Moartea care a zguduit monarhia britanică

Autor 27646 vizualizări


Moartea soțului Reginei Victoria, Prințul Albert, a dat familiei regale britanice o lovitură de pe urma căreia aproape că n-a reușit să-și revină. Dispariția lui Albert a fost considerată atunci o calamitate națională și ea aproape că a dus la înlăturarea monarhiei.

Prințul Albert a murit la ora 22.50 într-o noapte de sămbâtă, 14 decembrie 1861, la Windsor. Un mesaj a fost transmis în mai puțin de o oră primarului Londrei, iar sunetul marelui clopot de la Catedrala St. Paul a răspândit imediat vestea în oraș. Toată lumea știa că acest sunet  nu poate însemna decât două lucruri:fie moartea unui monarh, fie un moment de mare criză națională precum războiul. Oamenii ce locuiau în apropierea catedralei au fost treziți imediat de sunetele clopotului. În scurtă vreme, în fața marii catedrale s-a adunat o mulțime de oameni. Tocmai în dimineața anterioară veștile de la Windsor anunțaseră că Prințul, care nu se simțise bine în ultimele două săptămâni, era mai bine. Toți englezii se liniștiseră, crezând că ce fusese mai rău trecuse.

Majoritatea ziarelor pentru ziua de duminică, 15 decembrie, era deja la tipgrafie și vestea nu a fost publicată. Pentru oamenii de rând, vestea morții Prințului Albert a venit cu sunetul clopotelor, pe măsură ce mesajul era transmis din localitate în localtate. Mulți n-au realizat imediat semnificația clopotelor până la momentul rugăciunilor de dimineață dedicate familiei regale e aveau loc zilnic în biserici:în acea dimineață, numelui lui Albert a fost omis. Buletinele de știri oficiale de la Windsor sugeraseră că era vorba doar de o febră scăzută, dar în epoca victoriană asta putea să fie nu doar semnul unei răceli, ci chiar febră tifoidă. Doctorii regali fuseseră circumspecți în a spune exact despre ce era vorba nu doar publiclui, ci și Reginei. Aproape toți englezii se întrebau același lucru:cum putea un bărbat de doar 42 de ani să moară subit?

”Mai bine zece ani de război decât să-l pierdem pe Prințul Albert”

Impactul morții atât de neașteptate a Prințului Albert a fost dramatic și fără precedent în istoria Angliei. Ultima oară când națiunea jelise moartea unui membru al familiei regale fusese în 1817, când Prințesa Charlotte, fiica Prințului-Regent și moștenitoarea tronului în lipsa unui succesor masculin, murise imediat după naștere. Întristarea publică în urma acestei tragedii a fost foarte mare, dar nimic în comparație cu ce s-a întâmplat după moartea lui Albert. Deși nu era vorba de moartea unei prințese tinere și frumoase, moartea Prințului Albert a avut un impact enorm, atât public, cât și politic. A fost o calamitate națională – Marea Britanie își pierduse practic regele. Încă și mai rău, moartea lui Albert a venit într-un moment de criză politică, guvernul britanic fiind în relații diplomatice tensionate cu statele nord-americane aflate în mijlocul războiului civil. Ultimul act politic al Prințului Albert fusese de a se opune unei opțiuni diplomatice beligerante a Lordului Palmerston după ce doi agenți americani ai Sudului fuseseră capturați de soldați ai statelor nordice de pe o navă britanică. Respectivii agenți se aflau în drum spre Europa pentru a obține sprijin pentru cauza Sudului.

Neutralitatea Marii Britanii fusese încălcată prin acțiunea americanilor. Totuși, Albert a susținut că forțarea conflictului diplomatic fără a încerca să se găsească o soluție amiabilă ar duce la război, și asta într-un moment în care țara abia își revenise de pe urma campaniei dezastruoase din Crimeea. Intervenția Prințului a contribuit la dezamorsarea unei situații politice foarte tensionate, fapt ce l-a făcut pe Lordul Palmerston, prim-ministru la vremea aceea, să declare că valoarea Prințului pentru guvernul britanic era atât de mare încât era mai bine ca ”Anglia să aibă un război de zece ani cu America decât să-l piardă pe Prințul Albert”. Însă Anglia l-a pierdut din păcate pe Albert, iar moartea acestuia a împins-o pe Regină într-o profundă amărăciune ce a alterat fața monarhiei britanice, nu doar pentru restul domniei Victoriei, ci până în zilele noastre.

