Moartea lui Ştefan Foriş. Politica făcută cu ranga

Autor 34222 vizualizări


Ştefan Foriş a fost, timp de patru ani, şeful comuniştilor din România. A fost ales de Comintern şi recomandat de zelul cu care respecta prescripţiile Moscovei. Habotnicia birocratică prin care ţinea frâiele partidului în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial i-a salvat pielea, dar i-a grăbit sfârşitul. Moartea sa descrie perfect fundaţia comunistă a puterii din România:barbară şi derizorie, într-o luptă de orgolii pentru funcţii şi privilegii. Lui Foriş, o rangă primită în moalele capului i-a fost letală.

„Am găsit singur soluţia şi i-am spus lui Ghiţă (n.r. – Gheorghe Gheorghiu-Dej) că am terminat şi m-a felicitat. Mi-a spus:«Bravo, bine că ai terminat. Dă-l în ... mă-sii». După aceea s-a făcut o masă mai mică. M-a întrebat încă o dată:«Mă, ai terminat? Bine că ai terminat şi tu şi noi». [...] Vă spun sincer că am făcut din convingere în momentul acela“. Gheorghe Pintilie (n.r. – născut Pantelei Bodnarenco, cunoscut sub numele Pantiuşa), 30 octombrie 1967, în faţa comisiei PCR pentru anchetarea abuzurilor şi crimelor din timpul lui Gheorghiu-Dej.

„Momentul acela“, făcut din convingere şi celebrat cu cinism la o masă mai mică, este, de fapt, deznodământul tragic al unuia dintre staliniştii din România cei mai devotaţi Moscovei. Este vorba despre uciderea lui Ştefan Foriş (născut Fóris István), secretar general al Partidului Comunist din România (PCdR) din 1940 până la 4 aprilie 1944. La 4 aprilie 1944, Foriş e eliminat din vârful piramidei PCdR pentru a face loc unui conspiraţionist mai abil:Gheorghe Gheorghiu-Dej. Emil Bodnăraş e cel care i-a pus în faţă „demisia“ – un document falsificat, cu adresa Cominternului –, alături de un pistol şi un ciocan. Încolţit, Foriş cade la partid, e arestat, pus în liberatate şi din nou arestat. Sfârşeşte în subsolurile comuniştilor.

Foriş era prea înalt

Cum s-a întâmplat? Pantiuşa:„Să vă spun cum a fost:eu am săpat groapa, eu personal am făcut totul, nu am vrut să amestec pe nimeni [...] Groapa am făcut-o mai adâncă – abia acum am aflat că oasele putrezesc – am săpat mai adânc că, dacă cineva va schimba podeaua să nu dea peste el, cam 2-3 metri adâncime“. „Groparul“ individualist săpase chiar în clădirea în care fusese primul sediu al Partidului Comunist, pe Aleea Alexandru din Bucureşti – azi, sediul ambasadei Poloniei.

După ce fusese ţinut prin beciuri şi alte subterane mai bine de doi ani, în iunie 1946, Foriş este adus cu forţa în locul care avea să-i fie mormânt. Zguduitoare scenă de ev mediu:în dreptul uşii, şoferul lui Pantiuşa, Dumitru Neciu, îl izbeşte cu o rangă în moalele capului. Să fie sigur că nimereşte şi pentru că victima era înaltă, bărbatul se urcase pe un scaun aşteptând să dea lovitura finală (n.r. – iniţial, Pantiuşa recunoaşte că el ar fi fost autorul crimei, dar apoi lasă ranga în mâna lui Neciu). Fost ministru de Interne în timpul operaţiunii, Teohari Georgescu, îşi aminteşte, la 17 ianuarie 1968, în faţa aceleiaşi comisii de partid:„Nu a putut fi omorât cu o singură lovitură şi a trebuit să-i dea mai multe lovituri. [...] Nu a fost împuşcat pe motivul ca să nu facă gălăgie. [...] După câte ştiu, deasupra s-a turnat o placă de beton“. Pantiuşa confirmă:„Am pus pământ, apă, am lăsat 2-3 zile până s-a bătut şi iar am pus apă şi singura grijă a fost ca să se aşeze pământul. Podeaua era de scândură albă, nevopsită şi m-am preocupat s-o vopsesc dar nu am găsit vopsea şi am lăsat-o la fel. Apa cu care udam locul era luată de la chiuvetă“.

Întâi judecători, apoi procurori

Revenim:după această tulburătoare scenă care l-ar fi putut inspira chiar şi pe Tarantino pentru capodopera „Reservoir Dogs“, mafioţii de partid se aşază la o masă şi sărbătoresc. Iar obscenitatea asasinatului nu opreşte aici:la ceva vreme după crimă s-au gândit să dovedească şi vinovăţia celui deja executat – Foriş ar fi fost informator al Siguranţei. Teohari Georgescu, în faţa comisiei din ’68:„A fost prea scurt timpul până la executarea lui ca să faci cercetări“.

