Autor 3086 vizualizări


Spiru Haret s-a născut pe 15 februarie 1851, la Iași, în familia unui funcționar din domeniul juridic, și a murit pe 17 decembrie 1912, la București. A fost matematician, fizician, astronom, pedagog, academician și om politic, el fiind, de asemenea, întemeietorul învățământului românesc modern. După unele surse, era de origine armeană. 

Provenit dintr-o familie săracă, fiind foarte dotat intelectual, reușește să avanseze din punct de vedere social. Studiile primare le face în casa părintească, în Dorohoi, iar ultimele două clase la Iași. Din 1862 devine elev al Colegiului Sfântul Sava, ca bursier. După susținerea bacalaureatului în anul 1869, se înscrie la Facultatea de Științe din București. În anul al doilea (1870), primește un post de profesor de matematică la Seminarul central Nifon din Capitală. 

Se înscrie la concursul de burse organizat de ministrul Instrucțiunii Publice, Titu Maiorescu, pe care-l trece cu brio. Petrece doi ani la Paris, unde își ia licența în matematică (1874), iar anul următor în fizică. În ianuarie 1878 obține doctoratul la Sorbona, corectând și completând lucrările marilor fizico-matematici. 

La 1 aprilie 1878 se întoarce în țară, devenind profesor suplinitor de matematici la Universitatea din București, profesor de mecanică rațională la Școala de Ofițeri de Artilerie și de Geniu (1881-1890), profesor de geometrie analitică la Școala de Poduri și Șosele (1882-1912). Membru corespondent (1879) și titular (1892) al Academiei Române. 

Din 1879 este tot mai des solicitat de Ministerul Instrucțiunii Publice, fiind numit membru în Consiliul Permanent de Instrucțiune (1882), inspector al școlilor (1883) și secretar general al Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice (1885), sub ministeriatul lui D.A. Sturdza.  

 După ce Sturdza va deveni președintele PNL și șef al guvernului, Haret va deține de trei ori portofoliul ministerului, lucru ce îi permite reorganizarea învățământului, dar mai ales ameliorarea condițiilor materiale și morale ale pedagogilor și dezvoltarea conștiinței profesionale ale acestora. Haret a primit ca sarcină din partea lui Sturdza elaborarea unei reforme închegate a învățământului românesc. Publicată în 1886, legea nu a fost pusă în discuția Parlamentului, socotindu-se ca urgențe alte legi de interes comun. 

 În primul lui mandat de Ministru al Instrucțiunii Publice, a pus în practică o primă parte a concepției sale despre reformarea sistemului de învățământ. Ținând seamă de insuficiența cadrelor didactice, de slabă pregătire atât de specialitate, cât și pedagogică, în special a învățătorilor și institutorilor, Haret își îndreaptă în mod deosebit privirile către învățământul normal-primar. El a introdus în școli învățământul agricol și înzestrarea lor cu terenuri agricole. 

Spiru Haret intervine și în structura învățământului normal-primar mărind numărul anilor de studiu, precum și în planul de învățământ prin renunțarea la studierea unei limbi străine. De asemenea, introduce în școlile normale lucrul manual, tocmai ca, pe viitor, acești învățători și institutori să fie buni îndrumători ai micilor vlăstare.  

„Legea învățământului secundar și superior”

 Înconjurându-se de specialiști de renume, în 1898, el a propus „Legea învățământului secundar și superior”, care a trecut cu majoritate în Adunarea Deputaților și cu unanimitate în Senat. Legea a instituit învățământul secundar de opt clase, care era împărțit în ciclul inferior și ciclul superior. Cel superior era orientat în trei secțiuni: clasic, modern și real. Această structură a rămas în vigoare până în 1928. 

În ceea ce privește învățământul superior, s-a propus îndreptarea acestuia spre partea practică, mai precis prin realizarea de laboratoare, clinici, seminarii pedagogice universitare, fără a se neglija însă aspectul științific. Ceea ce a însemnat legea din 1898 o putem desprinde din modesta afirmație a lui Spiru Haret însuși din “Raportul la lege asupra activității Ministerului de Instructie” din 1903: 

“În ceea ce privește învățământul secundar din 1989 se deosebește de cea din 1864 în mai multe puncte esențiale: organizarea liceelor și gimnaziilor, egalizarea conditiunilor învățământului rural cu ale celui clasic, organizarea învățământului secundar al fetelor, recrutarea și disciplina corpului didactic sunt cele mai inseminate” (“Operele lui Spiru C. Haret”, vol IV, p. 33). 

