Autor 5639 vizualizări


Documentarele realizate cu tehnologiile de ultimă generație scot la lumină zi de zi un adevărat tsunami de informație despre realizările germanilor în domeniul mașinilor militare în timpul ultimului război mondial. Mai mult. Acestea au fost utilizate cu o eficiență maximă împotriva inamicilor ce dețineau superioritate numerică zdrobitoare. 

Au apărut astfel adevărate legende despre armamentul Germaniei naziste, foarte cunoscute fiind tancurile Panther și Tiger, submarinele sau cuirasatele Bismarck și Tirpitz. Tunurile de calibrul 88 mm și avioanele Me-109, FW-190, Me-262 și Ju-87 Stuka sunt în centrul atenției creatorilor de materiale video, jocuri și de cărți și articole. Nu sunt uitate nici mitralierele MG-34 și MG-42. Automatul MP-38 a devenit simbolul infanteristului german. O adevărată industrie este generată de arhivele Reich-ului nazist, admirația pentru armamentul dușmanului învins fiind mai mare decât cea pentru propriile mașini de luptă.

Succese și nu prea 

Cele trei componente ale forțelor militare (Wehrmacht, Luftwaffe și Kriegsmarine) sunt un simbol al perfecțiunii în acțiune. Dacă analizăm puțin desfășurarea ostilităților, vedem că există foarte multe pete în această teorie. Ziua de 22 februarie 1940 putea să fie una obișnuită din scurgerea vremii, dar liderii lumii au vrut să fie una de război sângeros. Un bombardier He-111 din KG 26 a zărit un distrugător și, fără să mai verifice identitatea, a trecut la atac. Acțiunile militare în conflictele moderne se desfășoară în viteză și nu mai este timp de verificări multiple, mai ales dacă obiectivul este interesant pentru o decorare și avansare. Avionul impune omului luarea de decizii rapide. 

Ţinta a fost lovită în plin de încărcătura ofensivă și au pierit 280 de marinari în apele Mării Nordului. Un alt distrugător a venit în ajutorul echipajului naufragiat, dar a atins o mină și s-a scufundat cu cei 308 oameni de la bord. Era întregul echipaj. 

Se poate spune că a fost o mare reușită a Luftwaffe, dar cele două nave erau distrugătoarele Z1 Leberecht Maas și Z3 Max Schultz (foto jos) ale Kriegsmarine și într-o singură zi Germania a pierdut 50% din unitățile clasei 1934. Erau unități bune, prețuite împreună la 27,4 milioane de mărci, și au pierit în valuri 10 tunuri de calibrul 127 mm. Inamicul britanic nici măcar n-a tras o lovitură de tun. Marina n-a fost anunțată că aviația caută ținte inamice în regiune și a ieșit un dezastru.


Se mai întâmpla ca aviația să primească misiuni ce țineau de fantezia comandanților și aceasta era de-a dreptul legendară. Omul trăiește în propria imaginație și greu revine cu picioarele pe pământ. Bombardierele He-111 au fost trimise în 1941 pe frontul italian pentru a da lovituri devastatoare forțelor engleze ce amenințau cu înconjurarea trupele italiene din Africa de Nord. 

Un ofițer superior a venit cu ideea să fie lovite instalațiile canalului Suez pentru a bloca aprovizionarea inamicului. Soluția era genială în teorie, bombardamentul strategic reușit tăind o rută esențială pentru aducerea de trupe și materiale militare pentru armata britanică. Au fost pregătite 12 aparate de la bazele din Sicilia ale Kampfgeschwader KG 26 și raidul a fost inițiat în data de 17 ianuarie 1941. 

Avioanele erau bune, piloții antrenați și bombele fuseseră testate pe orașele Marii Britanii. Totul era perfect calculat și pregătit. Precizie germană! Misiunea a eșuat lamentabil, șapte aparate fiind pierdute împreună cu echipajele experimentate. Ce se întâmplase? Planificatorii Luftwaffe n-au ținut cont de distanța la care se afla obiectivul atacului și avioanele Heinkel He 111 și-au demonstrat limitele ca bombardiere strategice. Combustibilul de la bord a fost absolut insuficient pentru o misiune spectaculoasă în teorie și pe hârtie.

Călcâiul lui Ahile

Aviația a fost arma care permitea sau interzicea desfășurarea marilor operațiuni terestre sau navale. Bombardierele strategice erau cele ce puteau să lovească fabricile capabile să livreze tehnică de luptă și să limiteze producția pentru a ușura misiunea trupelor amice. Cerul trebuia să fie curat și aceasta era misiunea principală a aparatelor de vânătoare rapide, manevrabile și capabile să lanseze o ploaie de proiectile pentru a sfâșia structura metalică a bombardierelor din ce în ce mai mari și mai bine protejate în zonele vulnerabile.


Coloana vertebrală a Luftwaffe a fost reprezentată de către renumitul Messerschmidt Bf-109, cunoscut pe scurt drept Me-109 (foto sus - Bundesarchiv Bild 101I-662-6659-37). Acesta a măturat de pe cer aparatele poloneze, franceze și cele britanice au reușit cu greu să facă față în confruntarea denumită Bătălia Angliei. A fost mereu îmbunătățit și a reușit să facă față inclusiv bombardierelor grele de tip B-17 și B-24, protejate de către masivele P-47 sau agilele P-51 Mustang.