Cazul Ştefan Foriş este un spectacol absurd al vanităţii şi al luptei pentru putere fără scrupule. E reprezentarea exactă, în mic, a felului în care regimul comunist a existat în România:construit din crime, trădări, orgolii şi oportunism. Foriş a fost o victimă a propriei personalităţi şi a sistemului la care a contribuit din plin. A fost o victimă a frustrărilor şi răzbunărilor comuniste puse în scenă cu instrumentele specifice unei mafii din cele mai declasate zone de la periferia politicii româneşti. A fost o victimă a propriei istorii.

Pentru URSS şi cauza sovietică Foriş păstra un devotament necondiţionat, iar comuniştilor din România le impusese o disciplină de o inflexibilitate soră cu fanatismul. Caracterul său rigid şi impulsiv, dar şi vanitatea pe care o afişa l-au făcut să intre în conflict cu mulţi dintre activiştii de partid din ilegalitate – îl urau comuniştii pentru rapoartele interminabile pe care le scria, pentru că nu ieşea, aproape niciodată, din casele conspirative, pentru că nu reuşea să unească nucleul şi aşa firav al comuniştilor ilegalişti. Războiul începuse, legătura cu Moscova nu mai exista, iar Foriş era paralizat. Totuşi, în 1940, maghiarul părea persoana aproape perfectă pentru a-i conduce pe comuniştii români:deşi intelectual, era etnic maghiar şi devotat pătimaş lui Stalin. Asta n-a împiedicat însă pe nimeni să-i hărăzească sfârşitul.

„Îl ţinem de mult, îl suprimăm?“

Despre autorii morali ai acestei decizii, Teohari Georgescu îşi aminteşte, la 18 mai 1953, în timpul anchetelor „deviaţioniştilor de dreapta“ printre care se număra:„M-am dus la secretarul general al Partidului şi l-am întrebat:«Ce facem cu Foriş, îl ţinem de mult, îl suprimăm?». Faţă de propunerea mea, secretarul general al Partidului mi-a spus că este de acord să-l suprimăm. După aceea am căutat pe Vasile Luca şi Ana Pauker – i-am găsit împreună într-o cameră a lui Ana Pauker de la etajul I [...]. Amândoi au fost de acord. [...] După aceasta, generalul Pintilie mi-a confirmat că a fost executat“.

Foriş stătuse timp de aproape doi ani în arestul ilegal al staliniştilor săi. Şi, chiar dacă îşi înţelegea poziţia – Dej comandase schimbarea lui din funcţie şi acum era cel care-i hotăra destinul –, tot încercase să ajungă din urmă luminiţa ce abia pâlpâia la căpătul tunelului. Astfel, în perioada mai ’44-ianuarie ’45, Foriş scrie conducerii PCdR un memoriu şi patru scrisori.

Mama lui Ştefan Foriş

Un exemplu:la 5 decembrie 1944, Foriş scrie CC al PCdR, cu o disperare mascată de stilul său sobru şi distant – „Vă cer scuze că vă răpesc timpul preţios cu cererea mea acum, când sunteţi ocupaţi cu problemele cele mai grele şi urgente. Cer eliberarea mea de sub stare de arest şi punerea mea la oricare muncă până la judecarea cazului meu. [...] Mama mea din cauza amânărilor şi-a pierdut orice răbdare şi vrea să meargă la personalităţi străine în chestia mea. Acest lucru m-ar compromite şi ar fi în dauna partidului. [...] Dânsa a devenit foarte nervoasă şi mi-e tare frică nu cumva să-mi facă vreun mare bucluc“. Scrisorile n-au avut niciun efect asupra destinului său, însă au atras atenţia asupra unei alte persoane:mama.

Sumbru epilog:din 1946, mama lui Foriş e purtată de la Oradea la Bucureşti, apoi la Băile Felix şi iar la Oradea, pe strada Cuza Vodă nr. 20, unde şi-a găsit şi sfârşitul. Activistul Adolf Fogel, în casa căruia femeia s-a prăpădit, susţine că aceasta ar fi murit de moarte bună:era bolnavă de inimă, nu prea mânca şi postea des. Totuşi, vulgata istoriei lasă deschisă varianta asasinatului. Se întâmpla în vara lui ’47. Pentru că nu puteau s-o îngroape creştineşte, patru comunişti au învelit cadavrul fără niciun fel de îmbrăcăminte într-o pătură şi l-au aruncat în Crişul Repede. 

""