Răspunsul public în zilele imediat următoare tragediei se aseamănă sub multe aspecte cu reacțiile apărute după moartea Prințesei Diana, mai bine de un secol mai târziu. Întreaga țară era îmbrăcată în negru. Magazinele erau închise, obloanele trase, spectacolele anulate. Acel Crăciun al anului 1861 a fost unul dintre cele mai triste pe care le-a avut Anglia.

Recluziunea Reginei pune în pericol monarhia

A trecut însă mai mult timp până când au ieșit la iveală consecințele mult mai importante – cele politice – ale morții Prințului. În timpul celor 21 de ani de căsnicie, Albert și Victoria făcuseră tot posibilul pentru a salva imaginea și reputația monarhiei și pentru a o revigora în forma unui exemplu moral și democratic potrivit epocii moderne în care trăiau. În timpul lor, familia regală a devenit iarăși populară, apreciată și accesibilă oamenilor simpli, grație exemplului domestic pe care l-a dat:virtuțile monogamiei, decenței de tip burghez și imaginea-tip a vieții de familie. A fost o imagine pe care Albert a promovat-o neîncetat, încă de la primele ilustrații de revistă ce reprezenta familia regală sărbătorind Crăciunul la Windsor.

Odată ce șocul morții Prințului s-a dispersat, s-a pus problema, foarte importantă mai ales în rândul guvernanților, a modului în care Victoria va fi afectată. Cum se va descurca Regina cu toate îndatoririle sale fără el? Toți erau conștienți de faptul că Regina fusese total dependentă de soțul ei, nu doar emoțional, ci și în viața de zi cu zi și în sarcinile sale oficiale. Albert fusese totul pentru Regină:soț, prieten, confident, consilier, secretar neoficial și ministru. Nu exista un singur aspect al vieții sale în care ea să nu apeleze la soțul său pentru sfaturi. Cu timpul, Albert căpătase o foarte mare influență, jucând practic rolului unui rege fără a purta însă și titlul. Abia după moartea lui, englezii și-au dat seama cât de mult îi datorau. Numeroasele necrologuri din presă dădeau glas unui acut sentiment de vinovăție că Albert nu fusese suficient valorizat în timpul vieții pentru nenumăratele sale contribuții la cultura britanică.

Căderea Victoriei într-o paralizantă stare de întristare și durere a creat repede probleme. A devenit clar că retragerea ei din fața publicului și doliul vor dura mult mai mult decât perioada convențională de doi ani. Fără soțul de care depinsese atât de mult, cu o familie de nouă copii de crescut, ea s-a retras într-o stare de izolare profundă. În plus, a impus cele mai stricte reguli de doliu asupra apropiaților săi și nimeni nu s-a putut apropia de ea pentru a o scoate din acea stare. Exista pericolul ca monarhia să nu-și mai revină. Singurul lucru care o mai interesa pe regină era misiunea ei de a-l imortaliza pe Albert pentru posteritate.

(În dreapta, Prince Albert Memorial din Londra. Acest gen de monumente au fost construite în epocă peste tot în Marea Britanie)

Spre mijlocul anilor '60, miniștrii Victoriei-și chiar copiii ei – erau deja disperați din cauza dispariției sale din viața publică și a refuzului categoric de a lua parte la orice ceremonial public. Sentimentele antimonarhice erau din ce în ce mai intense, însoțite de plângeri potrivit căror Regina nu făcea nimic pentru a-și justifica veniturile din Lista Civilă. Spre sfârșitul deceniului, nemulțumirile au escaladat în adevărate contestări republicane și cereri pentru abdicarea Victoriri. Apoi, când totul părea pierdut, monarhia a fost salvată de la dezastru. Boala aproape fatală a Prințului de Wales din decembrie 1841, la a zecea aniversare a morții tatălui său, a pus țara pe jar, iar miraculoasa sa recuperare a servit drept pretext pentru primele ceremonii de stat din ultimii zece ani la care a participat și Regina. Trei zile mai târziu, o tentativă de asasinare a Victoriei a dus la un val de simpatie față de aceasta. Monarhia era salvată.

Regina începuse deja să se recupereze, grație sprijinului servitorului ei fidel, John Brown, și, în 1874, a întoarcerii lui Disraeli, preferatul ei, pe scaunul primului ministru. Era clar că Regina nu va renunța niciodată la doliu, dar ea a revinit în viața publică și a făcut asta păstrând o imagine de demnitate și tărie morală. Abia după aceea apare noțiunea de ”epocă victoriană”, în timp ce Regina-văduvă își punea amprenta în mod irevocabil asupra imperiului.

 

Sursa:www.historytoday.com

""