Autor 7757 vizualizări


În ciuda faptului că este un oraș erodat de felurite insuficiențe edilitare, Bucureștiul a fost și este în continuare, eminamente, o capitală europeană fascinantă. Această latură mirifică a capitalei din inima Munteniei nu se relevă necondiționat. Adevărata înfățișare a Bucureștiului ajunge să fie cunoscută doar de paseiștii agale, dispuși spre a-și deschidă mințile și sufletele în fața lui, însetați să-i cunoască profunzimile cu toate neajunsurile și minunățiile care îl definesc, să-i deslușească misterele și să-i „asculte” mărturiile istorice care conturează identitatea locală.

Așadar, cu scopul de a revigora memoria tuturor celor care îndrăgesc urbea Bucureștilor, propun ca în articolul de față să retrăim istorisirea a ceea ce a fost odinioară vestita moară a lui Assan, sau momentul incipient al industrializării moderne românești.

Istoricul Constantin C. Giurescu, în a sa lucrare monografică dedicată Bucureștilor, amintește faptul că necesitatea cârmuitorilor locali de a achiziționa un ansamblu de morărit modern pentru capitala Valahiei, se conturează începând cu sfârșitul anilor ’40 ai secolului al XIX-lea. Doleanța autorităților autohtone rezida în faptul că morile tradiționale dâmbovițene destinate producției de făină nu mai puteau face față noilor realități economice.[1]Cu toate acestea, tensiunile politice din sânul principatului, cât și cele din afara granițelor, au determinat într-o manieră indirectă amânarea cu câțiva ani a proiectului.

În cele din urmă, această voință stringentă s-a concretizat în momentul în care Gheorghe Assan (n. 1821 – d. 1866), un comerciant înstărit, a decis, la debutul anului 1853, înălțarea primei mori cu vapori din capitala Țării Românești. Conștient de faptul că banalul morărit în apa Dâmboviței reprezenta un proces retrograd, industriașul băcăuan cu origini transilvănene a procurat de la Casa Siegel, din capitala Imperiului Habsburgic, o tehnologie de ultimă oră: un motor de mari dimensiuni ce funcționa cu ajutorul vaporilor de apă.[2]

Călătoria de opt săptămâni a motorului cu aburi, de la Viena la București

Frédéric Damé, jurnalist și istoric francez stabilit în România, îndrăgostit fiind de farmecul acestor zone, amintește în cartea sa, Bucarest en 1906(lansată cu prilejul jubileului regal – se celebrau 40 de ani de la urcarea regelui Carol I pe tronul României), faptul căantreprenorul român, până să decidă achiziționarea noului utilaj, deținea deja o instalație măruntă destinată producției de ulei, pusă în funcțiune de forța umană, cât și una pentru măcinarea grânelor, acționată de forța motrice a cailor.[3]

Același istoric francez  preciza faptul că fabricile Assan aveau să fie amplasate la ieșirea de pe Calea Moșilor, nu departe de locul în care se desfășura anual celebrul târg.[4]

Transportul motorului cu aburi, care cântarea aproximativ 8000 de kilograme, din capitala austriacă în cea a Țării Românești s-a dovedit a fi relativ anevoioasă. Noua „perlă” a industriei bucureștene a călătorit timp de șase săptămâni, atât pe Dunăre, cât și pe uscat, pentru a ajunge la destinația finală. Transportul pe Dunăre a durat două săptămâni și s-a sfârșit în portul Giurgiu. De aici, motorul a urmat calea uscatului pentru încă patru săptămâni, iar drumurile și podețele deteriorate, cât și căruța firavă cu boi care îl purta au fost întărite sau reconstruite integral pentru a putea face față colosalei greutăți a motorului cu vapori.[5]

Reticența țăranilor

Caracteristica reticență a societăților tradiționale, închistate în parametrii vechilor practici economice, s-a manifestat negreșit și vizavi de moară încă de la bun început. Spre stupefacția lui Assan, țăranii au evitat să își prelucreze marfa la moara acestuia, speriați fiind ca nu cumva grânele lor sa le fie arse de noua mașinărie. Norocul bogatului negustor a fost acela că, în iarna respectivă, morăritul consacrat a devenit impracticabil din pricina apelor înghețate. Astfel, constrânși de împrejurări, țăranii au apelat la serviciile tehnologice de ultimă oră ale morii Assan. Localnicii au avut surpriza să constate faptul că dispozitivul față de care manifestau reticență nu le ardea grânele așa cum se așteptau, ba mai mult de atât, economisea timp.[6]

