Autor 14764 vizualizări


La începutul lunii octombrie, scriitoarei Svetlana Aleksievici, originară din Belarus, i-a fost acordat premiul Nobel pentru literatură „pentru scrierile sale polifonice, un monument dedicat suferinței și curajului în zilele noastre”. Este prima femeie autoare de limbă rusă care primește premiul Academiei suedeze și primul scriitor de non-ficțiune laureat în ultimii cincizeci de ani. Editura Corint a publicat chiar în acest an unul dintre cele mai cunoscute volume ale scriitoarei.Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale supraviețuitoriloreste o carte aflată la granița dintre jurnalism și literatură, ce surprinde dramele umane cărora le-a dat naștere accidentul nuclear din primăvara anului 1986.

Svetlana Aleksievici, născută în 1948 în Ucraina, a studiat jurnalismul la Universitatea din Minsk, dar s-a îndepărtat de stilul ziaristicii clasice pentru a căuta un mod mai bun de a reflecta lumea în cuvinte. Stilul său – ce îmbină jurnalismul și literatura – a fost inspirat din tradiția rusească a povestirilor orale. „Am decis să adun vocile de pe stradă, materialul care se afla în jurul meu”, spune Aleksievici. Scriitoarea a pornit, așadar, în căutarea unui gen literar care să-i permită să surprindă cât mai bine viețile și vocile indivizilor aflați în mijlocul evenimentelor istorice. În cazul său, evenimentele din istoria Uniunii Sovietice:„Dacă privești înapoi la întreaga istorie a noastră, atât sovietică, cât și post-sovietică, ea este o imensă groapă comună și o baie de sânge. Un etern dialog între călăi și victime. Blestematele întrebări rusești:ce e de făcut și cine e de vină. Revoluția, gulagurile, Al Doilea Război Mondial, războiul afgano-sovietic ascuns de oameni, prăbușirea marelui imperiu, prăbușirea imensei lumi socialiste, lumea-utopie, și acum o provocare de dimensiuni cosmice – Cernobîl. Aceasta este o provocare pentru toate ființele vii de pe pământ. Așa este istoria noastră. Și asta e tema cărților mele, asta e calea mea, cercurile iadului, de la om la om”.

Prin urmare, cărțile Svetlanei Aleksievici – despre femeile care au luptat în Al Doilea Război Mondial, despre războiul din Afganistan din anii ’80, despre prăbușirea imperiului sovietic sau despre Cernobîl – pot fi privite toate ca un întreg, ca o mare istorie orală, povestită direct de către oameni, nu doar despre aceste mari evenimente istorice, ci despre emoțiile și dramele celor care le-au trăit.

Cernobîl. „Și atunci ce e mai bine:să ții minte sau să uiți?”

Volumul Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale supravieţuitorilora apărut în 1997, la unsprezece ani după accidentul nuclear. Pentru această carte, Svetlana Aleksievici s-a documentat timp de zece ani, a făcut vizite la fața locului, în așa-zisa Zonă, și a realizat peste 500 de interviuri. 

Persoanele ale căror povești le aflăm din carte sunt oameni obișnuiți:profesori, ingineri, fotografi;tineri, bătrâni și copii;soldați, lichidatori sau piloți de elicopter implicați în munca de decontaminare, dar și soțiile acestora;oameni care au refuzat să plece din zona contaminată, care le era casă;oameni care au făcut din Zonă acasă, pentru că radiația era de preferat războiului din țara lor. 

Ei sunt oamenii de la Cernobîl:„Trăiești asa... Un om obișnuit. Mic. Așa, ca toți din jur – te duci la serviciu și vii de la serviciu. Primești un salariu mediu. O dată pe an te duci în concediu. Ai o soție. Copii. Ești un om normal! Și într-o bună zi te transformi deodată într-un om de la Cernobîl! Într-o curiozitate! În ceva ce-i interesează pe toți și de care nu știe nimeni. Vrei să fii ca toți, dar nu se mai poate. Nu poți, nu te mai poți întoarce în lumea de dinainte. Ești privit cu alți ochi. Ți se pun întrebări:«Acolo a fost îngrozitor?», «Cum a ars centrala?», «Ce ai văzut?», «Și, de fapt, poți să ai copii?», «Soția nu te-a părăsit?». La început ne transformaserăm în niște exponate rare. Chiar cuvântul «provenit de la Cernobîl» era ca un semnal auditiv. Toți întorc capul spre tine... De acolo! Acestea erau sentimentele din primele zile. Am pierdut nu un oraș, ci o întreagă viață”.

