.

Ideea era să nu treacă nimic care putea să dăuneze ideologiei şi propagandei. Aşa-zisa filozofie a comunismului – noi eram ca ciobanul care păzea oile – să fereşti de duşmanii care puteau să intre şi să-ţi fărâme, prin idei, prin spiritualitate sau spirit. Aceste lucruri foarte periculoase erau forţa cuvântului.

Intervenea capacitatea de percepţie, spiritul critic, care sesiza ceva evident sau ceva ascuns ce putea fi interpretat, şi atunci se făceau toate intervenţiile necesare ca să se scoată aceste posibile ”şopârle”.

Toate tipăriturile, trecute prin flitrul cenzurii

Nu doar ziarele treceau prin filtrul cenzurii. Tot ceea ce însemna tipăritură nu apărea fără bunul de tipar, ştampila şi semnătura unui reprezentant al Direcţiei Presei. ”Noi cenzuram cuvântul scris în publicaţiile zilnice, periodice sau cărţi, broşuri, tot ce se tipărea, toate trebuiau să poarte bunul de tipar, fără ăsta nu se tipărea nimic. Asta era esenţa cenzurii. Noi nu făceam numai ziarul – veneau foarte multe lucruri la tipărit – cărţi, broşuri, reclame, nimic nu se tipărea fără avizul nostru. Şi o listă de bucate, să zicem şi aia trebuia să o vezi. Nu exista nimic tipărit fără a fi văzut în prealabil de cenzură”.

Munca la ziar era una de noapte, direct în tipografie, unde reprezentantul Direcţiei Presei avea un birou separat. ”Nu se discuta despre treaba asta, era un birou secret. Populaţia nu trebuia să ştie că este supravegheată. Ce spuneam eu era sfânt, nu îndrăznea să sufle unul, se executa la sânge ce spuneam noi. Corectam tot ce venea la tipărit. Eram trei inşi şi lucram în ture, şi în fiecare noapte unul era de serviciu. Mergeam şi, pe măsură ce materialele erau culese, se trăgeau şparcluri şi şparclurile ni se dădeau nouă la citit. După ce sesizam ce trebuie scos, tăiam, decupam şi făceam o notiţă de prezentare pe care o trimiteam, ca să vadă. Ei îşi dădeau seama care e atmosfera, care e natura greşelilor, dacă există un grad mare de periculozitate politico-socială, dacă sunt mărunţişuri, dacă lumea e orientată, cam în ce proporţie. Erau analiştii lor acolo care fructificau aceste materiale pe care le trimiteam noi. Le trimiteam prin poştă specială. Tot ce se tipărea se trimitea automat la Bucureşti, ei făceau o supervizare şi poate mai făceau şi ei ceva, şi atunci telefonau şi spuneau ”N-ai fost atent”.

Cel mai sensibil domeniu era cel politic. ”Obiectul principal al cenzurii era politicul, celelalte erau chestii de periaj. Asta ţinea de cultura politică. Dacă erai acolo trebuia să fii la curent cu toate hotărârile, cu toată aşa-zisa literatură filozofică a politicului, şi să fii la curent cu toate etaloanele pe care trebuie să le respecţi, cu toate noutăţile aduse la zi şi să nu-ţi scape niciun cuvinţel care să fie în opoziţie cu ce a spus Tovarăşul. Citeam tot ce se tipărea pe plan central şi ne trimiteau şi nouă, lucrări de ideologie partinică. De viaţa cetăţii se scriau realizări, care erau realizări de producţie. Totdeauna erau umflate, întotdeauna planul era depăşit. Era prilej de propagandă”.

Materiale blocate

Despre materiale concrete pe care le-a blocat vorbeşte puţin, pe motiv că nu au fost lucruri pe care să vrea să le păstreze în memorie. ”Erau manifestări culturale, piese de teatru, se scria într-o paletă foarte variată, care putea să dea naştere la multe probleme. Au venit unii odată, pentro o întâlnire de 20 de ani de la terminarea liceului. În textul pe care vroiau să-l tipărească cu invitaţia vorbeau despre zodii, despre astre, despre zodia sub care am trăit noi atunci, astea deja aveau o nuanţă de superstiţie, de credinţă, legată de Dumnezeu, care e cu cerul şi pământul şi care guvernează nu ştiu ce. Trebuia să te fereşti de nitroglicerină, cum scapi o picătură cum explodează”.

Cu jurnaliştii spune că a avut o relaţie de colaborare, impusă de context. Nu şi-a făcut printre ei prieteni. ” În general eram respectaţi, îndrăznesc să cred că eram şi apreciaţi ca şi capacitate intelectuală, ca şi intelect”. E conştient că, până să ajungă la el, textul mai trecea prin câteva filtre. ” Toţi erau atenţi, pentru că nu-şi permiteau să facă gafe din astea că se înregistrau. Cei care lucrau cu tipografia erau foarte atenţi să facă ei prima cenzură. La mine era sita deasă, la el era ciur, trecea şi pietrişul, la mine nu trecea nici nisipul. Nu erau foarte multe greşeli, din acest motiv, că toată lumea era atentă”.

Despre sancţionarea jurnaliştilor care greşeau spune că nu intra în atribuţiile lui. El doar informa asupra stării de fapt. ” Noi trimiteam textul incriminat cu o explicaţie alăturată şi semnatarul şi restul, ei la nivel central cereau socoteală sau sancţionau, dacă era cazul. În general se evitau situaţiile astea, erau poate nişte cazuri inerente. Şi la celelalte tipărituri trimiteam textele extrase, cu autorul, iar ei îşi făceau socotelile. Trimiteam tot ce prindeam, toate ”şopârlele”, făceam extrase şi le trimiteam cu poşta specială, cu geantă, cu un securist care ducea poşta asta, care era sfântă”.

 

 

 

 

 

Sursa:www.adevarul.ro