Un caracter practic, în legea adoptată în anul 1899, era prevăzut și pentru învățământul profesional.  

Adaptarea acestor tipuri de învățământ (superior și profesional) la cerințele noi mereu crescând ale societății moderne române de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul scolului al XX-lea, Haret o face prin legile din 23 martie 1898 pentru primul și 31 martie 1899 pentru cel de al doilea, completate pe parcursul celor trei ministeriate ale sale cu noi regulamente și decizii.  

În legea învățământului secundar și superior din 1898 aspectul pozitiv principal este acela că s-a pornit de la necesitatea înlocuirii învățământului clasicist, teoretic, care nu ținea seamă de nevoile concrete ale țării noastre pe teren economic și cultural, cu un învățământ în care științele trebuiau să joace un rol din ce în ce mai important, pentru că materialitatea obiectivă a lumii înconjurătoare să domine asupra ideilor filozofice ale clasicilor antichității. 

Lupta pe care Spiru Haret a dus-o cu adepții învățământului clasic, reprezentanți de seamă ai vieții politice și culturale din acel timp ne face să prețuim din ce în ce mai mult contribuția adusă de “omul scolii” la punerea bazelor învățământului românesc modern. Esența reformei pentru învățământul secundar a constat în prelungirea duratei acestuia de la 7 la 8 ani și împărțirea lui în două cicluri: cel inferior (gimnaziul) de 4 ani, care forma treapta inferioară a liceului și având o programă cu caracter practic și cel superior (liceul).  

În concepția lui Spiru Haret învățământul secundar trebuia să dea tineretului un număr de cunoștințe necesare oricărui om cult. Aceasta se va face în cursul superior. Gimnaziul avea o experiență de sine stătătoare, cu un ciclu de cunoștințe unitar, absolvenții lui obținând în urma unui examen de absolvire un certificate de capacitate, care le dădea dreptul să ocupe anumite funcții dace se opreau aici, sau să treacă în învățământul secundar superior, în liceul propriu-zis cu 4 clase, care se termină cu un examen de diplomă care dădea dreptul ca absolvenții să poată trece mai departe în învățământul superior, urmând o facultate sau o școală superioară asimilată ei. 


Statuia lui Spiru Haret din București (© Crysanta / Wikimedia Commons)

Observăm legătura dintre ciclurile de învățământ, această înlănțuire, fiecare ciclu de învățământ, de la cel primar la cel superior cu individualitatea lui proprie constituind o verigă a unui lanț care se numea învățământ modern românesc unitar. Principiul diversificării învățământului și a legării acestuia de realitățile și nevoile economice și culturale ale țării noastre, de practică, îl găsim prezent în măsura luată de Haret de a trifurca școala secundară (liceul – începând cu clasa V-a) în secțiile reală, clasică și modernă. 

În secția reală, locul principal era ocupat de matematică, fizică și științele naturii, iar în cea clasică limbile latine și greaca. Secția modernă era o îmbinare a celor două secții, de fapt secția clasică în care limba greacă era înlocuită prin științele fizice și naturale după programa secției reale. Erau comune pentru toate cele trei secții următoarele discipline: limba română, istoria patriei, istoria universală, limbile franceză și germană, noțiuni de psihologie, de logică, de economie politică, drept uzual și instructive civică, muzică vocală și gimnastică.  

Spiru Haret, prin legea învățământului secundar nu a subminat învățământul clasic cum circulau unele păreri, limba latină introducându-se în toate gimnaziile, inclusiv cele reale. Viitorului învățământului secundar în concepția lui depindea de dezvoltarea națională și armonioasă a celor două feluri de învățământ: real și clasic. Haret spunea: 

“Viata este prea scurtă, timpul este prea scump pentru că tinerii să consacre 8 ani la preumblari în grădinile de la Academos iar la vârsta de 20 de ani să se găsească în lume tot așa de străini ca și un contemporan al lui Platon care ar fi dormit 24 de secole” (“Operele lui Spiru C. Haret”, vol II, p. 158). 

