Autor 2016 vizualizări


Mitologiile politico-istorice au triumfat în secolul al XIX-lea, când fiecare culturã a încercat sã se defineascã pornind de la nişte modele de unitate şi solidaritate în virtutea conturãrii statului-naţiune. Prin istorie “s-a prelungit cât mai departe posibil prefigurarea modelului”[1]. Entitãţile naţionale sunt legitimate prin mituri, cu un rol mult mai influent decât realitãţile concrete, care erau departe de a sugera o posibilã desãvârşire a unitaţii naţionale.

Din punct de vedere politic, Confederaţia germanã nu putea fi consideratã un pas cãtre unitatea naţionalã. Teritoriile îşi mãriserã influenţa la nivel regional, exista putere şi suveranitate în rândul conducãtorilor, se consolidase procesul de centralizare şi guvernare în anumite state, darparticularismele regionale erau mai pregnante decât unitatea care se cãuta pentru justificarea statului-naţiune.

Secolul al XIX-lea a fost marcat de puternice mişcãri naţionale cu la fel de puternice baze ideologice care vor hrãni naţional-socialismul un secol mai târziu. De altfel, acesta a cãutat sã instrumentalizeze multe texte ale secolului romantic pentru a face dovada existenţei germenilor ideologiei sale în trecut;s-a realizat o nazificare a trecutului[2]. Totuşi în aceastã perioadã este de necontestat faptul cã s-au pus bazele naţionalismului şi rasismului, fuzionând într-un curent völkisch(popular), o germanomanie care va degenera într-o mitologie periculoasã.

 

Stramosii, bunii salbatici

Antrenatã de rãzboaiele napoleoniene, la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, conştiinţa germanã prinde contur prin personaje de talia lui Fichte (1762-1814), student al lui Kant, promotorul idealismului transcendental german. În Berlin-ul de sub ocupaţie francezã, Fichte a rostit paisprezece Discursuri cãtre naţiunea germanã, din decembrie 1807 pânã în martie 1808, bine primite de cãtre miniştri prusaci şi lãudate de Goethe sau Arndt, cu impact considerabil nu doar datoritã notorietãţii autorului, ci şi ideii de naţiune germanã, pe care el o percepea ameninţatã de amestecul cu naţii strãine, promiţând o educaţie naţionalã germanã conformã caracteristicilor naţiunii germane şi care sã modeleze un corp unitar care sã se erijeze în regeneratorul şi reinvetatorul lumii întregi. Chiar scoase din context şi încadrate într-unul mai puţin naţionalist ca secolul al XIX-lea, accentele puternic naţionaliste tot rãmân.

Când vorbea despre caracteristici, Fichte se referea în principiu la douã:permanenţa în locurile originare şi pãstrarea şi dezvoltarea limbii originare[3]. Fichte a fost şi el sub influenţa lui Tacitus, pe care l-a citit în vederea elaborãrii discursurilor, dar punea mai puţin accent pe autohtonism şi mai mult pe importanţa limbii ca liant cultural. În opinia sa, este normal ca germanii sã-şi fi pierdut puritatea etnicã, mai importantã este continuitatea limbii germane, care şi-a pãstrat spiritul intact, nealterat. Iluzia superioritãţii limbii germane devine centrul dezbaterilor naţionaliste, încorporatã unei filozofii idealiste. În rezonanţã cu Germania sunt şi virtuţile exaltate în al şaselea discurs, clasificate drept naţionale:loialitate, cinste, onoare, simplitate.

De asemenea, lipsa unor realizãri intelectuale remarcabile ale strãmoşilor gemanici este pusã pe seama inexistenţei unei coeziuni istorice şi geografice adecvate. Ernst Moritz Arndt (1769-1860), admirator al lui Fichte, dar şi Friedrich Ludwig Jahn (1778-1852), care nu avea o pãrere foarte bunã despre filozofia abstractã, sunt şi ei invocaţi de cãtre naţional-socialişti. Jahn era punctul de plecare în orice analizã a conceptului de popor, o imagine acceptatã necritic chiar şi dupã al doilea rãzboi mondial. Influenţa lui Arndt a rezultat din scrieri precum Geist der Zeit(Spiritul timpului) sau Das deutsche Vaterland(Patria Germanã). Jahn era mai mult un agitator, ale cãrui organizaţii, îndeosebi Turnverein(uniunea gimnasticii) au produs o revoluţie în societatea germanã.

Citindu-l amândoi pe Tacitus, privit ca unul dintre cei mai mari oameni care au trãit vreodatã, au interpretat conform cerinţelor politice ale epocii textul, cu precãdere capitolul al IV-lea, în care autorul se referã la specificitatea germanicilor în raport cu alte naţii, faţã de care au rãmas distanţi. Rãsunã teme vãdit naţionaliste:Das deutsche Volkstum(Esenţa populară germanã) încetãţeneşte un termen care va fi definitoriu pentru mişcarea völkisch şi pentru rasism.

 

 

Tentatia rasismului

Începuturile interpretãrilor rasiste pot fi trasate şi în discuţia lui Arndt asupra lui Tacitus:germanicii au rãmas mai mult în starea originarã decât multe alte popoare, şi au fost capabili sã şi-o dezvolte în tihnã, sunt un popor norocos pentru cã sunt dintotdeauna în starea aceasta, iar romanul Tacitus a observat încã din vremuri îndepãrtate cât de mult va conta faptul cã s-a menţinut aceastã nealterare pentru viitoarea mãreţie şi însemnãtate a poporului german[4].