Este interesant că proiectanții germani au rămas profund atașați de modelul de bază și au preferat să lucreze la puterea motorului și la armament. Dacă unele variante aveau numai mitraliere ușoare, altele dispuneau de tun de calibrul 30 mm. Interesantă era și instalația prin care se putea obține un surplus de putere în timpul luptelor, piloții britanici având de multe ori surpriza să le dispară ținta din colimator. 

Temutul vânător a păstrat până la sfârșit trenul de aterizare proiectat la începuturi, escamotarea roților făcându-se spre aripi. Nu asigura stabilitate la aterizare și multe mașini au fost pierdute fără să fie necesară acțiunea inamicului. Orice eroare a pilotului, o mică neatenție, și imediat apărea cel puțin o avarie. Cum piesele de schimb nu se găseau pe toate drumurile, numărul de aparate disponibile era redus. Este interesant că germanii aveau un model ușor de cercetat chiar la rivalul FW-190, dar mândria firmelor și incapacitatea autorităților au menținut eroarea până la finalul ostilităților. Este greu de calculat însă câte avioane au fost pierdute din acest motiv.

Planificări lăsând de dorit

Orice armată trebuie să-și schimbe tehnica din dotare cât mai repede posibil, forțele inamice pregătind mereu surprize în urma studierii armamentului de captură sau în urma rapoartelor primite de pe linia frontului. Obținerea de rezultate spectaculoase nu trebuie să limiteze perfecționările, avioanele Me-109E fiind retrase de pe aerodromurile din nordul Africii când a apărut Curtiss P-40. 

Nici la capitolul tancuri nu existau ofițeri capabili să înțeleagă mersul ostilităților. Militarii inamici tremurau când auzeau de termenul de Panzer, dar proiectanții aliați nu stăteau cu mâinile în sân. S-a scris mult pe ideea că n-au fost suficiente resurse pentru a crește numărul de blindate necesare diviziilor de tancuri și pentru sprijinirea infanteriei. Nici autotunurile nu erau după dorințele comandanților din prima linie. Industria germană avea suficiente posibilități, dar planificarea a fost jalnică, mai ales că multe resurse au fost alocate populației pentru păstrarea nivelului de trai și a moralului. 

Panzer I (foto josera o mașină interesantă pentru instrucție și avea în dotare mitraliere ușoare. Valoarea pe câmpul de luptă în confruntările cu blindatele inamice era egală cu zero, dar a fost folosită în primele campanii pentru a crește efectivele unităților de tancuri. 


Panzer II a fost scos de pe liniile de fabricație până în ianuarie 1944. Era varianta L și au fost îmbunătățite toate caracteristicile unei mașini ușoare. Ajungea la 11,8 t și puterea motorului la 180 CP. Tunul de calibrul 20 mm avea lungimea de 50 de calibre și dispunea de 320 de lovituri în loc de 180 de la celelalte variante. Era o bijuterie a tehnicii de luptă. Oare ce mai căuta pe liniile de asamblare? Interesele conducătorilor politici și ai celor din armată au menținut ceva ce era demn de muzeu.

Se poate spune că nu se pricepeau în domeniu, că au fost luați prin surprindere de evoluția rapidă a tancurilor. Nimic mai fals! Blindate sovietice adevărate au fost întâlnite pe fronturile din Spania din anul 1936 și acolo erau acordate premii pentru capturarea unui blindat de tip T-26. Nu era prea frumos finisat de către muncitorii sovietici mai slab instruiți în raport cu cei germani, dar avea la dispoziție un tun de calibrul 45 mm foarte periculos în luptele cu tancurile ușoare și medii. 

Este interesant că proiectanții germani au insistat să pună pe modelul Panzer III tot un tun ușor. Au ales calibrul 37 mm și abia de la varianta F s-a început montarea unei arme de calibrul 50 mm. Chiar și unele exemplare din seria G au primit inițial tot tun mic. Era o adevărată fixație pentru piesa de 37 mm în vreme ce sovieticii trecuseră de mult la gurile de foc de calibrul 76,2 mm.

Fabricile germane livrau în 1939 jucării înarmate cu tunuri ușoare sau cu țeava scurtă, dar oamenii lui Iosif Stalin trăgeau concluziile corecte pentru viitorul conflict. Blindatul trebuia să fie de peste 20 de tone, cu o cuirasă antiobuz și să dispună de motor care să folosească motorină pentru a limita inflamabilitatea mașinii. Gura de foc trebuia să fie obligatoriu de calibrul 76,2 mm. Birocrația germană s-a mișcat foarte lent și a rămas mereu în urma inamicilor. Chiar dacă au fost inventate arme performante, acestea au sosit prea târziu și mereu în număr insuficient. 

Modul în care generalii inamici au folosit tehnica a dus însă la formarea legendei despre superioritatea calitativă mitică a germanilor, unele documentare conținând afirmații despre implicarea unor vizitatori din spațiu în munca de cercetare și proiectare.

Foto sus: Formație de bombardiere He-111 (Bundesarchiv Bild 101I-408-0847-10