Autor 7595 vizualizări


Definiţia de dicţionar a modei la extremmenţionează faptul că, asemenea frumuseţii, şi aceasta stă în ochiul celui care priveşte. Pentru cultura vestică, bizară a fost atât moda macaronilor sau simpla rochiţă de muselină a reginei Maria Antoinetta, cât şi costumul cu fustă şi pantaloni care, fie că societatea a vrut, fie că nu, a schimbat mentalităţi.

 Sunt modă la extrem talia strânsă nefiresc de tare în corset, picioarele bandajate zdravăn pentru e nu permite creşterea, umerii măriţi, fustele înfoiate, pantofii bizari? Dacă da, atunci istoria modei este plină de extreme.

Ultima dintre ele, consemnată de aceia care ţin jurnalul acestei obsesii numită modă, este dată de ciudaţii pantofi botezaţi „armadillo“, creaţie a nu mai puţin ciudatului designer Alexander McQueen. Care au impresionat-o în aşa măsură pe Lady Gaga, încât nu mai puţin ciudata cântăreaţă pop a scos sute de mii de dolari din buzunar pentru a face rost de câteva preţioase perechi de colecţie. Ba încă s-a şi pozat împreună cu ei pe balconul reşedinţei sale din Manhattan, într-o costumaţie mai mult inexistentă.

Cât de minunaţi erau aceşti pantofi arătaţi lumii în 2010? Depinde cum priveşti problema. Pentru designerul care le-a dat viaţă, pantofii făcuţi din calapod de lemn şi piele de piton, înalţi de 30 de cm, împodobiţi cu patru fermoare, două pentru căptuşeală şi alte două pentru partea superioară, dau senzaţia că purtătoarea păşeşte asemenea unei balerine, doar cu vârful picioarelor.

Alţii însă i-au considerat hidoşi şi nepractici. Astfel, pentru Sarah Mower, critic de modă, „picioarele par scufundate în aceşti pantofi groteşti, arătând precum nişte capete blindate ale unei bizare specii de monstru antideluvian“.

Alexander McQueen se află însă doar la capătul unui lung şir de creatori care au împins moda dincolo de zona de confort general acceptată. În 2007, manechinele au defilat pe podium prezentând creaţiile casei de modă olandeze Viktor&Rolf. Modelele erau îmbrăcate în lampioane cu bulbi instalaţi pe cap care, pe deasupra, mai şi luminau. Alt exemplu consemnat de vogue.co.uk, pantofii cu platformă exagerat de înaltă:creaţiile lui Vivienne Westwood aproape că i-au frânt picioarele celebrei Naomi Campbell, într-o căzătură faimoasă petrecută în februarie 1993 şi care a imortalizat-o în istoria modei şi cu această păţanie, nu doar cu frumuseţea şi biografia ei chic.

 Caterina de Medici şi talia ei de 13 inci

Corsetul este însă poate primul exemplu de modă dusă la extrem. Cei mai mulţi istorici sunt de părere că strivirea taliei în chingi de fier avea legătură cu erotismul şi nu cu altceva. Trebuie că şi femeile gândeau la fel din moment ce secole de-a rândul şi-au lăsat trupul întemniţat în cuşti chiar cu riscul propriei sănătăţi. Ba mai mult, corsetul era completat de o crinolină care exagera dimensiunile şoldurilor şi care nu spunea altceva decât că maternitatea şi feminitatea fac casă bună.

Unii au dat-o de exemplu pe Caterina de Medici care, se spune, avea o talie de 13 inci. Doar că nu este foarte clar ce însemna un inci pe vremea reginei Franţei. Alţii au spus că împărăteasa Sissi a Austriei ar fi avut ba o talie de 40 de cm, ba de 47, ba de 50 de cm, aceasta fiind o altă calitate a sa pe lângă multe altele. Gurile rele spun însă că împărăteasca era victima propriei vanităţi.

Strivind bustul şi ridicându-l totodată (sau nu), corsetul a rămas un obiect nelipsit în garderobă până în 1900 şi a continuat să distrugă silueta femeilor sub pretextul că o face mai atrăgătoare. Istoricii modei remarcau linia nefirească a corsetului în 1902:acesta împingea în spate burta şi şoldurile presând pieptul şi silind corpul să capete forma literei S. Apropierea Primului Război Mondial avea să elibereze femeia de dinconfort.

