Autor 12613 vizualizări


Al Doilea Război Mondial mai provoacă dezbateri aprinse pe anumite teme şi specialiştii nu se pun de acord în multe privinţe. Să nu uităm că istoria a fost scrisă de învingători şi unele interpretări au fost aranjate din condei pentru a pune într-o lumină favorabilă anumite cercuri de putere. Arhivele încă mai ascund vagoane de documente sub motivul că n-a trecut termenul legal privind accesul la informaţie sau au fost incluse la capitolul secretului de stat. Unele autorităţi s-au apucat să facă puţină curăţenie şi, motivându-se lipsa spaţiului de depozitare, au dat pradă focului documente zise neinteresante de prin 1941.

Dezvoltarea mijloacelor de informare în masă a dus la o adevărată obsesie pentru senzaţional şi nimic nu se vinde mai bine pe piaţa documentarelor. Dacă nu există ceva interesant, trebuie să fie fabricat. Computerul a permis perfecţionarea efectelor speciale până la perfecţiune.

Se ştie că Aliaţii au reuşit să înfrângă Germania şi să-i obţină capitularea, dar a apărut imediat o pasiune deosebită pentru armele inventate în Al Treilea Reich. S-a mers până la a se uita de performanţele tehnicii din dotare pentru care erau invidioşi militarii germani. Cine mai aminteşte astăzi de T-34 sau KV când se poate realiza un superb montaj cinematografic cu Panther sau Tiger?

Acelaşi fenomen s-a întâmplat şi în domeniul naval. Dacă în cazul submarinelor interesul ar fi de înţeles în urma numărului mare de unităţi folosite în Bătălia Atlanticului, altfel stă situaţia la capitolul cuirasate. Aici Germania a putut să pună în şantier şi să  inaugureze doar două unităţi, celebrele Bismarck şi Tirpitz. Au intrat în legenda mediatică drept cele mai mari unităţi din emisfera vestică, adică erau depăşite în 1941 doar de cele japoneze Yamato şi Musashi, fiecare cu un deplasament de 72.000 t. Aceasta era părerea unui viceamiral român în prefaţa la cartea lui L. Peillard Scufundaţi cuirasatul Tirpitz. Se poate oare trece peste opinia unui profesionist? Comparaţia însă nu se poate face dintr-un motiv obiectiv. Navele japoneze erau încă în şantiere şi nu era cunoscut potenţialul de luptă. Nu poţi să compari ceva ce nu există.

Caracteristica fundamentală a unui cuirasat rămâne capacitatea de nimicire a vaselor principale ale inamicului cu pierderi minime pentru propria flotă. Atingerea acestui obiectiv se poate face prin combinarea artileriei grele cu o cuirasă groasă din oţel înalt aliat. Principiul deplasamentului folosit în multe tratate de artă militară poate să ducă uşor în eroare din simplul motiv că o proiectare deficitară măreşte în mod inutil dimensiunile navei. Să vedem dacă Bismarck şi Tirpitz chiar îşi meritau titlul de gigantul mării.

Tunurile de pe cuirasate au trecut în prima conflagraţie mondială de la 305 mm la 356 şi chiar 381 mm. Mărirea calibrului ducea la creşterea dimensiunilor proiectilului şi, implicit, a forţei de penetrare şi distrugere. Cele două cuirasate au primit câte opt tunuri de calibrul 380 mm, montate clasic în câte patru turele. Erau arme performante, cu proiectile având fiecare o masă de 800 kg. Dotarea artileristică era totuşi una modestă în raport cu dimensiunile navei. Royal Navy dispunea de mai vechile unităţi ale clasei Queen Elizabeth cu aceeaşi dotare, dar proiectilele aveau 879 kg. Mai închideau prin pereții de oțel un mic secret. Dacă proiectilul german conținea 18, 8 kg de explozibil, cel britanic adăpostea 27, 4 kg. Cuirasatele din clasa King George V aveau guri de foc de calibrul 356 mm şi proiectilele erau de doar 721 kg. Erau pline însă cu 22 kg de explozibil. Pare puţin mai mult, dar orice diferenţă în plus poate să fie benefică. Se mai observă un mic detaliu constructiv la aceste cuirasate britanice uitate de media sau lăudate mai puţin. Aveau la bord zece tunuri grele. O singură lovitură a fost suficientă pentru a provoca avarii grave navei Bismarck, apa pătrunzând în compartimentele etanşe de la prova. US Navy dispunea de unităţi similare ca număr de tunuri grele, dar proiectilele erau ceva mai uşoare (680, 4kg). Nu era mulţumitor şi s-a trecut la cuirasate cu câte 12 tunuri. Proiectilele puteau să străpungă o cuirasă groasă de 199 mm la 32 km. Puterea de foc era devastatoare pentru unităţile din clasele New Mexico şi Tennessee.

