Autor 1948 vizualizări


Pe 25 decembrie 1989, evenimentul cel mai important l-a constituit judecarea, condamnarea la moarte şi execuţie a soţilor Ceauşescu. La Târgovişte, evenimentele au scăpat de sub control. Fostul conducător Nicolae Ceauşescu  şi soţia acestuia, Elena Ceauşescu, au fost asaltaţi şi duşi într-o cameră şi judecaţi pentru faptele lor. Aceştia au fost acuzaţi de:genocid, subminarea economiei naţionale, subminarea puterii de stat şi acte de diversiune. Nicolae şi Elena Ceauşescu nu au recunoscut în nici un moment legitimitaea procesului. La procesul restrâns pe care l-au avut cei doi conducatoris-a stabilit:pedeapsa cu moartea. Foştii lideri au fost împuşcaţi cu sute de gloanţe, practic i-au făcut de nerecunoscut[1]. Cei doi soţi comunişti nu au înţeles ce li se întâmpla.

Problema apare în momentul în care cei care le-au hotărât sentinţa la moarte nu au dorit un proces liber, într-o încăpere deschisă la care să participe şi cetăţenii. De ce le-a fost frică? Personal, mă gândesc că le-a fost teamă să nu fie condamnaţi ca cei doi. Familia Ceauşescu merita un proces liber în care şi populaţia României să aibe un cuvânt de spus, să le hotărască soarta deoarece cetăţenii au fost cei care au trait modului de viaţă drastic implementat de Nicolae Ceauşescu.  Ar fi fost un proces drept cu urmări clare. Poate cetăţenii ar fi hotărât ca cei doi să fie închişi pe viaţa, nu ucişi cu brutalitate. Da, soarta istoriei nu s-ar fi schimbat deoarece aceştia erau închişi, iar noul regim îşi avea cuvântul lui de spus. Posibil Ceauşescu ar fi suferit mai mult dacă ar fi văzut cum lumea se bucură de libertate, ar fi fost martorul unor importante schimbări pentru istoria României.

 Ceauşescu a murit crezând că cetăţenii români îl iubesc şi că el a făcut tot ce e mai bine pentru ţară. A murit cu această impresia deoarece a dus mult prea departe cultul personalităţii, acţiune care îl făcea să se simtă iubit de populaţie, deşi acestă gândire, el a perceput-o total greşit.

Unii istorici susţin ideea că Ceauşescu ar fi fost omorât din cauză că celor de la noua conducere le-a fost frică de faptul ca el să nu revină din nou la conducere şi să implementeze un regim şi mai drastic[2]. Deşi, Ceauşescu era în continuare şeful Securităţii şi avea adepţii lui, era mai greu ca într-un sistem în care democraţia se concretiza peste tot în Europa să mai ai acelaşi control ca înainte. Ceauşescu nu a ţinut legătura cu toate statele comuniste, el a izolat România într-o bulă de aer ce era greu penetrabilă. Singurele state cu care avea relaţii mai solide erau cele din Asia şi Africa. Alţi cercetători susţin idea că eliminarea fizică a soţilor Ceauşescu a venit din exterior. Fapt ce  îi scuteşte pe Ion Iliescu, Brucan şi Stănculescu de orice suspiciune de cruzime. Alţi analişti susţin că ordinul de condamnare ar fi ajuns direct de la Moscova printr-o convorbire telefonică cu Brucan. Ion Iliescu şi-a menţinut poziţia ferm referitoare la executarea foşţilor lideri comunişti considerând că a fost un act ce trebuia făcut într-o situaţie de urgenţă[3].

Astfel, am privit cum moare Partidul Comunist Român prin fiinţa celor doi mari dictatori ce vor rămâne mereu în istoria României şi a Europei.

Reacţiile venite din Vest şi Est referitoare la înscenarea şi executarea rapidă nu sunt international favorabile, astfe Washingtonul dorea ca procesul de execuţie să fi fost public, iar de cealaltă parte, Moscova prin Ministrul de Externe, a lăsat să se subînţeleagă că procesul ce a existat nu i-a lăsat indiferenţi.