Începând cu anul 1866, în urma morții lui Gheorghe Assan, survenită în timp ce se afla la Munchen, afacerea a fost preluată de soția acestuia, Alexandrina. Pentru o gestionare eficientă a afacerilor întreprinderii, ea s-a folosit de serviciile fratelui său, Petrache Cristu, poreclit și Geamantan.[7]

Tot la acea vreme, proprietăresei îi năzare ideea de a-și extinde activitățile economice. Astfel, pe lângă morărit, fabricile Assan au dezvoltat și producția uleiului din in. Anecdota spune că Alexandrina Assan, pentru a spori prestigiul propriului produs, obișnuia să presăre în uleiul de in un praf miraculos. Această substanță nu altera calitatea uleiului, însă îi conferea un aspect estetic îmbunătățit, fapt care atrăgea clienți. Fiind extrem de amuzat de acestă istorisire personală, autorul Hagi Theodoraky mărturisește că, de fapt, praful miraculos folosit la prelucrarea uleiului nu era nici mai mult nici mai puțin decât... sare fină.[8]

Apogeul „Morii de foc”[9], precum obișnuiau să o numească bucureștenii acelei ere, avea să survină către sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, când conducerea uzinelor a fost preluată de către cei doi fii ai fondatorului, Ghiță și Vasile Assan. Cel din urmă menționat, Vasile, inginer de profesie, a fost cel care a pus bazele în 1904 companiei „Româno-Americane”, care se ocupa de industria extractivă a petrolului.[10]

Perioada în care cei doi frați au gestionat în comun afacerea tatălui poate fi catalogată drept una dintre cele mai prospere etape din întreaga evoluție istorică a fabricilor Assan.

Dezvoltarea afacerii Assan

Impulsionat de gândul de a oferi fabricilor sale o reputație de răsunet, Vasile Assan a transformat propria-i afacere într-un gigant economic.  În vederea obținerii rezultatelor scontate, acesta a apelat la o serie de inovații. Spre exemplu, la momentul 1906, uzinele prezentau discrepanțe uriașe față de momentul incipient al elevării morii cu vapori. Așadar, mașinăriile moderne importate din Germania si Ungaria au luat calea Bucureștilor pentru a extinde capacitatea de funționare a morii. Spre deosebire de anul 1853, când moara se ocupa doar cu prefacerea grânelor în indispensabila făină, la începutul secolului XX uzinele ofereau o gamă largă de produse, precum variatele tipuri de uleiuri (atît cele extrase din in, rapiță și floarea soarelui pentru fabricarea unt-de-lemnului, cât și a celor secative utilizate la vopsire) și lacuri, ipsosul, grăsimile consistente și vegetalina.

Au mai existat, de asemenea, două paliere de producție:o tentativă de fabricare a lumânărilor, în cele din urmă abandonată[11], cât și una încununată de succes, cea a producției de vegetalină extrasă din nuca de cocos. Cea din urmă ramură industrială avea capacitatea de a produce zilnic mai mult de 1000 de kilograme.[12]

De-a dreptul fascinant este însă un alt aspect. O parte considerabilă a materiei prime utilizate în fabricile Assan era procurată din cele mai exotice ținuturi ale Terrei:China, Japonia[13], Zanzibar, Mozambic, Siera Leone, Noua Zeelandă, dar și alte state.[14]Este cu atât mai interesant faptul că tranzacțiile respective se desfășurau undeva la începutul secolului al XX-lea, când sistemul de comunicații la nivel global era unul relativ precar. Această reușită poate fi atribuită proprietarului Morii Assan, Vasile, care și-a câștigat renumele de globe-trotteral epocii, fiind primul român care a efectuat o călătorie în jurul lumii.

Destinul Morii în regimul comunist

Timpurile nu au fost veșnic însorite pe strada Morii lui Assan. Așa cum probabil era de așteptat, „norii negri” s-au strâns, iar succesul prestigioasei mori a lui Assan a început treptat să piară. Cu alte cuvinte fabricile au înregistrat, începând cu a doua jumătate a veacului precedent, o degradare tot mai accentuată, intrând într-un con al obscurității și al pierderilor financiare.