Portrete de familie recuperate din orașul Pripiat,  expuse la Muzeul Cernobîl

Portrete de familie recuperate din orașul Pripiat, expuse la Muzeul Cernobîl

Interviurile sunt prezentate sub formă de monologuri:voci individuale care-și spun viața de dinainte, în timpul și după Cernobîl, căci acesta a devenit singurul reper al vieții lor. Ce a însemnat accidentul pentru ei, cum l-au perceput, ce au simțit, cum le-a afectat viața, ce-au pierdut – acestea sunt întrebările la care oamenii răspund sau caută încă răspunsuri.

Monologurile care deschid și închid cartea sunt, spre exemplu, două povești despre pierdere, despre acel gen de pierdere care marchează definitiv sufletul uman, despre durerea care nu dispare niciodată. Sunt poveștile a două femei care și-au pierdut bărbații din cauza Cernobîlului:prima, soție de pompier, la trei săptămâni după accident;a doua, soție de lichidator, la câțiva ani după. Pentru ele, Cernobîlul e moarte, dar și iubire. „Nu știu despre ce să povestesc. Despre moarte sau despre iubire? Sau este același lucru, despre ce?” Ca ele au fost zeci de mii de femei.

Perspectivă aeriană asupra orașului Pripiat,  abandonat după accidentul nuclear

Perspectivă aeriană asupra orașului Pripiat, abandonat după accidentul nuclear

Pe alții, dezastrul îi duce cu gândul la prăbușirea Uniunii Sovietice. A avut loc doar cu trei ani înainte, parcă el ar fi aruncat imperiul în aer. Erau vremuri noi, ceva părea să se schimbe, oamenii începuseră să spere. Și atunci s-a produs accidentul care a demonstrat tuturor că nimeni – nici măcar omul sovietic – nu este superior forțelor atomice. Atomul nu poate fi controlat, fizica – știința cu care se mândreau toți – nu poate fi controlată. „Cultul fizicii! Timpul fizicii! Chiar și când a fost explozia de la Cernobîl. Ce încet ne-am despărțit de acest cult. I-au chemat pe oamenii de știință, au venit la reactor cu o cursă specială, dar mulți nici nu și-au luat cu ei aparatele de ras, credeau că se întorc în câteva ore. Numai în câteva ore. Deși li s-a spus că e o explozie la centrala atomică. Dar ei credeau în fizica lor, erau din generația acestei credințe. Timpul fizicii s-a terminat la Cernobîl”.

„Numai să nu fie război. Ce frică mi-e de el”

Un cuvânt des rostit este „război”. Întrebați despre Cernobîl, oamenii vorbesc despre război. Este singurul punct de reper pe care îl au pentru a putea înțelege dezastrul sau pentru a-l accepta. 

Cei mai în vârstă își aduc aminte de Al Doilea Război Mondial și încearcă să compare experiențele. Dar ele nu sunt la fel. Pe-atunci inamicul era clar, avea un chip, era neamțul, se puteau lupta cu el. Însă acum, în fața radiației, oamenii sunt lipsiți de putere. „A apărut un dușman nou, cu o altă înfățișare decât cea pe care o știam noi. Iar noi aveam totuși o pregătire militară. Gândire militară. Eram orientați spre respingerea și lichidarea atacului atomic. Trebuia să ținem piept războaielor chimice, biologice și atomice. Nu să scoatem din organism radionuclizi, să le numărăm, să urmărim cesiul și stronțiul. Nu poți compara asta cu războiul, nu e același lucru, dar toți fac comparația. Când eram copil am trecut prin blocada Leningradului. Nu poți compara asta. [...] Ne pregăteam pentru război, pentru un război atomic, am construit adăposturi atomice. Voiam să ne ascundem de atom ca de o schijă de obuz. Dar el este peste tot. În pâine, în sare. Respirăm radiație, mâncăm radiație. Faptul că poate să nu fie pâine și sare și poți să mănânci orice, chiar să fierbi în apă o curea de piele, pentru miros, să te saturi cu mirosul, puteam pricepe. Dar asta nu. Totul e otrăvit. Acum e important să ne lămurim cum să trăim”.