În această zi, Iliescu, apropiatul său, generalul Stănculescu şi alţi membri urmăresc curerirea puterii, un obiectiv de neocolit în ochii lor[4].

Trupurile neînsufleţile ale foştilor lideri comunişti au fost aduse cu elicopterul în Bucureşti. Seara, radioul şi televiziunea, transmit comunicatul Frontului Salvării Naţionale prin care se anunţa executarea dictatorilor pe baza unui act în care capetele de acuzare au fost:genocide, subminarea puterii, încercarea de a fugi din ţară cu fonduri depunse în diverse bănci, subminarea economiei naţionale. Tot în cursul aceleiaşi seri, televiziunea transmiea versiunea scută a procesului de executare.

Constituirea noilor structuri de putere s-a constituit într-un climat de tensiune, sub presiunea oamenilor rămaşi încă în Piaţa Palatului, dar şi a oamenilor pătrunşi în Palat.

Pe data de 26 decembrie 1989, se stabileşte ierarhia în Consiuliul Frontului Salvării Naţionale, astfel Ion Iliescu este preşedinte, iar Dumitru Mazilu devine prim-vicepreşedinte.

Ion Iliescu îşi ia treaba în serios şi semnează primele patru decrete în funcţia de preşedinte:Decretul numărul 1, prin care Petre Roman este numit prim-ministru al Guvernului provizoriu, Decretul numărul 2:colonelul în rezervă Nicolae Militaru este chemat în cadrele active ale armatei;Decretul numărul 3 îl numeşte în funcţia de Ministru al Apărării pe generalul Nicolae Militaru, iar în funcţia de Ministru al Economiei Naţionale pe generalul Victor Stănulescu, iar Decretul numărul 4 transferă Departamentul Securităţii Statului în cadrul Ministerului Apărării Naţionale împreună cu alte organe din subordinea Ministerului de Interne[5]. Tot în această zi, din iniţiativa unui grup de studenţi ai Universităţii din Bucureşti se formează Frontul Democratic Studenţesc.  Clasa politică a pus accentul pe confruntare, pe o răfuială personală. Nu a existat o dezbatere clară privind căile de dezvoltare politică, lăsându-se ca România să meargă spre nesiguranţă.

Situaţia în ţară nu s-a potolit, focurile de armă continuă, sunt raportate diverse atacuri asupra aeroportului şi sediului Comitetului provizoriu al Frontului. Poluaţia continuă să trăiască evenimentele cu spaimă.

La 27 decembrie este oficializată nouă componenţă a biroului Executiv al Consiliului Frontului cu următoarea componenţă:Ion Iliescu, preşedinte, Dumitru Mazilu, prim-vicepreşedinte, Cazimir Ionescu şi Kiraly Karoly, vicepreşedinţi, Dan Marţian, secretar, Bogdan Teodoriu, Vasile Neacşa, Silviu Brucan, Gheorghe Manole, Ion Caramitru şi Nicoale Radu, membri[6]. Listă făcută de Consiliul Frontului are 35 de membri.

Între timp, Ion Iliescu este sunat de Mihail Gorbaciov şi este felicitat pentru ceea ce au obţinut şi îl anunţă că va veni în vizită la Bucureşti Ministrul de Externe al URSS, Eduard Şevarnadze. Felicitările, salutările de bine şi de sprijin pentru poporul român vin din întreaga lume.

Seara, are loc prima sesiune  a Consiuliului Frontului Salvării Naţionale în care a fost adoptat primul decret-lege al noului organ legislativ. Tot în aceeaşi sesiune sunt anulate legile ce priveau sistematizarea localităţilor, obligaţia specialiştilor de a locui în localităţile unde muncesc, programul de alimentare ştiinţifică a populaţiei, reglementarea întreruperii sarcinii, articolele din Codul Penal referitoare la avort şi regimul maşinilor de scris şi al altor aparate de multiplicat.

