Autor 9192 vizualizări


Ne oprim astăzi asupra unuia dintre cele mai frumoase momente din întreaga istorie a sportului românesc. Iar din perspectiva participării la Jocurile Olimpice, bilanțul obținut la Montreal, în 1976, rămâne, practic, cel mai valoros. Spun asta pentru că, deși la următoarele două ediții ale J.O., numărul medaliilor cucerite va fi superior, participările au fost infinit mai slabe din cauza boicotării Olimpiadelor de către țările occidentale, la Moscova ’80, și de cele socialiste, la Los Angeles ’84.

La Montreal însă nu numai că au fost prezente toate țările care contau în sportul mondial, dar putem afirma că a fost ultima și cea mai puternică înfruntare din arena olimpică dintre Est și Vest, mai corect spus dintre reprezentanții sportului țărilor socialiste și cei ai performanțelor sportive din capitalism. Or, în aceste condiții, cu cele 27 de medalii (4-9-14), delegația României s-a situat pe un extraordinar loc 6 în clasamentul final pe națiuni, care a avut următoarea configurație în primele 10 poziții: 1. URSS, 2. R.D. Germană, 3. SUA., 4. R.F. Germania, 5. Polonia, 6. România, 7. Japonia, 8. Bulgaria, 9. Ungaria, 10. Canada!

Așadar, şase locuri din zece au fost ocupate de reprezentanții țărilor socialiste, cu sovieticii în frunte, dar dacă am aduna, bunăoară, medaliile sportivilor din cele două Germanii, ar rezulta un total de 129 medalii (50 de aur), cu care ar fi trecut în fața sovieticilor (125 medalii, din care 49 de aur). Şi totuși, deşi la Montreal s-au mai aflat mari campioni, ca înotătoarea Kornelia Ender sau atletul Alberto Juantorena , la finalul acestei a XXI-a ediții a Jocurilor Olimpice moderne, cea mai valoroasă sportivă a fost desemnată gimnasta româncă Nadia Comăneci.

„Zâna de la Montreal” venea de la Onești 

Născută la 12 noiembrie 1961 în orașul Onești (care se va numi Gheorghe Gheorghiu-Dej între 1965 și 1990), Nadia a început să practice gimnastica la vârsta de 5 ani, cu antrenorul Marcel Duncan, sub culorile Asociației Sportive Flacăra Onești. Ulterior însă, când în municipiu s-au pus bazele primului Centru naţional de gimnastică, marea campioană de mai târziu a trecut, din 1971, sub bagheta antrenorilor Martha și Bela Karoly. Centrul acesta va fi o veritabilă școală pentru gimnastica românească, inițiativa înființării lui fiind datorată regretatului fost președinte al federației, profesorul Nicolae Vieru, și al antrenoarei emerite Maria Simionescu, care a și coordonat în anii de început activitatea de acolo. De reținut, în același timp, că pe fondul interesului arătat de Nicolae Ceaușescu susținerii sportului, în februarie 1973 are loc o Plenară a C.C. al P.C.R. care adoptă „Hotărârea cu privire la dezvoltarea continuă a educației fizice și sportului”.


În 1972, Nadia devine campioană națională absolută la categoria I, iar în anul următor, după ce ocupă locul 3 în întrecerea maestrelor, își face debutul la Campionatele Internaționale ale României, unde câștigă toate cele patru aparate și, implicit, titlul la individual compus. Nu împlinise încă 12 ani și se anunțase deja ca marea campioană care avea să fie, în timp ce consacratele noastre de atunci, Alina Goreac și Anca Grigoraș, cuceresc medalii prețioase la Campionatele Europene de la Londra. Și, să nu uităm, suntem în anul în care Ilie Năstase triumfa la celebrul turneu de la Roland Garros.