Galiana Ivanovna,  o bătrână de 72 de ani,  s-a întors acasă în zona de alienație (noiembrie 1995)

Galiana Ivanovna, o bătrână de 72 de ani, s-a întors acasă în zona de alienație (noiembrie 1995)

„Numai să nu fie război”, spun alții. Îngroziți de experiențe din trecut, oamenii preferă acest pericol invizibil, pe care nu-l înțeleg, o moarte care ucide pe ascuns. Într-un monolog, cineva explică de ce a venit în Zonă. Nu este din Cernobîl, ci din Tadjikistan, veche republică sovetică, unde în anii ’90 a avut loc un război civil sângeros. Pentru această familie, războiul este groaza cea mai mare, nu radiația. Pentru ei, Cernobîlul este, deși pare greu de crezut, un refugiu.

Copiii Cernobîlului

„Lucrul cel mai drept pe lume este moartea. Nimeni n-a putut să scape de ea”, spune cineva, reflectând asupra dezastrului de la Cernobîl. Căci radiația a îmbolnăvit și a omorât fără discriminări, inclusiv copii. 

Un copil nu înțelege radiația, nu conștientizează pericolul. Pentru el, importante au fost schimbările, nu accidentul în sine. Ieri se juca în iarbă;astăzi nu o poate atinge. Ieri culegea fructe din copaci;astăzi le evită. Ieri nu cunoștea moartea;astăzi îngroapă pe cineva. Și tot așa. Aceștia sunt copiii de la Cernobîl.

„Am ajuns într-un sat contaminat. Lângă școală copiii se joacă cu mingea. Mingea s-a dus într-un rond cu flori, copiii l-au înconjurat, dar se tem să ia mingea. Mai întâi nici nu mi-am dat seama despre ce este vorba, nu sunt mereu vigilent, am venit din lumea normală. Și m-am dus spre rond. Iar copiii au început să strige:«Nu e voie! Nu e voie! Nene, nu e voie!» În trei ani (și era deja 1989) se obișnuiseră cu ideea că nu ai voie să te așezi pe iarbă, că nu ai voie să rupi flori. Nu ai voie să te urci într-un copac. Când îi duceam în străinătate și-i rugam:«Duceți-vă în pădure, duceți-vă la râu. Scăldați-vă, bronzați-vă», trebuia să vedeți ce nesiguri intrau în apă. Cum mângâiau iarba. Dar după aceea, ce fericire mai era! Să poți iar să te arunci în apă, să stai întins pe nisip, să culegi buchete de flori, să împletești cununi din flori de câmp. La ce mă gândesc? Da, putem să-i ducem și să-i tratăm, dar cum să le redăm lumea de dinainte? Cum să le redăm trecutul? Și viitorul?” 

În loc de concluzie, un gând:v-ați dat seama, cu siguranță, că volumul Svetlanei Aleksievici nu e o lectură plăcută, agreabilă. Nici nu-și propune asta. Ce vrea, în schimb, este să dea o voce umană unei tragedii care înseamnă mai mult decât orașe părăsite sau studii științifice despre radiații și efectele lor asupra naturii. Lăsându-i pe oameni să vorbească, scriitoarea a reușit să surprindă dimensiunea profund umană a unei drame care, sperăm, nu se va repeta niciodată. 

Svetlana Aleksievici s-a născut la 31 mai 1948 în Ucraina, din tată belarus și mamă ucraineancă. A studiat jurnalismul la Universitatea din Minsk între 1967 și 1972, apoi și-a început cariera în presă. Printre cărțile publicate se numără:Războiul nu are chip de femeie (1985), Copiii de zinc (1990), Fermecați de moarte (1994), Dezastrul de la Cernobîl (1997), Ultimii martori. Solo pentru o voce de copil (2004), Timp second-hand (2013).

Svetlana Aleksievici,  Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale supraviețuitorilor

Editura Corint;număr pagini:336;preț:34, 90 lei 

Volum recomandat de HISTORIA



Foto:  Photoland/Corbis Images, Guliver/Getty Images