În ziua de 28 decembrie 1989, Consiliulul Frontului Salvării Naţionale face un apel prin Televiziune în care roagă cetăţenii „să pună capăt actelor de vendetă şi să realizeze o reconciliere naţională[7]. Tot în acelaşi comunicat de presă se precizează şi „...apelăm la populaţie ca asemenea acte să fie oprite în folosul convieţuirii normale a tuturor cetăţenilor României. Apelăm călduros la cetăţenii ţării să evite excesele de violenţă care ar dezonora revoluţia noastră. Promovarea democraţiei, a libertăţii şi demnităţii, aceste minunate obiective ale revoluţiei noastre, se poate şi trebuie să se facă prin mijloace paşnice, într-un climat de reconciliere a tuturor forţelor societăţii noastre”[8].

Reacţiile ţărilor occidentale continuă să apară, astfel Ministru de Externe indian „salută”[9]România şi trecerea acesteia spre democraţie şi libertate, secretarul general al Partidului Comunist Francez, George Marchais are acelaşi discurs ca şi Ministrul de Externe indian.

Ziua de 29 decembrie aduce din nou reacţii externe din partea liderului Lech Walesa care în discursul lui sprijină pe români cu toate forţele în lupta ce o duc, Ministrul de Externe danez, Paul Schluter, declară că guvernul Danemarcei recunoaşte noul guvern al României şi va ajuta la activitatea acestuia, Italia, Japonia, Republica Federală Germană declară aceleeaşi lucruri şi faptul că sunt uimiţi de imaginile emoţionante, dar în acelaşi timp tragice prin care a trecut poporul român în ultimile zile. Tot în aceeaşi zi, Consiliul Frontului Salvării Naţionale printr-un Decret abrogă documentele referitoare la asigurarea suprafeţelor locative în România, modul în care cetăţenii români pot presta servicii contra cost, apărarea secretului de stat şi a modului de stabilire a relaţiilor cu străinii. Conducerea Frontului Salvării Naţionale desfiinţează Departamentul Securităţii Statului[10].

Sfârşitul de an nu aduce mari schimbări în politica internă a României, ci câteva Decrete ale Consiliului Frontului Salvării Naţionale prin care anunţă stabilirea criteriilor de constituire, organizare şi funcţionare ale Guvernului României. Guvernul României se stabilea ca „organ suprem al administraţiei de stat şi raspunzător în faţa Consiliului Frontului Salvării Naţionale[11]. Tot în cursul aceleeaşi zile se anunţă şi Decretul privind pluripartidismul şi se stabilesc norme referitoare la funcţionarea şi înregistrarea partidelor politice şi a diverselor organizaţii în România.

Noua conducere a implimentat şi a scos legi ce au domnit de peste două decenii în România. Lucrurile par că se schimbă în bine, dar cum putem spune că lucrurile vor evolua la fel dacă conducerea are în componenţa sa oameni din vechiul sistem, oameni care au fost huiduiţi de cetăţenii români, iar noul preşedinte nici nu a luat în totalitate părerea celor care au fost asupriţi de atâta vreme. Noua conducere ar trebui să însemne şi noi oameni, oameni ce ar trebui să redea viitorul ţării. Oamenii din conducere nu vor aduce bunăstare şi linişte populaţiei deoarece primul ministru, un tânăr, a fost ales prim ministru în care lipsa de experienţă îşi va spune cuvântul.

Lupta pentru putere a fost acerbă şi în interiorul noi puteri. Au existat diverse discuţii şi alianţe făcute pe ascuns pentru a prinde un rol în viitoarea Românie. Lucrurile nu ar fi trebuit să stea aşa, ci mult mai simple, astfel din momentul în care au început să existe alianţe în interiorul noi puteri s-a demonstrat că revoluţia română a fost degeabă şi că toată lupta dusă de populaţie spre bine a fost în zadar. Noua România a pierdut o primă şansă de la început[12].