Totuşi, amiralii nu erau mulţumiţi de performanţele acestor piese şi au fost comandate cele de calibrul 406 mm. Marina britanică dispunea de HMS Rodney şi de HMS Nelson, fiecare având câte nouă tunuri. Fiecare proiectil avea o masă de 929 kg. US Navy avea unităţile clasei Colorado, fiecare cuirasat putând să lanseze la o salvă opt proiectile de câte 1.016 kg. Era totuşi prea puţin. Cele două unităţi ale clasei North Carolina au primit fiecare nouă noi tunuri de calibrul 406 mm şi proiectilele aveau 1.225 kg. Au fost testate pe cuirasatul Kirishima în 1942 şi nouă lovituri au fost suficiente pentru a-l aduce la stadiul de epavă. US Navy devenea stăpâna mărilor la categoria cuirasate prin modul corect de amplasare a artileriei principale. Marea Britanie devenea istorie, dar era interesantă pentru a neutraliza pretenţiile germane la dominaţie maritimă.

Navele proiectate de către specialiştii germani mai aveau o problemă:blindajul. Era insuficient în multe zone, dar pus din belşug în altele. Totuşi, era inferior în raport cu cel de pe unităţile americane noi din clasa North Carolina. Blindajul acestora la turele atingea o grosime de 406 mm. Nici cele britanice nu stăteau rău. Cuirasa laterală a navelor din clasa King George V ajungea la 370 mm. Proiectilele britanice de calibrul 356 mm au străpuns în două locuri corpul navei germane Bismarck și avariile au fost extrem de grave. Unul a străpuns corpul cuirasatului la prova și a făcut o gaură de un metru și jumătate. Variile grave au dus la inundații și la pierderea a 1.000 t de combustibil. Un alt proiectil a lovit lângă camera torpilelor și a spart un rezervor de combustibil și a avariat două generatoare.

Apărarea antiaeriană era compusă din tunuri de calibrele 105, 37 și 20 mm, dar nu puteau să facă o acoperire perfectă. O umbrelă de schije. Navele britanice și cele americane aveau inclusiv artileria secundară adaptată pentru tirul AA. Lipsa de experiență a echipajului și imposibilitatea executării tirului împotriva avioanelor torpiloare au dus la condamnarea cuirasatului în urma unei lovituri asupra cârmelor. Britanicii au declarat că n-au fost înregistrate pierderi în rândul echipajelor de pe biplanele uzate moral. Armele automate de la bordul cuirasatelor aliate erau cu o cadență superioară la nivelul anului 1941 și totuși a fost nevoie să se multiplice numărul pieselor de calibrele 20 și 40 mm.

Se discută mult despre deplasamentul sporit al navelor germane și este firesc din moment ce erau proiectate eronat. Se observă alegerea sistemului clasic cu patru turele principale pentru opt tunuri, dar proiectanții americani preferau trei turele triple, model răspândit și pe crucișătoarele grele. Aveau astfel de efectuat calcule pentru doar două baterii grele. Dacă se analizează cu atenție structura navelor germane, se observă că tunurile sunt poziționate la mare distanță unele de altele. Teoretic, nu prea contează din moment ce avem motoare puternice, dar să nu uităm că oțelul este greu și se adună. Ajungem astfel la o mașină supradimensionată, un fel de sportiv masiv și gras.  Bismarck avea o lungime de 251 m. Se observă relativ ușor că HMS Prince of Wales avea 227, 1 m pentru 10 tunuri principale și USS North Carolina ajungea la 222 m pentru 9 tunuri de 406 mm. Era și mai îngustă pentru a trece prin canalul Panama (33 m contra 36 m). Conceptul cu multe turele secundare a dus la complicarea sistemelor, îngreunarea navei și protecția insuficientă a tunurilor de calibrul 150 mm. Aceste arme erau puternice, dar ar fi fost suficiente cele de 120 sau 127 mm pentru lupta împotriva crucișătoarelor și a distrugătoarelor. Cadența superioară ar fi permis lovirea precisă și rapidă a țintelor ușor blindate. Specialiștii germani au exagerat la capitolul artilerie secundară.

S-a discutat mult despre rezistența extraordinară a blindajului de pe Bismarck și Tirpitz. Toate navele cuirasate erau concepute să încaseze lovituri grele și să continue lupta. HMS Warspite a fost lovit într-o bătălie din 1916 de 29 de ori și în 1944 a încasat o bombă ghidată germană de 1.320 kg. Aceasta era misiunea cuirasatelor. Să încaseze lovituri grele și să nimicească de pe mări flota adversă.

Nava germană nu stătea prea bine nici la capitolul motoare. Puterea mare ducea la un consum ridicat de combustibil și limita drastic autonomia. Bismarck se deplasa pe 8.870 de mile marine, dar nava USS North Carolina putea să atingă peste 17.000 de mile marine. HMS Rodney  putea să se deplaseze pe 14.500 mile și HMS Prince of Wales pe 15.600. Rezervoare de combustibil suplimentare erau necesare și au fost amplasate în afara corpului blindat. O singură lovitură britanică a fost suficientă pentru a le scoate din uz.

Legenda despre navele deosebite germane trebuie să rămână doar la nivelul jurnaliştilor obişnuiţi cu poveştile despre eroi. Marea Britanie mai avea surprize şi SUA rămânea voit într-un con de umbră. Comparațiile corecte duc la dispariția miturilor.