În mod cert, momentul de răscruce al multifuncționalelor uzine s-a petrecut în vara anului 1948. Moara lui Assan, în premieră, în longeviva sa istorie, a încetat a mai fi proprietate privată. Începând cu luna iunie a fatidicului an 1948, „Moara de Foc” a fost naționalizată, devenind una dintre victimele proceselor abuzive de etatizare lansate de elita comunistă.

Destinul lui Vasile Assan nu a fost unul cu final tocmai fericit. În contextul mai sus amintitului proces de naționalizare, industriașul a căzut pradă represiunii regimului comunist proaspăt instalat la conducerea statului. Pentru simplul motiv că aparținea clasei sociale a burghezimii, Vasile, rămas unicul proprietar al uzinelor, ar fi fost, se pare, asasinat de către autoritățile comuniste în timpul anchetei.[15]

Pe tot parcursul epocii comuniste, începând cu anii ’50, Moara lui Assan și-a continuat activitatea, fabricând produsele pentru care era consacrată, însă randamentul acesteia nu mai aducea aminte de faimoasa moară, mândrie nu doar a capitalei, ci și a industriei autohtone.

În anul 1953 s-ar fi putut celebra împlinirea unui veac de activitate a fabricilor, însă turbulențele politice apărute pe neașteptat (moartea lui Stalin și consecințele sale) au prefăcut această data importantă din istoria morii într-o zi banală.

Deloc asemănător comediilor americane, destinul Vaporului lui Assan, așa cum mai era cunoscut, tinde (cu regret) să nu fie unul cu happy end, având în vedere faptul că moara a fost intenționat mistuită de flăcări de mai multe ori în ultimii ani, iar hoții de fiare vechi par a nu-i da pace.

În prezent, mai precis în luna martie a anului 2013 (an cu rezonanță care te duce cu gândul la progres), când se împlinesc fix 160 de ani de la ctitorire, Moara lui Assan, în loc să ofere Bucureștiului una dintre principalele atracții turistice, este lăsată în voia sorții, sau mai precis a autorităților nepăsătoare. Cu cât trece mai mult timp fără a se aplica măsurile corespunzătoare (măsuri se iau, însă nu tocmai în sens favorabil), cu atât mai mult saltă de bucurie inima rechinilor imobiliari, exaltați de perspectiva de a deveni potențialii călăi ai ansamblului industrial, cât și fericiții proprietari ai terenului pe care moara este amplasată.

 

 


Fiind lesne de înțeles, articolul de față are menirea, pe lângă scopul de a evoca unul dintre cele mai importante aspecte din cadrul capitalei dâmbovițene și acela de a demanda autorităților responsabile, implicarea grabnică în vederea salvării acestor imobile care aparțin patrimoniului cultural.

Acestea fiind spuse, asemeni domnului profesor Andrei Pippidi, care în rubrica sa din Dilema Veche își face cunoscută mâhnirea, lansez la rându-mi un S.O.S. pentru normalitate și bun simț.

 

 

 

Note


[1]Constantin C. Giurescu,  Istoria Bucureștilordin cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, București, Editura pentru Literatură, 1966, pagina 290.

[2]D. Hagi Theodoraky, Amintiri din trecutul negustoresc..., București, Editura Do-minor, 2003, pagina 78.

[3]Frédéric Damé, Bucarest en 1906, București, Editura Socec, 1907, pagina 593.

[4]Ibidem, pagina 593.

[5]D. Hagi Theodoraky, op. cit., pagina 79.

[6]Ibidem, pagina 80.

[7]Ibidem, pagina 80.

[8]Ibidem, pagina 81.

[9]Alexandru Ofrim, Străzi vechi din Bucureștiul de azi, București, Editura Humanitas, 2007, pagina 267.

[10]Andrei Pippidi, Case și oameni din București, București, Editura Humanitas, 2012,   pagina 265.

[11]D. Hagi Theodoraky, Amintiri din trecutul negustoresc..., București, Editura Do-minor, 2003, pagina 82.

[12]Frédéric Damé, Bucarest en 1906, București, Editura Socec, 1907, pagina 595

[13]ibidem,  pagina 82.

[14]Frédéric Damé, op.cit, pagina 595.

[15]Wikipedia, Moara lui Assan, http://ro.wikipedia.org/wiki/Moara_lui_Assan, pagină accesată la data de 13 martie 2013.