Uneori, moda se ciocneşte de regulile instituite la nivelul societăţii, a explicat istoricul Katz Werlin pentru BBC. Schimbările se produc cu atâta rapiditate şi adesea în timpurile moderne nu stăm de două ori să ne gândim la asta, a mai spus aceasta. Moda radicală probabil că nu producea acelaşi şoc ca acum 100 de ani.

 1770:„Un soi de animale, nici bărbaţi, nici femei, de un sex incert, s-au risipit printre noi în ultima vreme. Îşi spun macaroni”

Dar poate n-a existat în întreaga istorie a modei un stil vestimentar mai detestat decât acela purtat de macaroni. Pe la mijlocul anilor 1700, aceştia au şocat şi scandalizat lumea cu îndrăzneala lor de a sfida orice reguli vestimentare. Cu pălăriile minuscule cocoţate în vârful perucilor enorme, vestoanele viu colorate, hiperdantelate şi cu mulţi nasturi exagerat de mari, şosetele stridente şi pantofii cu pampoane, acest grup de aristocraţi britanici, pe care astăzi cel mai probabil i-am numi metrosexuali, refuzau să fie judecaţi după felul în care arată.

Stilul a fost purtat prin toată Europa de aceşti britanici bogaţi şi excentrici, care au considerat că trebuie să se facă cunoscuţi şi totodată să sfideze orice regulă imediat ce şi-au terminat educaţia formală. La baza vestimentaţiei lor stătea stilul impunător al modei franceze şi italiene din acele timpuri, doar că micile detalii erau foarte mult exagerate. În plus, pentru ca bizareria să fie totală, dezvoltaseră şi propriul stil de a vorbi, într-o păsărească ce amesteca franceza cu italiana şi Dumnezeu mai ştie cu ce. Numele de macaroni, după câte se pare, li se trage de la faptul că le plăcea mult mâncarea italienească.

Scandalizaţi erau însă şi aceşti macaroni care păreau a fi obsedaţi de moda timpului şi de faptul că aceasta era împărţită pe sexe, iar ei simţeau nevoia să dărâme aceste bariere, mai notează istoricul Katz Werlin. Dintr-o mie de motive, moda era asociată cu femeia, iar aceşti bărbaţi care îndrăzneau să calce prejudecăţile în picioare erau percepuşi ca ridicoli şi efeminaţi. Îndrăzneala lor le-a adus batjocura populară. Până şi celebrul cântec „Yankee Doodle” conţine o referinţă la moda bizarilor aristocraţi:Yankee Doodle a sosit în oraş călare pe un ponei, şi-a înfipt o pană în şapcă şi a devenit macaroni.„Yankee Doodle went to town a-riding on a pony, stuck a feather in his cap and called it macaroni”.

„Oxford Magazine” scria în 1770 despre macaroni că „un soi de animale, nici bărbaţi, nici femei, de un sex incert, s-au risipit printre noi în ultima vreme. Îşi spun macaroni”. În acelaşi an, „The Public Ledger” scria că macaroni sunt un fel de şerpi care fac marele tur pentru a aduce cu ei viciile vecinilor. În cele din urmă, constată istoricii, moda acestor excentrici a fost un moft. Imediat după ce s-a stins moda macaronilor, canonul frumuseţii masculine la curtea regelui Angliei a fost decis de arbitrul eleganţei, Beau Brummell (1778-1840), cel care a respins definitiv ornamentele carnavaleşti ale costumelor de până atunci, impunând hainele lungi şi închise la culoare, pantalonii lungi în locul pantalonaşilor trei sferturi, cămăşi imaculate şi cravate tricotate. Şi el, însă, ducea moda la extrem, de vreme ce recomanda ca lustrul la pantofi să fie dat cu şampanie şi spunea că are nevoie de cinci ore pe zi să se îmbrace. În austeritatea sa, a inventat o altă modă care va deveni „extremă”, cea a dandyismului.

Regina Franţei în lenjerie

Tot pe la 1700, aristocraţia europeană avea să mai suporte un şoc. Austriaca Maria Antoinetta, regină a Franţei în 1783, a pozat în ceea ce lumea bună a considerat a fi o cămaşă de noapte. În fapt, o rochie albă, din muselină, legată sub sâni cu o panglică, atât de simplă încât i-a făcut pe toţi să creadă că, pur şi simplu, suverana uitase să se îmbrace şi era în lenjerie. Plus că, pe sub rochiţă, regina nu mai avea agăţate toate acele coşuleţe care umflau rochia şi creau dificultăţi dacă purtătoarea trebuia să treacă dintr-o încăpere în alta pentru simplu fapt că nu încăpea pe uşă. Atunci când păşea, straturile de muselină se unduiau în jurul gleznelor Mariei Antoanetta, alt tabu de neatins în acele timpuri.

