Autor 21329 vizualizări


La sfârșitul verii anului 1940, relația sovieto-germană era în dificultate. Din punct de vedere strategic, cele două state păreau pornite pe un drum de coliziune. Atmosfera de colaborare din 1939 se schimbase aproape într-o confruntare, cu suspiciuni de ambele părți, fiecare fiind convinsă că cealaltă acționa cu rea-credință. În asemenea circumstanțe, tentativa resuscitării relației a căzut pe umerii lui Ribbentrop, care fusese unul dintre creatorii săi. 

La mijlocul lunii octombrie, el a răspuns îngrijorărilor sovietice printr-o scrisoare adresată personal lui Stalin, în care a propus invitarea lui Molotov la Berlin în vederea purtării de discuții pregătitoare pentru o revizuire a pactului printr-o nouă „delimitare a sferelor reciproce de influență”. Stalin a fost evident ușurat de invitație, iar Molotov a fost instruit amănunțit. El trebuia în primul rând să afle „intențiile reale” ale Germaniei și rolul posibil pe care Berlinul îl prevedea Uniunii Sovietice în „Noua Europă”. În plus, el trebuia să determine care erau sferele de interes prevăzute de Hitler, atât în Europa, cât și în Orientul Apropiat și Mijlociu.

Cel mai important însă, Molotov avea să exprime nemulțumirea Moscovei față de evoluția situației din România și să abordeze îngrijorările sovietice legate de securitatea în Balcani. „Principalul subiect al negocierilor”, i-a spus Stalin ministrului său de Externe, „trebuia să fie Bulgaria”, care „trebuie să facă parte, în urma acordului Germaniei și Italiei, din sfera de interese a URSS, pe aceeași bază cum procedaseră Germania și Italia în cazul României”. Din perspectiva Moscovei, pactul încă mai putea fi resuscitat. Germanii, îndeosebi Hitler, erau mai sceptici.

Molotov a călătorit cu trenul de la Moscova la Berlin, unde a ajuns în dimineața zilei de 12 noiembrie 1940. Vremea părea să simbolizeze relațiile dintre parteneri: rece, cu un cer plumburiu și cu o ploaie cu bobi de gheață. Gazdele l-au primit cum se cuvine, deși „rece”, după cum s-a exprimat Goebbels în jurnal. Delegația sovietică a fost cazată la palatul Bellevue, „casa de oaspeți” pentru demnitarii aflați în vizită. Construit în 1786, aflat în centrul Berlinului, era o clădire elegantă în stil neoclasic, cu peste 130 de camere, recent renovată. Interpretul Valentin Berejkov a descris în memoriile sale impresia deosebită făcută de această bijuterie arhitecturală.

Redelimitarea „sferelor” de influență

Molotov dorea să poarte negocierile de pe o poziție de forță. Considera că Uniunea Sovietică, care își extinsese teritoriul și beneficia de pace, era într-o postură avantajoasă. Era convins că Germania, aflată în război cu Marea Britanie, nu era în măsură să dicteze condiții partenerului din Est. Primele discuții au avut loc între Ribbentrop și Molotov, iar expresiile celor doi nu puteau fi mai diferite. Primul era preocupat să se arate amabil și binevoitor, în timp ce al doilea stătea impasibil, afișând o „figură de poker”, inexpresivă. Era un negociator dificil și nu-l interesau șarmul şi politețea.

Ministrul de Externe german a vorbit primul și a subliniat că Marea Britanie „e ca și înfrântă”. Vastele imperii coloniale britanice și franceze trebuiau împărțite și Ribbentrop a sugerat o înțelegere între Uniunea Sovietică, Germania, Italia și Japonia. Apoi a sugerat ca interesul fiecărei țări să fie mutat spre sud, spre a evita posibile „fricțiuni”. Astfel, a explicat el, Italia se extinde deja pe coasta sudică a Mediteranei în Africa de Nord și de Est, Japonia înainta în sud spre Marea Chinei și Pacificul de Vest, iar Germania – care își definise sfera de influență cu URSS – avea să-și caute Lebensraum (spațiu vital) în Africa Centrală. Rusia ar fi putut, sugera Ribbentrop, să se îndrepte spre sud, spre India și Marea Arabiei. Molotov a ascultat fără un cuvânt.