În timp ce grupul compus din comunişti şi democraţi încercau să conducă ţara ce era încă împovărată de o dictatura nemiloasă şi răsturnarea ei sângeroasă, Ion Iliescu promitea interzicerea vechiului Partid Comunist şi că va lăsa Securitatea sub comanda Armatei. De asemenea, acesta anunţase că proiectul făcut de Frontul Salvării Naţionale era doar un element tranzitoriu şi că nu ştie dacă se va prezenta la alegerile viitoare ce au fost stabilite în luna aprilie[13].

România a reuşit să îşi cucerească libertatea cu preţul vieţii, fusese sprijinită cu vorba şi cu fapte din întreaga lume, chiar dacă numărul civililor nu era atât de mare precum a declarat Frontul Salvării într-un comunicat.

În toate aceste zile, ţările occidentale ajutau România cum puteau. De exemplu, Marea Britanie a donat tone de medicamente ce au fost împărțite prin toată ţara, Elveţia a trimis tone de îmbrăcăminte, Austria a trimis maşini şi utilaje pentru căteva săli de operaţie complete, URSS ne-a ajutat pe lângă tone de medicamente şi cu restabilirea livrărilor de petrol, gaze şi energie electrică. Astfel, fiecare stat a venit în întrajutorarea României pentru a trece cât mai uşor şi rapid de evenimentele ce s-au întâmplat. Marele nostru vecin a demonstrat solidaritate cu noul regim ce dorea să meargă pe calea statelor occidentale şi a democraţiei.

O schimbare esenţială în sistemul politic al României a fost construcţia partidelor politice. Acest proces nu a fost facil derulându-se cu stângăcie şi cu contradicţii. Nu a fost deloc greu ca grupurile de oameni în primele zile post comuniste să se denumească „partide politice” adoptând în lipsa unei doctrine, asociindu-se cu o etichetă liberală, creştin-democrată, social-democrată etc[14]. Aceste grupuri au apărut ad-hoc deoarece în politica post-decembristă în România, actul legislativ care reglamenta crearea unui partid politic era indulgent. Astfel. Prin Decretul numărul 8 din 30 decembrie 1989, condiţia esenţială a unui partid era existenţa a 259 de membri, ceea ce a creat un teren propice[15].

 



[1]Catherine Durandin, Moartea Ceauşiştilor. Adevărul despre o lovitură de stat comunistă, Editura Humanitas, Bucureşti, 2011, pag.147-158.

[2]Ibidem.,  pag. 145-146.

[3]Florin Abraham, Transformarea României 1989-2006. Rolul factorilor externi, Editura Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2006, pag. 69-73.

[4]Catherine Durandin, op.cit., pag. 158-159.

[5]Emil Constantinescu, Păcatul originar, sacrificiul fondator. Revoluţia din89 aşa cum a fost, Editura Minerva, Bucureşti, 2009, pag. 380-381.

[6]Sergiu Nicolaescu, Recviem pentru adevăr. Decembrie 1989, ediţia a II-a, Editura Universitară, Bucureşti, 2011, pag. 197.

[7]Alexandru Duţu, Revoluţia din 1989-Cronologie, Editura Institutului Revoluţiei Române din decembrie 1989, Bucureşti, 2006, pag. 287.

[8]Alexandru Duţu.op.cit., , pag.287.

[9]Ibidem, pag. 288

[10]Ruxandra Cereseanu, Decembrie89. Deconstrucţia unei revoluţii, Ediţia a II-a, Editura Polirom, Iaşi, 2009, pag. 235.

[11]Caietele Revoluţiei, nr. 2/2006, pag. 53.

[12]Sergiu Nicolaescu, op.cit., pag. 198.

[13]Antonia Rados, Complotul Securităţii. Revoluţia trădată din România, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1999, pag. 128.

[14]Constantin Hlihor, România. Căderea Comunismului şi Naşterea Democraţiei 1989-2000, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2006, pag.  149.

[15]Lucica Pădureanu(coordonator),   Repertoriul Actelor publicate în Monitorul Oficial al României, partea I, 22 decembrie 1989-31 ianuarie 1998, Bucureşti, 1998, pag.15.