Atunci când pictoriţaÉlisabeth Vigée Le Brun (1755-1842)a pictat-o pe regină în noua sa rochie şi a expus tabloul, s-a stârnit un imens scandal. Cum regina era cunoscută pentru viaţa opulentă pe care o ducea la Curte, iar moda era pe-atunci incredibil de elaborată, s-au căutat câteva explicaţii pentru această situaţie greu suportabilă. Contemporanii nu puteau crede că aceasta căuta un stil vestimentar mai simplu şi mai potrivit vieţii la ţară, unde se retrăsese, astfel că unii au spus că, prin stilul simplu al rochiei, regina ar vrea în fapt să discrediteze monarhia, întrucât consoarta regelui ar trebui să întruchipeze gloria şi măreţia soţului său şi nu să arate ca o „duduie leneşă pe canapea”. Alţii au acuzat-o că vrea să-i scoată din afaceri pe comercianţii francezi de mătase. Cum comerţul cu mătase era o parte importantă a economiei acelei vremi, utilizarea altor materiale pentru confecţionarea hainelor reprezenta o lovitură sub centură dată de concurenţa străină. Însă rochiţa de muselină, descrisă iniţial ca indecentă, a devenit populară pentru femeile şi moda feminină în 1790, atât în Franţa, cât şi în Marea Britanie.

 Şi pantaloni, şi fustă

În 1851, Elisabeth Smith Miller scotea pe piaţă la New York o ţinută care avea să fie adoptată pe loc de Amelia Bloomer, o cunoscută activistă pentru drepturile femeilor. Ţinuta era o alternativă la costumele greoaie şi nepractice pe care femeile erau silite să le poarte. Concret, ţinuta era compusă din pantaloni strânşi la glezne sau creţi, peste care venea fusta trei sferturi.

Toate bune, doar că societatea nu era pregătită să vadă gleznele femeilor, chiar dacă erau ascunse în pantaloni, iar scurtarea fustei era de-a dreptul un atentat la pudoare. De fapt, lumea nu era pregătită să vadă pantaloni îmbrăcând picioarele femeilor. Un astfel de costum însă oferea posibilitatea femeilor de a merge mai uşor pe bicicletă şi de a se descurca mai lesne în situaţii de zi cu zi.

Ţinuta a devenit însă o adevărată declaraţie politică, iar purtătoarele ei au fost atacate în public, notează istoricul Rebecca Tuite. Bloomers a devenit un termen peiorativ, un nume dat acelor femei implicate în mişcarea pentru emancipare. Şi acestea au fost satirizate. Au fost desenate caricaturi cu femei care se îmbrăcau şi se purtau precum bărbaţii şi, pentru o scurtă vreme, pantalonii femeilor au fost ascunşi în şifonier. Când au revenit, zeci de ani mai târziu, nu mai păreau o declaraţie politică şi îşi pierduseră puterea de a scandaliza. După 1900, femeile au început iar să poarte pantaloni, dar atât aceştia, cât şi fustele s-au oprit la genunchi. Mulţi au considerat în continuare că o femeie în pantaloni pierde ceva din feminitate, astfel că moda a fost exilată printre elevele de colegiu şi tinere iubitoare ale sportului. În ciuda opoziţiei societăţii, costumul Bloomer avea să schimbe moda feminină pentru totdeauna. Şi nu numai.

Să mai spunem că, nu întâmplător, moda extremă este asociată de istorici şi antropologi alterării fizice a corpului omenesc. Este de notorietate faptul că gheişele îşi deformau picioarele pentru a părea mai mici şi mai delicate, că se fac operaţii pentru lungirea/scurtarea membrelor sau pentru a micşora grosimea taliei. Este la fel de bine ştiut faptul că, în vremea din urmă, industria protezelor, a tatuajelor şi a implanturilor este în plină expansiune. Omul ar face orice pentru a-şi schimba identitatea, pentru a fi altul, în credinţa poate mistică, poate naivă, că-şi poate schimba astfel şi destinul. Dar despre toate acestea, altă dată. 

""