Principiul individualizării pus așa de bine în evidență prin trifurcarea liceului este adâncit mai mult printr-o altă măsură deosebit de importantă luată de Haret, anume aceea a desființării bacalaureatului și înlocuirea lui cu examenul de absolvire. Măsurile luate de Haret de a înlocui bacalaureatul cu examenul general de absolvire a liceului au fost apreciate și peste hotare. Astfel dr. Edwald Hans scria: “acest fel de examen românesc care este așa de uman poate că va fi luat de model și în țările occidentale”. 

Dar după moartea lui Spiru Haret în 1925, bacalaureatul a fost reintrodus. Prin legea de la 1898 s-a înființat seminarul pedagogic universitar pentru ca viitorii profesori să dobândească pe lângă cunoștințe de specialitate și cunoștințe de pedagogie. Pe baza planurilor de învățământ, Spiru Haret a introdus pentru prima dată în învățământul românesc adevăratele programe analitice.  

Predarea istoriei se adresa mai mult memoriei și prea puțin rațiunii și inimii

Spiru Haret constată că predarea istoriei se adresa mai mult memoriei și prea puțin rațiunii și inimii. El arată că în predarea istoriei accentul trebuie să cadă pe latura afectivă, pe convingerea elevilor, pe trezirea unor puternice stări sufletești, de dragoste față de patrie și față de trecutul glorios al poporului nostru. El recomandă crearea unui bogat material ilustrativ pentru predarea istoriei. 

Pentru a organiza toate formele de învățământ într-un sistem unitar care să aibă la bază aceleași principii, Spiru Haret elaborează legea învățământului profesional în 1899, completată pe parcursul celor trei ministeriate ale sale. Școlile profesionale prin însăși menirea lor aveau un caracter realistic-practic. El precizează astfel rostul școlilor profesionale:

“Scopul școlilor profesionale este de a procura elevilor o meserie pentru a avea un mijloc de a-și câștiga viata”. 

Spiru Haret definea prin legea sa din 1899 scopul învățământului profesional: “învățământul profesional are drept obiect studiul teoretic și practic al agriculturii și industriilor anexe sau deservite, al meseriilor și al comerțului”.  

S-au construit 2 343 de școli, din care 1 980 în timpul ministeriatelor sale, a înființat peste 1 700 de posturi de învățători. Numărul elevilor înscriși în școlile elementare s-a dublat, astfel că procentul alfabetizaților din România a crescut de la 22% la 39%. În 1910 numărul promovaților se ridica la 306 121, și, în tot același an, numărul școlilor din mediul rural era de 4 695. De asemenea, înființează grădinițele. Datorită acestor realizări, fără precedent, este supranumit “Omul școlii”. 

Primul român care și-a luat doctoratul în matematică, la prestigioasa universitate din Sorbona, primește, datorită recunoașterii contribuției sale la dezvoltarea astronomiei, dreptul de a da numele unui crater selenar. Prin reformele pe care le-a inițiat în învățământ, prin articolele publicate, prin exemplul personal, prin cooptarea unor personalități din cultura românească de partea proiectelor sale, a reușit să creeze un sistem educative modern, fiind considerat pe bună dreptate întemeietorul învățământului românesc. 

Bibliografie

Nicoleta Dumitrescu, Mihai Manea, Cristian Niţă, Adrian Pascu, Aurel Trandafir, Mădălina Trandafir – “Istoria Românilor”, Manual pentru clasa a XII-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p.89
Doru Dumitrescu, Mihai Manea - “Personaje și personalități ale istoriei. Dicționar Enciclopedic”, EDP, București, 2009,370-372
“Dicționar biografic la României”, coordonator Stan Stoica, Editura Meronia, București, 2008, pp 263-265
Eugen Orghidan – “Spiru C. Haret, reformator al învăţământului românesc”, Ed. Media Publishing Bucureşti, 1994.