 Citeste si:

    Umanism, naţionalism şi Germania lui Tacitus

    Ariosofia, alt mit al naţionalismului german

Cochetãrii cu gândirea rasistã, definitã drept credinţa în diferenţele rasiale intrinseci şi conexiunea dintre trãsãturile biologice şi cele culturale, care justificã elevarea cãtre un înalt grad de superioritate, nu dateazã din secolul al XIX-lea, putând fi urmãrite chiar în Renaştere. Ceea ce este nou în secolul al XIX-lea este o teorie cuprinzãtoare asupra acestui aspect, care îi aparţine lui Arthur de Gobineau, în lucrarea Essai sur l’inégalité des races humaines.

Pentru el procesul istoric capãtã dimensiuni rasiale. Un declin al puritãţii rasiale (“bastardizare”) este cauza unui declin de ordin cultural. Rasei albe îi atribuia destinul guvernãrii, al dominãrii şi supunerii celorlalte rase. În mod deosebit, familia arianã este cea mai nobilã şi ilustrã din aceastã rasã. Iniţial un termen lingvistic, sinonim parţial cu cel de indo-european, acesta ajunge sã desemneze, nu numai din cauza lui Gobineau, o rasã pe care el o asimila celei germanice. Face uz frecvent de Germania, care figura şi în contextul controversatei probleme a originii asiatice sau europene a rasei ariene. Leagãnul civilizatoriu european este invocat de Robert Gordon Lantham într-una din primele lucrãri pe tema originii ariene, The Germania of Tacitus with Ethnological Dissertations and Notes(Germania lui Tacitus cu dizertaţii etnologice şi note).

Deşi tradus în germanã de Ludwig Schemann şi cu principiile adoptate de Societatea Gobineau, impactul de moment a fost limitat şi totuşi important, mai ales în ceea ce-l priveşte pe Houston Stewart Chamberlain. Ca şi Schemann membru al cercului lui Wagner de la Bayreuth, o pepinierã de idei populiste, Chamberlain a scris o carte destul de influentã, publicatã în 30 de ediţii pânã în 1944, intitulatã Die Grundlagen des 19. Jahrhunderts(Fundamentele secolului la XIX-lea). Istoria este reinventatã sub forma unei bãtãlii de proporţii cosmice între rasele germanã şi semitã, ambele având ca punct de plecare pãstrarea puritãţii sângelui. Scopul sãu însã consta în demonstraţia superioritãţii familiei teutonice şi în capacitatea nestãvilitã a acesteia de a crea un viitor extraordinar şi luminous, temã recurentã şi în mitologia nazistã.

Mişcarea naţionalistã a combinat multe dintre atitudinile şi tendinţele existente încã de la începutul secolului, de pildã admiraţia pentru ţãrãnime, cultul naţiunii, Volkstum, rasismul, antisemitismul sau apoteozarea germanicitãţii, Germanentum. Subcultura germanicistã culmineazã în timpul Reich-ului (1871-1918) şi se infiltreazã în compartimentele vieţii sociale germane:în literaturã, prin romane istorice de genul Kampf um Rom(Lupta pentru Roma) al lui Felix Dahn, în artã şi ştiinţele umaniste, mai ales studiile asupra limbii, culturii şi istoriei germane, ridicate la rang de ştiintã preeminent naţionalã de cãtre Gustav Kossinna[5].

Preistoria, îndeosebi epoca bronzului, trebuia adusã în lumina glorioasã pe care o ceruserã deja umaniştii germani. Edificiul ideologic se construia încã o datã pe sursa inepuizabilã de mituri:biblia germanicã (Germanenbibel) apare în 1904 într-o ediţie care avea sã atingã imediat vânzãri de peste 20000 de exemplare. O foaie volantã de la ‘’Ordinul Germanic’’, organizaţia-paravan al cãrei program coincide în mare mãsurã cu cel al faimoasei ‘’Societãţi Thule’’, avertiza pe un ton apocaliptic asupra pericolului extincţiei rasei blonde şi eroice, evocând nostalgic epoca în care Tacitus încã mai vorbea despre puritatea rasialã a naţiei germane. Mesajul pentru germanicii puri se rezuma la îndemnul de a se înãlţa sistematic spre vechile culmi (Wiederhochzüchtung), îndemn luat foarte în serios de cãtre cei care vor realize un adevãrat cult al germanicitãţii:naţional-socialiştii.

 

 


[1]Boia, Lucian:Pentru o istorie a imaginarului, Bucureşti, 1998, p. 195.

[2]Bloch, Ernst:Politische Messungen, Frankfurt, 1977, passim.

[3]Fichte, Johann Gottlieb:Reden an die deutsche Nation, tr. eng. Addresses to the German Nation, ed. G.A. Kelly, New York&Evanston, 1968.

[4]Meisner, H.&Geerds, R.:Fantasien zur Berichtigung der Urteile über künftige deutsche Verfassungen, în:Ausgewãhlte Werke, Leipzig, 1949.

[5]Kossina, Gustav:Die deutsche Vorgeschichte:eine hervorragend nationale Wissenschaft, Würzburg, 1914.