Ribbentrop a atacat apoi problema Turciei, despre care știa că îi interesează pe sovietici. Ca o concesie față de oaspeți, a recomandat redeschiderea „chestiunii strâmtorilor” printr-o revizuire a Convenției de la Montreux din 1936. În final, a sugerat o apropiere a Rusiei de Pactul Tripartit și o nouă vizită la Moscova care să reglementeze lucrurile.

Pe cât de expansiv fusese Ribbentrop, pe atât de laconic și succint a fost Molotov. A cerut clarificarea a două puncte: semnificația și scopul Pactului Tripartit și sensul precis al expresiei „Marea sferă a Asiei”. Ribbentrop, încurcat, a mărturisit că „formula era nouă și pentru el”. În privința Pactului Tripartit, care fusese semnat de Germania, Italia și Japonia cu doar două săptămâni în urmă (și la care va adera ulterior și România), dezvoltat din Pactul Anticomintern din 1936, care fusese îndreptat foarte limpede împotriva Moscovei, ministrul de Externe german a fost la fel de fâstâcit. Ca să scape din încurcătură, a sugerat o pauză de prânz. Molotov, care vorbise extrem de puțin, a fost de acord. Prefera să-și păstreze forțele pentru confruntarea cu stăpânul...

După prânz, lui Molotov i s-a oferit ocazia, iar germanii au profitat de oportunitate pentru o adevărată piesă de teatru. Ministrul de Externe sovietic a fost adus cu automobilul în austera curte neoclasică a noii Cancelarii a Reichului, apoi a trecut pe lângă o gardă de onoare SS-Leibstandarte. Au fost aleși cei mai înalți soldați din prima unitate SS, pentru a contrasta cu Molotov și cu adjunctul său Dekanozov, viitorul ambasador la Berlin, un tip mărunțel, aproape pitic. Delegația a fost condusă prin săli uriașe de marmură, Berejkov bănuind că erau deliberat purtați pe ruta cea mai lungă pentru a fi impresionați de grandoarea clădirii. Ultima „scenetă” a avut loc în fața biroului lui Hitler:

„Doi SS-iști înalți și blonzi, în uniforme negre, strânse pe talie, cu capete de mort pe chipiuri, au pocnit călcâiele și au deschis ușile înalte aproape până în tavan, printr-un singur gest bine exersat. Apoi, rămânând cu spatele la tocul ușii și cu brațul drept ridicat, au format un fel de arc, pe sub care trebuia să trecem pentru a intra în cabinetul lui Hitler, o încăpere vastă, care semăna mai degrabă a sală de banchete decât a birou”.

„Niciun vizitator străin nu-i vorbise astfel”

Așezat la masa lui, Hitler s-a ridicat, a înaintat „cu pași mici și rapizi”, după care s-a oprit în mijlocul încăperii și a ridicat brațul în salutul nazist „îndoind nefiresc palma”. Apoi a dat mâna cu fiecare. Potrivit lui Berejkov, „palma îi era rece și umedă, iar ochii febrili păreau să te străpungă ca niște sfredele”.

După formalitățile obișnuite, discuția a început tot cu un monolog, de această dată al lui Hitler, care și-a afirmat dorința de a continua o „colaborare pașnică” între Uniunea Sovietică și Germania. După care a subliniat că în cursul războiului Germania fusese silită să reacționeze la evenimente nou-apărute, să „pătrundă pe teritorii îndepărtate de ea și care în esență n-o interesau din punct de vedere politic sau economic”.

Drept urmare, era nevoie de o reglementare a relațiilor europene de după război, „astfel încât, cel puțin în viitorul apropiat, să nu mai poată apărea niciun nou conflict”. După care a vorbit despre necesitatea unui Lebensraum spre Africa Centrală și accesul la unele materii prime. La finalul monologului, cu privirea sa străpungătoare, și-a anunțat oaspeții că luase hotărârea să nu permită unor „puteri ostile” – nu le-a nominalizat – să înființeze baze militare „în anumite zone”.

Răspunsul lui Molotov a fost mult mai însuflețit decât în fața lui Ribbentrop. La început s-a declarat de acord cu multe dintre cele spuse de Hitler, inclusiv ca Germania și Uniunea Sovietică „să stea alături”, fiind în asentimentul gazdei sale cu privire la situația „intolerabilă și injustă” ca „insula mizerabilă” a Angliei să dețină „jumătate din lume”. După care, conform interpretului Paul Schmidt, „dorind să pună punctul pe i”, l-a întrebat pe Hitler dacă litera pactului urma să fie respectată în privința Finlandei.