În 1974, când naționala de handbal masculin cucerește la Berlin încă un titlu mondial, iar la București se inaugurează Sala Polivalentă, Nadia Comăneci câștigă la Gera, în RDG, „Cupa Prietenia”, prima ei victorie peste hotare, iar în 1975 se impune categoric în Turneul Campioanelor de la Londra. O lună mai târziu devine campioană absolută a Europei, la CE de la Skien. Sosirea sa în arena olimpică era prefațată cum nu se poate mai spectaculos, iar principalele adversare –gimnastele sovietice Ludmila Turisceva și Olga Korbut – erau puse deja în gardă că la Montreal le va aștepta bătălia cu românca Nadia Comăneci!

40 de ani de-atunci 

Cu doar câteva luni în urmă, la Montreal s-a aniversat împlinirea a 40 de ani de la Olimpiada canadiană, prilej cu care Nadia Comăneci a fost invitată de onoare, ca eponim al acelei ediții a J.O., intrată și rămasă în istorie drept prima gimnastă din lume care a obținut nota maximă, 10.

Istoria Parcului Olimpic din Montreal – pe care ar merita să-l vizitați – e mai veche decât s-ar putea crede, având în vedere că proiectul unui parc fusese demarat încă de pe la 1911, pentru a fi abandonat în 1918 și reluat apoi, cu primele amenajări sportive, finalizate în 1961, când s-au inaugurat sala de gimnastică și prima piscină. Candidatura Montrealului pentru organizarea Jocurilor Olimpice a fost anunțată în 1969, CIO încredinţându-i ediția din 1976, drept pentru care proiectul viitorului Sat Olimpic, cu toate anexele cuvenite, a fost prezentat presei în 1972. Lucrările la Stadionul Olimpic au demarat în 1973, dar au fost stopate de o grevă în toamna lui 1975, când nu s-a exclus nici posibilitatea anulării Jocurilor. Din fericire, nu s-a ajuns până acolo, așa că Stadionul Olimpic a fost inaugurat practic chiar la 17 iulie 1976, la ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice, costurile ajungând la 1,6 miliarde de dolari, devenind la acel moment al doilea cel mai scump stadion din lume, după faimosul Wembley de la Londra.

Povestea primului 10 din istoria gimnasticii 

În Forumul din Montreal, sala care găzduiește de regulă faimoasele meciuri de hochei pe gheață ale echipelor canadiene, s-a scris atunci, la Jocurile Olimpice din 1976, o pagină de aur în istoria gimnasticii mondiale. Iar această pagină a purtat și va purta de-a pururi numele româncei Nadia Comăneci.

Contextul era unul așteptat de toată lumea – o bătălie pentru medaliile olimpice între gimnastele sovietice și cele din România, dar și mai aprigă promitea să fie lupta pentru titlul la individual compus. Sigur, Nadia noastră era principal favorită, dar rușii pregătiseră o outsideră care se numea Nelli Kim, tocmai pentru că fuseseră deja avertizați, de la Europene, că Olga Korbut și Ludmila Turisceva n-o pot învinge pe româncă. E drept, însă, că și antrenorii noștri – Martha și Bela Karoly – pregătiseră o secundantă de top a Nadiei, pe Teodora Ungureanu, alături de care se vor alinia, la fel de valoroase, celelalte componente ale echipei: Anca Grigoraș, astăzi directorul tehnic al Federaţiei Române de Gimnastică, Mariana Constantin, Georgeta Gabor și Gabriela Trușcă.

Cert este că în prima zi a concursului pe echipe, cu exercițiile impuse, 18 iulie 1976, la paralele, Nadia Comăneci a învins și severitatea legendară a brigăzii de arbitre, fiind notată cu... 10, nota perfecțiunii absolute, care a șocat pur și simplu opinia publică internațională, după ce tabela electronică de marcaj afișase 1.00!!! Nici chiar elvețienii de la Swiss timing nu putuseră să prevadă ceea ce în lumea gimnasticii era considerat drept imposibil. Oricum, momentul de uluială generală a fost imortalizat de lumea întreagă, în timp ce Nadia jubila pe bună dreptate, pozând antologic lângă tabela electronica, în uralele tribunelor incandescente ale sălii Forum.