Înainte de a primi răspuns, Molotov a continuat, cerând să știe semnificația Pactului Tripartit. Ce rol ar fi căpătat Uniunea Sovietică în cadrul lui? Care era poziția Germaniei vizavi de interesele sovietice în Balcani și în regiunea Mării Negre? Guvernul sovietic era interesat să cunoască forma exactă a „Noii Ordini” a lui Hitler în Europa și limitele așa-numitei „Marea Sferă a Asiei de Est”. Paul Schmidt era înmărmurit:

„Întrebările s-au revărsat ca grindina peste Hitler. Niciun vizitator străin nu-i vorbise astfel vreodată în prezența mea”.

Hitler a fost evident surprins. Tot Schmidt a remarcat că Hitler a fost totuși politicos și „n-a sărit în picioare repezindu-se spre ușă, așa cum procedase în timpul unor negocieri dificile anterioare”. A explicat calm principiul de la baza Pactului Tripartit, asigurându-l pe Molotov că URSS „nu va fi pusă în fața unui fapt împlinit”. Molotov a replicat că e nevoie de mai multe detalii, iar problemele să fie „mai bine definite”. Se pare că a fost de ajuns pentru Hitler, care a încheiat prima zi de discuții după ce și-a privit ceasul și a menționat „o posibilă alarmă de raid aerian”. Deocamdată, cele două părți păreau să se găsească pe direcții opuse. 

„Un avanpost al lui Stalin, de care depinde totul”

În ziua următoare, la dejunul din cancelaria Reichului, Goebbels a avut ocazia să întâlnească delegația sovietică și a încredințat experiența jurnalului. Molotov, a scris el, „lasă impresia unui ins inteligent, atent, rezervat... nu poți să obții aproape nimic de la el”. Pe de altă parte, el nu era decât „un avanpost al lui Stalin, de care depinde totul”. A avut o cu totul altă părere despre restul delegației sovietice: „Indivizi medii, nici măcar unul de calibru. Parcă ar dori să ne confirme complet părerile despre natura ideologiei bolșevice”. La final a tras concluziile: „Asocierea noastră cu Moscova trebuie să fie guvernată de pur pragmatism. Cu cât ne apropiem politic, cu atât ne îndepărtăm în viziunea despre lume. Și pe bună dreptate”.

A doua zi de discuții între Hitler și Molotov s-a derulat într-o manieră similară celei precedente: fără controverse, politicos, dar fără a se găsi un numitor comun. Hitler a început prin a ridica problema Finlandei, unde „Germania nu avea niciun interes politic”, „respectând acordurile” fără să ocupe niciun teritoriu care să se fi aflat în sfera de interese sovietică, ceea ce – și nu și-a putut ascunde iritarea – nu se putea spune despre partea rusă. Hitler a insistat pe problema Bucovinei, despre care s-a plâns că nu existase „niciun cuvânt... în acorduri”.

La replica lui Molotov, că probleme precum Bucovina erau „irelevante”, Hitler a devenit și mai iritat, replicând:

„Dacă se dorește ca o colaborare germano-sovietică să aibă rezultate pozitive pe viitor, guvernul sovietic ar trebui să înțeleagă că Germania era angajată într-o luptă pe viață și pe moarte pe care voia să o încheie cu succes”.

Deși Hitler a declarat că nu exista „nicio putere pe pământ care să se poată opune celor două țări”, dacă se găseau într-o alianță, Molotov a insistat asupra problemei finlandeze, cerând o recunoaștere definitivă a libertății de acțiune sovietice în a trata cu Helsinki așa cum tratase cu Țările Baltice. Hitler a fost evaziv, negând orice ambiție în regiune, dar subliniind că un război în zona baltică „ar pune presiune de relațiile germano-rusești, cu consecințe imprevizibile”.