Avea să fie, însă, numai începutul, pentru că a doua zi, când au fost programate exercițiile liber alese din concursul pe echipe, Nadia a obținut încă două note maxime, la sol și sărituri, cu care echipa României a obținut un total general de 387,15 puncte. Din păcate, insuficient pentru medaliile de aur, cucerite de echipa URSS (390,35 puncte), dar care aduceau delegației olimpice a României prima medalie, de argint, la această ediție a Jocurilor.

Marea revanșă, dacă îi putem spune așa, a venit în concursul individual compus, unde lupta s-a dat între Nadia și Nelli Kim, gimnasta sovietică reușind și ea să obțină o notă de 10, la sărituri. N-o va ajuta însă, pentru că românca noastră reușește încă doi de 10, la paralele și la bârnă, cu care se impune categoric în clasamentul final, devenind campioană olimpică absolută (cu 79,275 puncte), urmată de Nelli Kim (78,675 puncte), Ludmila Turisceva (78,625 puncte) și Teodora Ungureanu (78,375 puncte). Și a urmat show-ul total, în finalele pe aparate, unde Nadia – cu încă două note maxime – câștigă și medaliile de aur la bârnă și paralele, plus o medalie de bronz la sol, în timp ce Nelli Kim obține aurul la sol și sărituri.

Așadar, Nadia Comăneci se întoarce de la Montreal cu nu mai puțin de cinci medalii, dintre care trei de aur, una de argint și una de bronz!

Vasile Dîba şi handbaliștii 

Faimoasa noastră „Flotilă de aur”, a caiaciștilor și canoiștilor, a strălucit și la Montreal, dar nu cu „amiralul” de mai târziu, Ivan Patzaichin, care a sosit de astă dată doar pe locul 5, ci cu caiacistul Vasile Dîba, alt om al Deltei provenit din pepiniera dinamovistă a regretatului Radu Huțan. În proba de K 1-500m, Dîba a cucerit o victorie strălucită, care i-a adus titlul olimpic și medalia de aur, dublată și de bronzul dobândit în cursa de simplu – 1000m. Cum tot flotila ne-a mai adus medalii prin canoiștii Danilov-Simionov și Malâhin-Larion.

Boxerii, luptătorii, scrimerii și canotoarele au fost alți medaliați olimpici care ne-au bucurat la Jocurile Olimpice de la Montreal, dar o medalie de argint am fi vrut-o de aur. Cea a echipei naționale de handbal masculin, care deținea titlul mondial și care – după cum va explica ulterior genialul ei căpitan, Cristian Gațu – va plăti tribut convingerii că sunt ca și învingători! Această mare încredere venea de la o eroare a conducerii tehnice, care programase nu mai puțin de şapte jocuri amicale cu echipa URSS înainte de finala de la Montreal. Și cum, din şapte întâlniri, românii câștigaseră cinci, au pășit în finală aproape relaxați, rezultatul fiind că au pierdut, 15-19 (6-10), fiind obligați să se mulțumească numai cu medaliile de argint.

Un spectacol de neuitat 

Revenirea în țară a delegației olimpice care ne-a reprezentat la Jocurile Olimpice de la Montreal a fost un moment de neuitat pentru toți iubitorii sportului. E greu de descris primirea entuziastă rezervată medaliaților la Aeroportul Otopeni și bucuria cu care vor fi întâmpinați fiecare dintre ei, la sosirea în orașele natale. Spectacolul cu adevărat de gală a fost însă cel găzduit de Sala Polivalentă din București, în prezența lui Nicolae Ceaușescu, care i-a felicitat pe sportivi: „Doresc să adresez cele mai calde felicitări tuturor sportivilor, antrenorilor și conducătorilor lotului olimpic care au reprezentat cu cinste România la Jocurile Olimpice de la Montreal. Solemnitatea de astăzi este închinată acelora care, în întrecerile care s-au desfășurat timp de două săptămâni în Canada, au dobândit victorii strălucite, succese importante, făcând ca, la această ediție a Jocurilor Olimpice, țara noastră să obțină cele mai bune rezultate din toate participările de până acum”.

...şi dintotdeauna, pot adăuga eu astăzi, după mai bine de 40 de ani.