Recepție oferită în cinstea „oaspeților” sovietici de către naziști. Adolf Hitler, într-o conversație mai relaxată cu ministrul de Externe sovietic Viaceslav Molotov (stânga), în mijloc se află diplomatul și cel care a tradus conversația, Gustav Hilger (13 noiembrie 1940)

După care s-a lansat în subiectul său favorit: prăbușirea iminentă a imperiului britanic, unde o minoritate de 45 de milioane guverna 600 de milioane. Dar el avea să „zdrobească” minoritatea, după care va rămâne „un gigantic domeniu imobiliar planetar în faliment, cu o suprafață de 40 de milioane de kilometri pătrați”, ceea ce va duce la „perspective planetare”. De aceea, e esențial să decidă care ar fi trebuit să fie participarea URSS la „rezolvarea acestor probleme”, scop în care Hitler propunea crearea unei „coaliții” formate din Spania, Franța, Italia, Germania, Japonia și URSS care să împartă între ele „domeniul imobiliar falimentat”. 

Un meci de box din care Hitler a ieșit puțin clătinat

Molotov n-a fost impresionat de perspective. A replicat că dorea să discute o problemă „mai aproape de Europa”: Turcia. Conform instrucțiunilor primite de la Stalin, ministrul de Externe sovietic a exprimat interesul pentru strâmtori și pentru Turcia și Bulgaria. Ce ar spune Germania, a întrebat Molotov, „dacă Rusia i-ar da Bulgariei, adică țării independente situate cel mai aproape de strâmtori, o garanție în exact aceleași condiții pe care Germania și Italia le dăduseră României?”

Hitler a încercat să evite întrebarea, menționând o posibilă revizuire a convenției de la Montreux, și a replicat iritat că nu știa că Bulgaria ceruse o astfel de garanție. Molotov a insistat. Uniunea Sovietică „are un singur scop” în această privință, a declarat el, acela de a asigura controlul strâmtorilor pentru a preveni orice atac inamic prin Marea Neagră și afirmând că acordul cu Turcia și „garanția” acordată Bulgariei ar „ameliora situația”.

Apoi l-a întrebat direct pe Hitler ce poziție ar adopta Germania în privința unei garanții oferite Bulgariei de sovietici. Din nou cancelarul german a evitat întrebarea, susținând că trebuie să se consulte cu Mussolini, deoarece Bulgaria „era numai de interes periferic pentru Berlin”. Nedorind să rămână dator, a replicat: dacă Germania ar fi căutat motive de fricțiune cu Uniunea Sovietică, „n-ar fi avut nevoie de strâmtori pentru asta”.

A doua zi după Conferința Comisiei Dunării de la Galați, Hitler a emis Directiva nr. 21

Cu asta, discuțiile s-au încheiat. A fost un meci de box din care Hitler a ieșit puțin clătinat, dar convins că diplomația nu mai era o armă eficientă împotriva sovieticilor. Molotov, pe de altă parte, a fost mulțumit. Refuzând eforturile germane de a devia URSS spre sud și anunțând ambițiile strategice ale Moscovei în Europa, el îndeplinise misiunea încredințată de Stalin. Era convins că negocierile vor continua, discuțiile de la Berlin fiind doar o etapă. Hitler, pe de altă parte, a decis că era vremea unei răfuieli finale cu bolșevismul.

Evenimentul care l-a convins avea, din nou, legătură cu România, anume Comisia Internațională a Dunării și ambițiile sovietice de a îndeplini, mai nou, și un rol dunărean. Dacă mai existau dubii asupra ambițiilor sovietice în regiunea balcanică, lucrările Conferinței Comisiei de la Galați au ridicat vălul. Nu era doar o profundă ireconciliere ideologică; în decizia de atac împotriva Uniunii Sovietice a existat și o importantă cauză de natură geopolitică și strategică.

Conferința Comisiei Dunării s-a încheiat la 17 decembrie 1940, se spune după o încăierare în care s-au oferit cu larghețe pumni între delegațiile sovietică și italiană. A doua zi, Hitler a emis Directiva nr. 21, prin care armata germană trebuia să se pregătească „să zdrobească Rusia Sovietică într-o campanie rapidă”. Operațiunea Barbarossa începuse. Lumea nu mai avea să fie niciodată la fel.

Acest text este un fragment din articolul „România, casus belli? Germania și Rusia 1939-1941“, publicat în numărul 35 al revistei „Historia Special”, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 30 iunie - 29 septembrie 2021, și în format digital pe paydemic.com.

 Cumpără Acum


 Cumpără Acum